Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » LUCIA PĂTRAȘCU: POVESTEA PĂMÂNTULUI (Moment liric)

LUCIA PĂTRAȘCU: POVESTEA PĂMÂNTULUI (Moment liric)

POVESTEA  PĂMÂNTULUI

 

(din volumul nepublicat A FOST ODATĂ…povestiri

inspirate din mitologia românească)

 

Se spune c-a fost odată, mai devreme, mai demult,

când încă nu era viaţă şi nici nu era pământ,

o apă mare, întinsă, cenuşie, cum era,

pe care, nevinovată, a apărut o lalea.

Şi, cu ochi miraţi, bobocul, deschizându-şi o petală,

a privit atent în juru-i, să vadă ce e pe-afară.

 

Mare lucru nu era!…Numai ceaţă şi pustiu…

A mai chibzuit o vreme şi-a deschis într-un târziu

toate cele patru folii, aurii, albe, surori,

să se uite curioase către cele patru zări.

Peste hăul de-ntuneric, de pustiu şi de nimic,

numai floarea cea frumoasă lumina jurul un pic.

 

După o vreme de tăcere, care-a durat cât un veac,

florii albe din genune i-au venit oaspeţi în prag.

Cu pene albe, frumoase, era un lăstun aparte,

ce venea din altă lume, dintre Ceruri, de departe

şi, ca să nu stea degeaba, s-a trezit şi-un mormoloc

ajuns cumva de aiurea, să se-oprească-n acest loc.

 

Pasărea cea mititică s-a făcut, ca prin minune,

un bătrân cu barbă albă, care plecase prin lume.

Înţelept şi cumpătat, aşa cum îl ştim mereu.

Cu ochi blânzi şi voce caldă, era bunul Dumnezeu.

Iar din mormolocul negru, ce-şi târa trupul pe jos

s-a făcut un flăcăiandru cam nebun şi curios.

 

Era nespălatul, răul, care prinse a cuvânta,

căci se ştia cu Preasfântul, din Cer, de unde venea

şi mai vorbeau câteodată, de la Domn, la mormoloc,

despre câte sunt prin Rai adunate la un loc.

Când nici Dumnezeu, drăguţul, nu era prea supărat,

căci încă nu apăruse lumea plină de păcat

nici flăcăul, necuratul, cât o fi de-mpieliţat,

nu era aşa de negru, după cum s-a arătat!

 

Cum văzând atâta apă şi atâta hău întins

Sfântul a luat o floare de la El, din Paradis

şi a aruncat-o-n neguri şi în ceaţă, peste ape,

ca să lumineze locul…Nu ştia că pe aproape

mormolocul cel viclean, negru tot, ca un tăciune,

hotărâse să-l urmeze în plimbarea Sa prin lume…

 

Pe sub albele petale, legănat, apa se scaldă,

încât, nefârtatu-n spaimă, se ţinea ca să nu cadă:

– Doamne, zise el cu frică, te-aş ruga să faci ceva,

o minune, un loc sigur, să ne putem aşeza,

căci eu simt că-s în pericol! Ştii bine că n-aş putea

să plutesc uşor prin aer, aşa cum faci Dumneata!

 

– Am să fac, răspunse Domnul, numai dacă tu te duci

fuguliţa, fără frică, jos, în apă, să-mi aduci,

căutând pe fund, acolo, în locul cel mai ascuns

o fărâmă de ţărână! Doar o mână! E de-ajuns

pentru planul de-ntocmire, să fac un loc mititel.

Fără a sta prea mult pe gânduri: – Mă duc, Doamne! a zis el.

 

Şi-avântându-se odată, bâldâbâc! s-a scufundat,

a ajuns la fundul apei, a găsit, a apucat

şi, voios, cu mâna plină, curajos ca şi un zmeu

s-a întors pe floarea albă, în faţa lui Dumnezeu:

Am adus! a zis cu fală. Şi-i întinse mâna plină…

Domnul a primit ţărâna, a-ncercat să o reţină,

 

dar s-a-mprăştiat cu totul, printre degete, pe jos,

încât chiar şi necuratul a privit-o sperios,

necăjit de-aşa risipă. A-ndrăznit apoi încet:

Mă duc, Doamne, înc-odată! N-are rost să mai aştept!

Du-te! i-a răspuns Preasfântul. Dar ai grijă! Nu uita

când iei, să spui vorba bună, care te va ajuta,

 

Căci nimic pe lumea asta nu este cu crezământ,

dacă nu potriveşti gândul cu Voia Tatălui Sfânt!

