În perioada actuală, începând cu martie 2020, pandemia ucigașului Coronavirus[1] face ravagii în toată lumea. Omenirea a intrat, fortuit, într-un proces de resetare, de reinventare, de inovare, care să îi conserve supraviețuirea. Oamenii de pe întreg mapamondul, condamnați la izolare, încearcă să facă față unui nou dușman nevăzut: lipsa contactului direct cu semenii lor, lipsa prezenței fizice a persoanelor dragi. Noile ocupațiile favorite în pandemie s-au dovedit a fi în speță activitățile creative (literatura și artele plastice), postările pe site-uri de socializare au luat avânt, cel mai probabil cauzele lor fiind dorința de exprimare a celor mai ascunse temeri, dar și împărtășire a sentimentelor pozitive, a iubirii, a nevoii de iubire, a nevoii firești de îmbrățișare. În plină eră a digitalizării, obținerea  unui simplu „like” sau a unui comment favorabil, poate induce o stare de confort psihic, a „concretizării” prezenței cuiva, dincolo de sterilul ecran al oricărui device folosit.

Printre multele persoane înzestrate cu harul scrierii, descoperite sau redescoperite în ultima vreme prin astfel de căi, dintre care amintim poeți valoroși – Dorina Omota, Florentina Savu, Lidia Popa, Carmen Oltean, Doina Maria Constantin, Geta Lipovanciuc, Maria Corini, Lucia Steffens, Limona Rusu, Voica Rusu, Mariana Rogoz Stratulat, Serghiescu Cristina, Victor Burde, Marinela Plata, Sallah Uddin Russel, Nadia al Alami, Cristian Camillo Serna Villada, Ma Gloria Carreón Zapata, dacă tot vorbim de o nouă eră a globalizării – se regăsește și poeta MARINA TUTURMAN.

Cu o poezie preponderent în vers clasic, respectând normele și canoanele liricii clasiciste, Marina Tuturman scrie, alegând să-și transforme râurile de sentimente ce curg din preaplinul inimii, în pagini care să-i imortalizeze strădania pentru eternitate. Cu modestia-i arhicunoscută, Marina Tuturman rescrie jurnalul propriei revolte la starea de fapt a lumii, nu în scopul obținerii de laude ori lauri, ci de arondare a poeziei sale în vocea liricii contemporane, ca ameliorator al realității, de creare a unui val de pozitivism și încredere în viitorul, sumbru marcat de pandemie.

Cartea se compune dintre șase inventaruri tematice, astfel:  I: Cel mai frumos cuvânt: IUBIREA, II: Să aflăm!, III: Încotro?, IV: Cu drag ne amintim…, V: A curs Universul în noi, VI: Anotimpuri vin și pleacă.

Cel mai frumos cuvânt: IUBIREA, Partea I a cărții, readuce în atenția cititorului sentimentul care umple până la refuz sufletul poetei, versurile fiind imnuri dedicate iubirii, iubitului, cu acel fel de a iubi inefabil, netendențios, dar și de a-și reproșa, conștient și responsabil, neîmplinirile în dragoste. Iubirea este iconoclastă, iubitul – ADONIS – devenit obiect de adorație își scaldă puterea în slăbiciunea VENEREI, în recunoașterea și clamarea iubirii, ca o nevoie de împlinire: „[…] Dar în ce nu te-aș preface, n-am cuvinte să descriu,/ Căci în minte-mi curg imagini, cum aleargă apa-n râu,/ De-aș putea ca pe-o icoană, când voi fi chiar printre stele,/ S-o prefac în al meu suflet, tu iubirea vieții mele! […]”[2]

Alte diorame lirice sunt proiecții ale umanității pe care poeta o poartă în suflet, nevoile sale fiind la fel de firești, sinonime cu „a respira”, conștientizarea vieții și a morții fiind făcută cu celeritate și condescendență. Siguranța a ceea ce nu i se cuvine inimii este dată doar de ceea ce i se cuvine sufletului: „[…] Să mă pierd vreau, prin mulțime,/ Să găsesc tot ce-am pierdut,/ Veșnicia din secundă,/ Pe cei dragi să îi sărut,/ Să mă regăsesc pe mine,/ Să ajut copii și frați,/ Cer prea mult? Mi se cuvine!/ Dar… nu-i uit pe cei plecați […][3]”

