POVESTEA PĂMÂNTULUI
(din volumul nepublicat A FOST ODATĂ…povestiri
inspirate din mitologia românească)
Se spune c-a fost odată, mai devreme, mai demult,
când încă nu era viaţă şi nici nu era pământ,
o apă mare, întinsă, cenuşie, cum era,
pe care, nevinovată, a apărut o lalea.
Şi, cu ochi miraţi, bobocul, deschizându-şi o petală,
a privit atent în juru-i, să vadă ce e pe-afară.
Mare lucru nu era!…Numai ceaţă şi pustiu…
A mai chibzuit o vreme şi-a deschis într-un târziu
toate cele patru folii, aurii, albe, surori,
să se uite curioase către cele patru zări.
Peste hăul de-ntuneric, de pustiu şi de nimic,
numai floarea cea frumoasă lumina jurul un pic.
După o vreme de tăcere, care-a durat cât un veac,
florii albe din genune i-au venit oaspeţi în prag.
Cu pene albe, frumoase, era un lăstun aparte,
ce venea din altă lume, dintre Ceruri, de departe
şi, ca să nu stea degeaba, s-a trezit şi-un mormoloc
ajuns cumva de aiurea, să se-oprească-n acest loc.
Pasărea cea mititică s-a făcut, ca prin minune,
un bătrân cu barbă albă, care plecase prin lume.
Înţelept şi cumpătat, aşa cum îl ştim mereu.
Cu ochi blânzi şi voce caldă, era bunul Dumnezeu.
Iar din mormolocul negru, ce-şi târa trupul pe jos
s-a făcut un flăcăiandru cam nebun şi curios.
Era nespălatul, răul, care prinse a cuvânta,
căci se ştia cu Preasfântul, din Cer, de unde venea
şi mai vorbeau câteodată, de la Domn, la mormoloc,
despre câte sunt prin Rai adunate la un loc.
Când nici Dumnezeu, drăguţul, nu era prea supărat,
căci încă nu apăruse lumea plină de păcat
nici flăcăul, necuratul, cât o fi de-mpieliţat,
nu era aşa de negru, după cum s-a arătat!
Cum văzând atâta apă şi atâta hău întins
Sfântul a luat o floare de la El, din Paradis
şi a aruncat-o-n neguri şi în ceaţă, peste ape,
ca să lumineze locul…Nu ştia că pe aproape
mormolocul cel viclean, negru tot, ca un tăciune,
hotărâse să-l urmeze în plimbarea Sa prin lume…
Pe sub albele petale, legănat, apa se scaldă,
încât, nefârtatu-n spaimă, se ţinea ca să nu cadă:
– Doamne, zise el cu frică, te-aş ruga să faci ceva,
o minune, un loc sigur, să ne putem aşeza,
căci eu simt că-s în pericol! Ştii bine că n-aş putea
să plutesc uşor prin aer, aşa cum faci Dumneata!
– Am să fac, răspunse Domnul, numai dacă tu te duci
fuguliţa, fără frică, jos, în apă, să-mi aduci,
căutând pe fund, acolo, în locul cel mai ascuns
o fărâmă de ţărână! Doar o mână! E de-ajuns
pentru planul de-ntocmire, să fac un loc mititel.
Fără a sta prea mult pe gânduri: – Mă duc, Doamne! a zis el.
Şi-avântându-se odată, bâldâbâc! s-a scufundat,
a ajuns la fundul apei, a găsit, a apucat
şi, voios, cu mâna plină, curajos ca şi un zmeu
s-a întors pe floarea albă, în faţa lui Dumnezeu:
– Am adus! a zis cu fală. Şi-i întinse mâna plină…
Domnul a primit ţărâna, a-ncercat să o reţină,
dar s-a-mprăştiat cu totul, printre degete, pe jos,
încât chiar şi necuratul a privit-o sperios,
necăjit de-aşa risipă. A-ndrăznit apoi încet:
– Mă duc, Doamne, înc-odată! N-are rost să mai aştept!
– Du-te! i-a răspuns Preasfântul. Dar ai grijă! Nu uita
când iei, să spui vorba bună, care te va ajuta,
Căci nimic pe lumea asta nu este cu crezământ,
dacă nu potriveşti gândul cu Voia Tatălui Sfânt!
S-a smerit dracul, cuminte, a plecat s-aducă alta,
însă gândul lui ascuns nu se potrivea cu fapta.
