Mi-a parvenit vestea tristă a încetării din viaţă a unui prieten vârstnic: poetul Otto Starck. A trecut în nefiinţă la Petach Tikva, în Israel, la 25 noiembrie 2015 (13 Kislev 5775), la casa de bătrâni „Neve Shalev”, unde locuise în ultimii ani. Modest, izolat, în legătură numai cu câţiva prieteni mai tineri decât el, iubitori ai scrierilor lui. Aşa cum fusese totdeauna după imigrarea în Israel. În urmă cu circa 25 de ani, un scriitor, prieten al său, din aceeaşi generaţie, aflat într-o ţară europeană, spunea despre el că trăieşte într-o suburbie a Tel-Avivului şi… este un om bogat, dar nu material – pentru că trăia într-o sărăcie profundă, lucie – ci spiritual. Pentru majoritatea cititorilor de limba română din Israel, ca şi pentru majoritatea tinerilor din România, oameni din noua generaţie, era un necunoscut. Pentru mulţi intelectuali de limbă română din generaţia lui era un uitat. Poezia lui redevenise cunoscută în România, fusese reeditată în parte, dar cititorii nu-l cunoşteau pe autor, nu şi-l aminteau: pentru majoritatea lor, el era ”un nume adunat pe-o carte”… De fapt, nici el nu căutase celebritate şi se autoconsidera doar un prezentator al marilor poeţi Omar Khayyam, Rumi, Saadi şi alţii. Atât şi nimic mai mult …

Cine a fost Otto Starck? Pot afirma: un mare poet, un poet adevărat. Un poet talentat, dar căruia norocul nu i-a surâs. Un intelectual devenit victimă a dictaturii şi, apoi, a emigrării. Un iubitor al poeziei persane medievale, care nu a renunţat la această dragoste a lui niciodată. Nici măcar atunci când s-a izbit de vitregiile vremurilor şi lipsa de înţelegere a oamenilor. Speranţa lui era că, la o anumită dată, în viitor, va fi înţeles, va fi redescoperit.

Personal, l-am cunoscut întâmplător. Publicase o carte în regie proprie – prima ediţie a catrenelor lui Omar Khayyam – şi primise premiul „Arcadia” la Tel Aviv. I-am cerut cartea pentru „depozitul legal” de la Biblioteca Naţională a Israelului. Apoi m-a rugat să-i fac o copie xerox după o carte de poezii în originalul persan, de la aceeaşi bibliotecă. I-am făcut-o şi i-am adus-o acasă. Obişnuit să nu i se acorde atenţie, a rămas mirat, dar… am devenit prieteni. În mica locuinţă primită cu chirie socială din Amishav, un cartier mărginaş şi sărac din oraşul Petach Tikva, îşi făcuse o bibliotecă personală bogată, cuprinzând vreo 2000 de cărţi de literatură, filosofie, filologie, teologie, istorie. Mistică islamică, dar şi creştină, iudaică, budistă, indiană, zoroastră. Talmudul alături de Coran şi de Filocalie. Literatură românească, persană, ebraică, dar şi franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă. Cărţi aduse din România, dar şi procurate în Israel, de la librării sau de la anticariate. În toate limbile în care citea: română, persană, franceză, engleză, italiană, spaniolă, ebraică, latină, rusă, idiş, arabă. În acea zi am discutat mult. Ulterior am început să vorbesc cu el la telefon, la orele serii, uneori ceasuri întregi. Totdeauna aveam ceva de învăţat de la acest om. Fie mistică şi filosofie islamică, fie literatură. Uneori povestea amintiri din tinereţe, din lumea literară bucureşteană a anilor 50-60. Era necăsătorit, nu fusese căsătorit niciodată: parcă se temea să ia răspunderea unei familii, era probabil prea intelectual şi prea liberal pentru aceasta. Am încercat să-l conving să-şi scrie amintirile, dar nu am reuşit…

Otto (Osias) Starck s-a născut la Bucureşti în anul 1930 într-o familie evreiască medie: tatăl lui era mic negustor de frânghii. A crescut în cartierul în care locuia scriitorul şi teologul creştin ortodox ecumenist Gala Galaction. Într-o conversaţie mi-a povestit că odată Gala Galaction l-a cunoscut pe stradă şi, aflând că este evreu, i-a spus că este important să citească Biblia Ebraică, s-o cunoască bine. Şi, aflând că tinerelul de lângă el are preocupări literare, l-a încurajat să scrie. Mai mult decât atât, a scris un articol publicistic despre el, deşi nu i-a menţionat numele. Ceva mai târziu l-a cunoscut şi pe Tudor Arghezi, de la care a primit cuvinte de încurajare. Aceste întâlniri le-a avut în cea de a doua jumătate a anilor 40. Dar anterior vremurile fuseseră grele: la fel ca toţi copiii evrei fusese exmatriculat din şcoala publică şi silit să-şi continue învăţătura la liceul evreiesc. Totodată, familia Starck a fost silită să-şi părăsească locuinţa, care plăcuse unui legionar marcant – şi a trebuit să se mute la rude. Aceste drame au influenţat asupra lui Otto: el a depăşit vârsta copilăriei cu mai multă rapiditate decât alţi copii. La rude, unde locuia, a venit în contact cu oameni maturi, învăţând totdeauna ceva din conversaţiile cu ei. Tot acolo a găsit biblioteca unui unchi şi a început să devoreze cărţile. Erau multe romane poliţiste, dar a avut importanţă pentru adolescentul dornic să înţeleagă lumea: atât pentru dezvoltarea gândirii, cât şi pentru formarea stilului literar. Iar la şcoală – respectiv la Liceul Evreiesc numit „Liceul Graur”, după numele directorului său, ulterior academicianul Alexandru Graur – a avut învăţători de elită: profesori universitari şi alţi intelectuali evrei de clasă, alungaţi din învăţământ de legile rasiste. Nivelul elevilor era ridicat datorită lor. După schimbarea regimului, a trecut la liceul „Sf. Sava”, pe care l-a absolvit cu brio, în anul 1948. În ultima clasă, sub influenţa prietenului său mai mare cu un an, Norbert Weinstein (devenit apoi Nicolae Tertulian), Otto Starck a început să audieze cursuri de literatură la Universitatea din Bucureşti. La început însoţindu-şi prietenul, deja student, apoi pentru propriul lui interes. Era un plus faţă de ceea ce învăţase în liceu (după cum spunea: în „liceul burghez”, pe care îl considera superior „liceului comunist”). A ajuns ca să cunoască materia de învăţământ universitar înainte de a fi student; de aceea, atunci când a devenit student, la franceză şi română, se plictisea în sala de curs.

