Am scris aceste versuri, cu durere în suflet, ca şi răspuns pentru unii români din țară, care îi atacă pe diverse căi pe cei plecați în străinătate, neținând cont de sacrificiile și compromisurile pe care sunt obligați să le facă….

De ce-aruncați în noi cu pietre
Şi cu cerneală sau noroi,
Suntem copii’ aceiaşi vetre,
Şi-avem un suflet, ca şi voi?!

Nu am plecat că ne-a fost voia,
Asta o ştiți şi voi prea bine!
Ne-a-mpins necazul sau nevoia,
Sau Domnul ştie, ce și cine!

Am luat în traistă la plecare,
Poze cu fiii și părinții,
Şi-am înălțat o rugă mare,
Spre a-i avea în grijă Sfinții!

Rămas-au ei plângând la poartă,
Plângând plecat-am noi la drum,
Şi ne vedem pe an o dată,
Poate de Paşti, sau de Crăciun.

De ce ne judecați cu ură,
Nu ne-nțelegeți ca pe frați?
Durerea ce-un pribeag o-ndură,
De ce o mai amplificați ?

Noi nu ne-am lepădat de țară,
Nici limba noastră n-o uităm,
O ie o purtăm şi-,,afară”
Şi obiceiul îl păstrăm!

Ni-s iernile fără zăpadă,
Pâinea cu lacrimi o stropim,
Iar câinii n-au colaci în coadă,
Muncim pe brânci ca să trăim!

Nu ne mai osândiți, ne-ajunge,
Durerea lacrimii din geană,
Opriți-vă din a străpunge,
Şi-a presăra sare pe rană!

Nu suntem hoți, nici cerşetori,
Şi ne purtăm în suflet glia!
Suntem copii rătăcitori,
Ai unei mame: ROMÂNIA!

by

Referinţă Bibliografică

LICUȚA PÂNTIA: SUSPINUL PRIBEGILOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 martie 2015