 

S-a smerit dracul, cuminte, a plecat s-aducă alta,

însă gândul lui ascuns nu se potrivea cu fapta.

A ajuns…Nu s-a grăbit…Şi tot chibzuia mereu,

socotindu-şi cum ar face, locul nou să fie al său.

Dintre valurile negre se-auzi un glas răstit,

prăvălit peste vâltori: – Cine eşti? De ce-ai venit?

 

Era Duhul Apelor, ce păzea întreg abisul

şi-l văzu pe nepoftit, cum cutreieră cuprinsul.

Speriat de tot, flăcăul a răspuns cu glas mereu:

Am venit după ţărână! Să iau! În numele meu!

Ia, de-ţi trebuie, ţărână! i-a răspuns cu glas sfătos,

însă nu cred că aceasta îţi va fi de vreun folos!

 

Cel smolit s-a înfipt s-apuce. A luat, apoi grăbit

s-a întors pe floarea albă, sus, la Tatăl cel Sfinţit:

– Am adus, Mărite Doamne! Şi-a întins cu gest pripit

pulberea din fundul apei, care iar s-a risipit.

Nu ai fost deloc cuminte! Ai uitat vorbele noastre?

l-a certat Măritul Tată cu privirile albastre.

 

– Iartă, Doamne, am greşit! Şi am fost cam zăbăuc!

Dar mă-ntorc pe fundul apei şi ţărână Îţi aduc!

A plecat el, necuratul, a ajuns şi-a aşteptat

să apară Duhul Apei, care iar l-a întrebat

dintre apele cuprinse, cuvântând cu glas dogit,

ce se răsturna în valuri: – Cine eşti? De ce-ai venit!

 

Am venit să iau ţărână! A spus Bunul Dumnezeu

să-ţi comunic, ca să ştii, că iau în Numele Său!

Bine, atunci! Ia cât se cere şi te du cu sănătate!

– Mulţumesu-ţi, Duh al Apei! Apoi, cu timiditate,

a luat în pumni ţărână şi s-a dus pe floare, sus.

Domnul, palmele-ntinzându-şi, a primit darul adus,

apoi, frământând cu râvnă şi suflându-l uşurel

a făcut un ghemotoc, aşa, ca un colăcel.

 

Uite! L-am făcut de-acuma! Şi, Pământ îl vom numi!

Doamne, văd! Dar mă socot că prea mititel o fi.

Cum vom încăpea pe el şi eu şi Sfinţia Ta?

– Lasă, drace, fii cuminte şi nu te mai speria!

Unde e îngăduinţă cu gând bun şi loc va fi!

Hai se ne-odihnim acum şi apoi îl vom sfinţi!

 

Aşezaţi, cei doi, în tihnă, vor să doarmă puţintel,

însă necuratul lacom, având gânduri pentru el

îl tot împingea încolo pe Preasfântul Dumnezeu,

doar, doar va scăpa de Dânsul, răsturmându-l jos, în hău.

Domnul nu doarme. Îl lasă şi aşteaptă răbdător,

văzând cum Pământu-acesta se lăţeşte-n jurul lor

când la dreapta, când la stânga, după cum îl împingea

necuratul, lăcomitul, socotind a-l dărâma.

 

În timp ce pe sub petale apa clipocea uşor,

potrivnicul, aţipit, se visa stăpânitor

peste noua împărăţie, ce-o să fie locul său.

Că doar Domnul are atâtea! Şi Cerul! Şi Raiul! Zău!…

Când a fost să se trezească, pipăind mirat în jur,

a simţit că tot Pământul a prins de-acum alt contur…

 

A fost mulţumit că-i mare şi că va fi de ajuns,

când o fi să-l stăpânească, după cum el şi-a propus.

– Doamne, mare e minunea! Cum ştii Tu să-l întocmeşti!

Haide, nu ne apucăm? Doar ai zis c-o să-l sfinţeşti!

– L-am sfinţit! Fii fără grijă! Şi-apoi l-am blagoslovit

când la dreapta, când la stânga, cum fusese sorocit!

Însă tu n-ai cum să ştii! Că dormeai precum un ţânc

şi doar apa de sub noi te legăna din adânc…

 

Cu puterea-I nesfârşită, pe care-o avea Presfântul,

în acest fel, Dumnezeu a făcut aici Pământul!

 

 

 

Din volumul  În memoriam…Colectiv

 

OCTOMBRIE…

 

Era octombrie…ardea pământul

de vaierul ce se-nălţa la Cer

şi, parcă, niciodată, gol, cuvântul

n-a fost mai fără rost şi mai stingher.