Alternanța iubire-abandon, fericire-neîmplinire, curaj-descurajare, adorație-respingere, sunt părți constituente ale unui dialog eu-sine, pe care poeta îl transformă în motivația următoarei versificări. Împletirea de vers clasic – vers alb nu induce liniaritate lirică, ci o doză de inedit stilistic și compozițional. Prima parte abundă în poezii de o frumusețe aparte, unele titluri merită a fi citate în totalitate, dar lăsăm cititorului curajul descoperirii prin acestea a propriilor trăiri: „Ce taină”, „Să nu uiți de fluturi”, „Eva tu și Eva eu”, „Același zbor”. Iubirea devine sacră, primind în brațele ei generoase cerul. Mama, cea mai dragă ființă din lume, îngerul pe care Dumnezeu l-a trimis pe pământ pentru fiecare, este „sigurul” pământean capabil de iubirea cea mai înaltă, chiar de sacrificiul suprem, fie doar și prin aceasta meritându-și locul în rândul sfinților[4].

Partea a II-a a cărții, Să asculți!, este un îndreptar-logos, plin de povețe, izvorâte din dragostea pe care autoarea o are față de oameni[5]. Eul liric rescrie veritabile pilde, încărcate de omenie, cu o vădită înțelepciune, eroii săi necuvântători oferind lecții de viață de o rară sensibilitate[6]. Penița muzei este transformată în undița pescarului, care culege din lacul cuvintelor silabele pe care, cu inocența lor inerentă, copiii le transformă în magice cuvinte  sau formule cheie, ca expresie a celor șapte ani de acasă – „mamă”, „tată”, „îmi pare rău”, „te iubesc” – pentru ca apoi să deprindă taina comuniunii cu Dumnezeu, ca regulă sacră de trăire a vieții[7]. Titluri precum „N-ai ce face”, „Două amice”, „Interjecții”, „Da de unde?” te scot din rutină, îți insuflă optimism și încredere, vor produce cititorului o stare de bine, de bună dispoziție, atât de necesară. Întrebări, interogări, dar și afirmații puternice, îți vor descreți fruntea, unele dintre poezii căpătând nuanțe clare de pamflet. Altele, puternice panseuri, sunt profunde, declamând falsitatea și lașitatea acestei lumi plină de jocuri cu mască, sub aura-i de bunătate ascunzându-se cele mai tenebroase gânduri sau dorințe[8]. Poeme precum „Călător prin viața”, „Se-ntreabă”, „Cuvinte în tăcere”, „Profeții”, „Copii și îngeri”  completează tabloul liric al celei de-a doua părți.

Partea a III-a, Încotro?…, este un altfel de Cântare a Cântărilor, în care divinul este cuvântul de ordine. Ruga simplă, curată a „bobului de mac” din grădina Raiului, zămislește speranța că Dumnezeu va lăsa omenirea să-și continue viețuirea pe planeta albastră, căreia i-a făcut atât de mult rău, voit și nevoind, golind pântecele pământului de resursele necesare vieții (Apoteoza Terrei, Planeta încotro?, Sunt zgomote în Cer, Ne pasă). Eul liric este salvator, alternativa la rău fiind oferită cu generozitate de autoare, reinventând un sintetic, dar alt algoritm al protazei „Nihil sine Deo” (Mai bine, Ferestre spre lumină, Liniște sihastră, Să fie lumină, Luptă dreaptă). Întreaga parte a III-a este un șir de întrebări, unele dintre ele chiar fără răspuns, care reclamă starea de astăzi a planetei mamă și vina pe care noi, oamenii, o avem. Speranța în iertarea lui Dumnezeu este poate singura cale de salvare, pe care poeta o invocă adesea în rime pline de sensibilitate spirituală.