A ajuns…Nu s-a grăbit…Şi tot chibzuia mereu,
socotindu-şi cum ar face, locul nou să fie al său.
Dintre valurile negre se-auzi un glas răstit,
prăvălit peste vâltori: – Cine eşti? De ce-ai venit?
Era Duhul Apelor, ce păzea întreg abisul
şi-l văzu pe nepoftit, cum cutreieră cuprinsul.
Speriat de tot, flăcăul a răspuns cu glas mereu:
– Am venit după ţărână! Să iau! În numele meu!
– Ia, de-ţi trebuie, ţărână! i-a răspuns cu glas sfătos,
însă nu cred că aceasta îţi va fi de vreun folos!
Cel smolit s-a înfipt s-apuce. A luat, apoi grăbit
s-a întors pe floarea albă, sus, la Tatăl cel Sfinţit:
– Am adus, Mărite Doamne! Şi-a întins cu gest pripit
pulberea din fundul apei, care iar s-a risipit.
– Nu ai fost deloc cuminte! Ai uitat vorbele noastre?
l-a certat Măritul Tată cu privirile albastre.
– Iartă, Doamne, am greşit! Şi am fost cam zăbăuc!
Dar mă-ntorc pe fundul apei şi ţărână Îţi aduc!
A plecat el, necuratul, a ajuns şi-a aşteptat
să apară Duhul Apei, care iar l-a întrebat
dintre apele cuprinse, cuvântând cu glas dogit,
ce se răsturna în valuri: – Cine eşti? De ce-ai venit!
– Am venit să iau ţărână! A spus Bunul Dumnezeu
să-ţi comunic, ca să ştii, că iau în Numele Său!
– Bine, atunci! Ia cât se cere şi te du cu sănătate!
– Mulţumesu-ţi, Duh al Apei! Apoi, cu timiditate,
a luat în pumni ţărână şi s-a dus pe floare, sus.
Domnul, palmele-ntinzându-şi, a primit darul adus,
apoi, frământând cu râvnă şi suflându-l uşurel
a făcut un ghemotoc, aşa, ca un colăcel.
– Uite! L-am făcut de-acuma! Şi, Pământ îl vom numi!
– Doamne, văd! Dar mă socot că prea mititel o fi.
Cum vom încăpea pe el şi eu şi Sfinţia Ta?
– Lasă, drace, fii cuminte şi nu te mai speria!
Unde e îngăduinţă cu gând bun şi loc va fi!
Hai se ne-odihnim acum şi apoi îl vom sfinţi!
Aşezaţi, cei doi, în tihnă, vor să doarmă puţintel,
însă necuratul lacom, având gânduri pentru el
îl tot împingea încolo pe Preasfântul Dumnezeu,
doar, doar va scăpa de Dânsul, răsturmându-l jos, în hău.
Domnul nu doarme. Îl lasă şi aşteaptă răbdător,
văzând cum Pământu-acesta se lăţeşte-n jurul lor
când la dreapta, când la stânga, după cum îl împingea
necuratul, lăcomitul, socotind a-l dărâma.
În timp ce pe sub petale apa clipocea uşor,
potrivnicul, aţipit, se visa stăpânitor
peste noua împărăţie, ce-o să fie locul său.
Că doar Domnul are atâtea! Şi Cerul! Şi Raiul! Zău!…
Când a fost să se trezească, pipăind mirat în jur,
a simţit că tot Pământul a prins de-acum alt contur…
A fost mulţumit că-i mare şi că va fi de ajuns,
când o fi să-l stăpânească, după cum el şi-a propus.
– Doamne, mare e minunea! Cum ştii Tu să-l întocmeşti!
Haide, nu ne apucăm? Doar ai zis c-o să-l sfinţeşti!
– L-am sfinţit! Fii fără grijă! Şi-apoi l-am blagoslovit
când la dreapta, când la stânga, cum fusese sorocit!
Însă tu n-ai cum să ştii! Că dormeai precum un ţânc
şi doar apa de sub noi te legăna din adânc…
Cu puterea-I nesfârşită, pe care-o avea Presfântul,
în acest fel, Dumnezeu a făcut aici Pământul!
Din volumul În memoriam…Colectiv
OCTOMBRIE…
Era octombrie…ardea pământul
de vaierul ce se-nălţa la Cer
şi, parcă, niciodată, gol, cuvântul
n-a fost mai fără rost şi mai stingher.
