Pe câmpul întins, arid şi pustiu, Tamire îşi târâie picioarele pline de praf. Rochia fâşii, de culoarea gândului sinistru, îi presupune înfăşurarea trupului. Pustiul vieţii ei s-a întâlnit cu puştiul ţinutului la care spera că-i va fi de vindecare. Golul din ea era unul de tip hău, cu toate perspectivele de a deveni incomensurabil. Deznădejdile şi neputinţele s-au unit împotriva ei. Neîmplinirile nu erau în prim plan, dar ajutau la crearea unui urât fără de sfârşit. Mersul pe aici eliberă o minte plină de calcule, o inimă plină de suferinţe, un trup plin de neadaptări şi toate la un loc o îndemnau spre cuminţenie.
– Hei, tu moară stricată, nu mă amăgi că macini timpul! Cine eşti să spui aşa? Nici clepsidra perfectă nu-şi face laude nicăieri. Tu speri ceva? Şi nu mai învârti apa că nimeni nu-ţi măsoară ziua şi noaptea nici atât.
Şi-a tăcut. Cine să te contrazică, cine să te aprobe? Un pustiu selenar, cu sugrumări de gânduri şi idei, frică şi dorinţă de răzbunare, cu porniri şi ţeluri neatinse, Doamne, Doamne!
Imagine de apocalipsă. Scaieţii uscaţi erau duşi de vântul obrăznicuţ până hăt departe depozitându-i ca şi cum erau sub mâna nevăzută a unui gospodar dibaci. Câte un exemplar îşi schimba direcția atingând rochia Tamirei ca şi când provocarea pentru o replică nervoasă, era fără îndoială realizată după un plan diabolic.
Hotărârea ei se dezlănţuia. Nu se ciocnea cu nimeni, nu impresiona cu nimic. Era confortabil acest ambient. Dar nu ţinea mult, căderea în nevolnicie era consecinţa pierderii iluziilor. Rătăcea cu bună ştiinţă şi se încăpăţâna în demersul acesta al ieşirii la capăt. Pe undeva, îi învia ceva numit vis cu ochii deschişi. Poate un galben în câmp, poate un roşu la apus, poate un albastru pe cer… dar nu, nu!
Nu era nici o culoare. Se băteau numai gândurile cu visele. Erau contopite unele în altele şi mintea ei obosită le confunda fără remediu.
Când atingea altădată sferă colorată a lumii, apoi cu siguranţă împlinea o dorinţă a inimii ei. Împletea nuanţe de drag, de avere a sufletului şi mituia într-un fel timpul nebun, măcar pentru un presupus popas. Toate s-au scurs într-un bol ermetizat, devenind monotone şi greoaie.
Direcţia drumului o ştia, între timp s-a întâmplat ceva rău. Pătrunsese pe cele mai sperioase intersectări devenind deodată toate divergente şi-aşa a ajuns la câmpul imens al întrebărilor.
Tălpile primeau înţepături care muşcau din inimă şi trauma se adâncea. Voia să strige, dar cine să audă? Voia un strop de apă, dar de unde izvor?
Undeva era o fereastră şi privea chinuită de neclaritate. Vălul pus întorcea situaţia pe dos. Lupta singură fără temei şi nu putea să îndepărteze impurităţile.
Somnul o doboară şi nu ştie unde-i este patul. Caută loc de odihnă chiar şi acolo, dar apare o altă dezamăgire. Există în frământări o refractare subtilă, înşelătoare, dar i-a prins firul. Se ruşinează de multe ori de trivialitatea din jur, dar închide ochii şi probabil se roagă.
Minunile ei ar vrea să fie ale altora. Ea face parte din stropul de apă sau crâmpeiul de cer, bobul de grâu ori firişorul de ţărână şi niciunul nu ar mai vrea nimic, nici chiar să li se întâmple mici miracole.
– Dumnezeul meu şi al tuturor celor care te iubesc, ai ochi şi pentru mine! Vreau să am iubire pentru toţi, vreau să mă ajuţi! Ochii iscoditori de lângă mine caută calea pentru distrugere, nu-i lăsa că se vor obişnui să facă asta. Dă-le, Doamne, griji noi!
A intrat din nou în camera dezamăgirilor. Uşa s-a închis şi-au pornit îndoielile să umble peste tot. S-a topit aspiraţia, s-a pierdut dorinţa, zadarnică zbatere. Cine să pătrundă acolo? Cum? Nu eşti dorit, nu eşti abil! Sau poate aşa trebuie!
Şi-afară e o vreme de vis sinistru.
LILIOARA MACOVEI
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..