 

Când tinereţea a plecat năucă

şi-a rătăcit pe-o dungă de pripas,

un gând încolăcind doruri de ducă

şi lacrimi nesfârşite au rămas.

 

Căci sărutaţi de limbile perfide,

tinerii, torţe ca un rug aprins,

ne-au luminat o clipă-n ochi mirarea

şi-apoi cenuşa lor, plângând, ne-a nins.

 

Nicio mireasă floare n-a mai fost

şi niciun mire, soţ să crească neamuri,

i-a dus din viaţă o clipită fără rost

şi-o veşnicie i-a chemat în veacuri…

 

 

 

 

PLOUĂ

 

Ploaia s-a prelins în ploaie…

 

A plouat cu nelinişti când

peste voi ploua cu ţipete.

Cu frică a plouat când

peste voi ploua cu foc.

A plouat cu durere când

peste voi ploua cu scrum.

Cu jale a plouat când

peste voi ploua cu răni arse.

A plouat cu deznădejde când

peste voi ploua cu plecări.

A plouat cu întrebări când

peste voi ploua cu tăceri.

 

A plouat…Şi încă plouă!…

Cu lacrimi!…

 

 

 

 

MANIFEST

 

Pentru plecarea lor,

versul acesta plânge

pe limba lui însângerată,

strigând fără istov:

 

Mie, mie daţi-mi înapoi

tot ce mi-aţi furat într-o clipită,

să mă întorc în ziua nemânjită,

când mai speram!

 

Mie, mie daţi-mi înapoi

zâmbetul meu viitor,

pentru care forţa poetului

îmi ţesea viaţă!

 

Mie, mie daţi-mi înapoi

îndrăzneala de a visa

până la malul unui lac liniştit,

cu lebede albe plutind şoaptele!

 

Mie, mie daţi-mi înapoi

călcâiele bătătorite

care întindeau

lângă muşuroiul de furnici

cununa amintirilor!

 

Mie daţi-mi înapoi întoarcerea!

Luaţi pântecele rănit,

adunaţi-l în palme

şi coaseţi-l milostiv

cu pocăinţa din ultimul ceas!

 

Mi-aţi furat tot!…

Daţi-mi ceva înapoi

şi nu vă mai plimbaţi ipocrit

cu sacul de cadavre în spinare!

 

Mi-aţi lăsat în traista goală,

numai scrâşnetul efortului

de a ajunge pe coama unui nor,

să adulmec vâlvătaia asfinţitului.

 

Depărtaţi de la mine

sărutul nimicitor

al acestei negre regine

şi luaţi înserarea din sufletul meu.

 

Dacă vreţi să rămân treaz,

în abisul ce l-aţi creat,

nu lăsaţi durerea să se învechească!

Şi nu-mi furaţi dreptul de a striga!…

 

 

 

 

 

 

 

CV LITERAR LUCIA PĂTRAȘCU

 

Lucia Pătraşcu, născută la Brăila, 10 septembrie 1941

 

Volume publicate:

 

Poezie

 

  1. Cunună la nunta de aurversuri, 250 p., Ed. Olimpiada, Brăila, debut editorial.
  2. Cu anotimpurile în viaţă versuri, 230 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
  3. Rugă” poezie religioasă, 100 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
  4. Fluturi de iubire versuri de dragoste, 150p., Brăila.
  5. Brăila- poveste de dor versuri, 142 p., Ed. Opinia, Brăila.
  6. Pe plai de baladă”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.
  7. Poeme îmblânzite; Poemas domados”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.
  8. In memoriam – # Colectiv”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.

 

Literatură pentru copii

 

  1. Zoo- alfabet” versuri pentru copii, 152 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
  2. Roade timpurii pentru voi, copii!” versuri , 95 p., Brăila.
  3. Teatru scurt pentru copii scenete-versuri, 105 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
  4. Zoo-Adivinanzas; Zoo-ghicitori versuri, 165 p., ediţie bilingvă,

Ed. Lucas, Brăila, 2013.

 

Proză

 

2011 „Evantaiul albastru” proză, 262 p., Ed. Danubius, Brăila.

2014 „Darul”, proză scurtă, 175 p., Ed. Lucas, Brăila.

2016 „Întâlnirea cu o carte”, recenzii, 230 p., Ed. Lucas, Brăila.

2016 „Jocul mirărilor” roman, 330 p., Ed. Lucas, Brăila.

Facebooktwitterby feather