Când tinereţea a plecat năucă
şi-a rătăcit pe-o dungă de pripas,
un gând încolăcind doruri de ducă
şi lacrimi nesfârşite au rămas.
Căci sărutaţi de limbile perfide,
tinerii, torţe ca un rug aprins,
ne-au luminat o clipă-n ochi mirarea
şi-apoi cenuşa lor, plângând, ne-a nins.
Nicio mireasă floare n-a mai fost
şi niciun mire, soţ să crească neamuri,
i-a dus din viaţă o clipită fără rost
şi-o veşnicie i-a chemat în veacuri…
PLOUĂ
Ploaia s-a prelins în ploaie…
A plouat cu nelinişti când
peste voi ploua cu ţipete.
Cu frică a plouat când
peste voi ploua cu foc.
A plouat cu durere când
peste voi ploua cu scrum.
Cu jale a plouat când
peste voi ploua cu răni arse.
A plouat cu deznădejde când
peste voi ploua cu plecări.
A plouat cu întrebări când
peste voi ploua cu tăceri.
A plouat…Şi încă plouă!…
Cu lacrimi!…
MANIFEST
Pentru plecarea lor,
versul acesta plânge
pe limba lui însângerată,
strigând fără istov:
Mie, mie daţi-mi înapoi
tot ce mi-aţi furat într-o clipită,
să mă întorc în ziua nemânjită,
când mai speram!
Mie, mie daţi-mi înapoi
zâmbetul meu viitor,
pentru care forţa poetului
îmi ţesea viaţă!
Mie, mie daţi-mi înapoi
îndrăzneala de a visa
până la malul unui lac liniştit,
cu lebede albe plutind şoaptele!
Mie, mie daţi-mi înapoi
călcâiele bătătorite
care întindeau
lângă muşuroiul de furnici
cununa amintirilor!
Mie daţi-mi înapoi întoarcerea!
Luaţi pântecele rănit,
adunaţi-l în palme
şi coaseţi-l milostiv
cu pocăinţa din ultimul ceas!
Mi-aţi furat tot!…
Daţi-mi ceva înapoi
şi nu vă mai plimbaţi ipocrit
cu sacul de cadavre în spinare!
Mi-aţi lăsat în traista goală,
numai scrâşnetul efortului
de a ajunge pe coama unui nor,
să adulmec vâlvătaia asfinţitului.
Depărtaţi de la mine
sărutul nimicitor
al acestei negre regine
şi luaţi înserarea din sufletul meu.
Dacă vreţi să rămân treaz,
în abisul ce l-aţi creat,
nu lăsaţi durerea să se învechească!
Şi nu-mi furaţi dreptul de a striga!…
CV LITERAR LUCIA PĂTRAȘCU
Lucia Pătraşcu, născută la Brăila, 10 septembrie 1941
Volume publicate:
Poezie
- „Cunună la nunta de aur” versuri, 250 p., Ed. Olimpiada, Brăila, debut editorial.
- „Cu anotimpurile în viaţă” versuri, 230 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
- „Rugă” poezie religioasă, 100 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
- ”Fluturi de iubire” versuri de dragoste, 150p., Brăila.
- „Brăila- poveste de dor” versuri, 142 p., Ed. Opinia, Brăila.
- „Pe plai de baladă”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.
- „Poeme îmblânzite; Poemas domados”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.
- „In memoriam – # Colectiv”, versuri, Ed. Lucas, Brăila.
Literatură pentru copii
- „Zoo- alfabet” versuri pentru copii, 152 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
- „Roade timpurii pentru voi, copii!” versuri , 95 p., Brăila.
- „Teatru scurt pentru copii” scenete-versuri, 105 p., Ed. Olimpiada, Brăila.
- „Zoo-Adivinanzas; Zoo-ghicitori” versuri, 165 p., ediţie bilingvă,
Ed. Lucas, Brăila, 2013.
Proză
2011 „Evantaiul albastru” proză, 262 p., Ed. Danubius, Brăila.
2014 „Darul”, proză scurtă, 175 p., Ed. Lucas, Brăila.
2016 „Întâlnirea cu o carte”, recenzii, 230 p., Ed. Lucas, Brăila.
2016 „Jocul mirărilor” roman, 330 p., Ed. Lucas, Brăila.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..