Partea a IV-a, Cu drag ne amintim, reprezintă o suită de elegii, pline de nostalgie și de dor, dorul care macină, arde, dar și întreține vie simțirea, prin culoarea și aroma inconfundabilă a amintirii. În acest noian de gânduri, scrise cu penița înmuiată în picurii de rouă ai sufletului, își găsesc loc, printre colbii vremurilor, ființe dragi: mama, tata, plecați spre stele poate mult prea devreme. Dorul fierbinte readuce în gând masa de sărbătoare sau pe cea de zi-cu-zi, în care frații, de jur împrejur, își făceau jurăminte de nedespărțire. Viața însă, circumstanțele, nevoile, împrejurările, sărăcia, despart frații de frați, copiii de părinți, aruncându-i în nevolnicia acestei lumi, plină de frământări. Reunirea de peste ani, la ceas de sărbătoare, nu compensează nicicând căldura și frumusețea vremurilor de demult, după care sufletul tânjește melancolic. Poezii precum „De-aș fi știut”, „Dor de ei”, convertesc acest inefabil dor în lacrimi. Versurile curg, evocarea celor care au fost se face cu respect și condescendență, numele lor fiind recunoscute ca părți ale sufletului, ale ființei lirice (Dor de Eminescu, Să nu uităm vreodată). Infinitul dor desparte cerul de pământ și săgetează zarea până departe, prin țări străine, unde frații trudesc pentru o pâine. Strigătul poetei este cel al chemării unei mare, ce-și îndeamnă fiii să revină pe plaiul scăldat de soare și călcat de Dumnezeu, încă din imemoriale vremuri[9]. Tot în această parte a IV-a, rugăciunile luminate de credință se îndreaptă ca fumul de tămâie înspre slava cerurilor, aducătoare fiind de pace și binecuvântare (Jertfa mielului, Satul în sărbătoare, Moșii de vară, Sfânta noapte a Învierii, Firicel de ață).

În Partea a V-a, A curs Universul în noi…, eul liric reia tainele Universului, de la microcosmos spre macrocosmos și reciproc, reinterpretând idei, filtrate până la nivel cuantic de analizatorii sufletului. Printre zei și dumnezei, periplul cosmologic este unul mantric, unele dintre poeme având esențe de incantații vedice. De aici, talentul liric, dar și erudiția Marinei Tuturman (Noi suntem, Rugi către Absolut, Întoarcerea la izvor, Semne divine). Reîntoarcerea la logos este un alt atu al poetei (Tu ești suflet).

Anotimpuri vin și pleacă – Partea a VI-a a cărții  – prezintă în succederea anotimpurilor astronomice, succederea vieții de fapt, de la înmugurirea primăverii – speranță, la coacerea roadelor verii, la simfonia frunzelor toamnei, către iarna neființei noastre. Dintre versuri tandre, frumoase, blânde, răzbate ubicua credință a poetei în Dumnezeu, care va oferi darul nemurii sale sufletului însetat de lumină. Poezii descriptive, explicative, cu nuanțe de pastel, construiesc acest melanj de culoare și vis, numit ANOTIMP. Poezii precum „Nostalgii de primăvară”, „Adieri calde”, „Vraja nopții”, „Toamnă, ai să vii”, „Mirajul luminii”, „Tablou de iarnă” vor recrea în sufletul cititorului nu atât file din calendarul unui anotimp, cât file din calendarul unei vieți. Viața însăși este un calendar, ale cărui file sunt rupte una după una, indiferent dacă „Printre gânduri”, „Trăim cu amintiri”,  perpetuând iubirea și făcând din lirica Marinei Tuturman „Stăpâna inimii” noastre.

O carte frumoasă, diversă ca și tematică, cu părți omogen structurate, cu o multitudine de episoade lirice de mare curaj, dar și de artă poetică, pe care merită să o lecturăm, cu porțile inimii larg deschise. Cu o putere creatoare de invidiat, dar și cu o modestie de admirat, poeta MARINA TUTURMAN își adaugă palmaresului său literar un nou titlu de carte, frumos intitulat „Transmit Iubirea Trăind Intens”. Îi spunem poetei bun venit în inimile noastre, acolo unde a pătruns atât de timid cu glasul său blând și îi promitem să o păstrăm acolo, pentru căldura și energia pe care poezia sa ni le aduce. AVE!

Gheorghe A. STROIA

Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe

*** Note de subsol ***

by

Referinţă Bibliografică

LiterCritica – GHEORGHE A. STROIA: Arta simțămintelor Vieții – Ubicuitatea iubirii pentru Poezie (la vol. Transmit iubirea trăind intens, Marina Tuturman, Armonii Culturale, 2022)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 4 februarie 2022