Ca student, a început să lucreze, în calitate de redactor, la Editura Tineretului şi la Radio Bucureşti. Dar neconformistul din el reacţiona: el nu agrea cenzura, deşi era nevoit s-o accepte. Era comunist în felul lui, dar… niţel diferit. Tânăr idealist, a decis să înveţe ce vor masele, ce vrea clasa muncitoare şi s-a angajat muncitor într-o uzină. Atunci a cunoscut „clasa muncitoare” şi a văzut că… muncitorii voiau altceva decât ceea ce se spunea în mod oficial: ei nu visau la idealul construcţiei socialiste, ci la îmbunătăţirea vieţii lor personale, familiale. Otto Starck vorbea cu ei în mod deschis. În cele din urmă a devenit decepţionat, dar nu de noii lui prieteni, ci de… ideologia comunistă. A decis să nu devină membru de partid. Şi-a făcut prieteni în rândul scriitorilor nonconformişti din grupul lui Tudor George, care se întâlneau aproape zilnic la un pahar de băutură într-o cârciumioară-bombă dintr-o hrubă din Bucureşti, poreclită „Singapore” şi, între un păhărel şi altul, discutau literatură „altfel” decât în forma oficială de atunci. După mulţi ani, Otto Starck povestea despre această experienţă cu zâmbet şi nostalgie. Tot la fel povestea despre bunul său prieten Mircea Ivănescu, precum şi despre volumul de poezii „Baladele Singaporene” al prietenului său Tudor George („Ahoe”), în care autorul îi descria pe mulţi dintre foştii lor prieteni de atunci, cu un humor combinat cu tristeţe.

Odată, aflându-mă la Bucureşti, am văzut într-o librărie o ediţie nouă a acestui volum de poezii. L-am cumpărat şi, când am revenit la Ierusalim, am început să-i citesc unele dintre acestea lui Otto Starck. Era vădit impresionat şi… bucuros că mă influenţase să le citesc, făcându-mă să înţeleg o lume în care trăise el, cu oameni reali, cu suflet mare, intelectuali protestatari tăcuţi, fiecare cu suferinţele lui. După această experienţă, Otto Starck a devenit colaborator la numeroase publicaţii, la oricare publicaţie avea posibilitatea, pentru a se întreţine şi a-şi ajuta părinţii. Tatăl său fusese nevoit să-şi înceteze activitatea de mic comerciant: noile măsuri de stat, inflaţia şi stabilizarea îl făcuseră să piardă puţinul pe care îl agonisise. Otto Starck a decis să-şi termine studiile universitare, pe care le începuse şi le întrerupsese. Deşi era unul dintre studenţii preferaţi ai profesorului Alexandru Balaci, nu a putut rămâne la universitate. A devenit profesor de franceză la un liceu în oraşul Hunedoara, pe atunci în curs de dezvoltare, apoi într-un sat din apropierea Bucureştiului. Deşi era iubit de elevi şi se împrietenise cu unii dintre ei, a preferat ulterior să renunţe la cariera didactică pentru a se dedica scrisului.

În conversaţii îndelungate îmi povestea despre „aranjamentele” pe care trebuise să le facă, despre prietenii intelectuali pe care îi avusese, despre Casa de Creaţie din Valea Prahovei unde se aflase perioade îndelungate, despre oamenii pe care îi cunoscuse acolo, aflând despre destinele lor, uneori tragice. Voia să scrie povestiri asupra lor, dar a renunţat, convins că talentul lui este de poet, nu de prozator. Deşi a şi scris povestiri, majoritatea lor au rămas inedite, unele… fiind distruse de însuşi autorul. Puţinele schiţe pe care le-a publicat le-a adunat în volumul „Iedera” (1968). Era perioada „liberalizării” temporare, când un asemenea volum a putut trece prin gardul de sârmă ghimpată al cenzurii. Dar, întrucât începuse să se intereseze de poezia persană, a decis să înveţe această limbă cu un profesor particular, un student iranian refugiat în România în timpul şahului. Ulterior, atunci când acest student a trebuit să părăsească România, Otto Starck a continuat să înveţe limba persană fără profesor, îndreptându-se spre persana medievală, în care este scrisă poezia care l-a atras atât de mult.

După un timp, l-a cunoscut pe profesorul de persană de la Universitatea din Bucureşti, Viorel Bageacu, precum şi pe unii specialişti universitari în limba şi literatura arabă şi în islam: doamna Nadia Anghelescu, soţul ei, precum şi profesorul George Grigore. Otto Starck a păstrat legătura cu ei până aproape de sfârşitul vieţii. Profesorul George Grigore i-a prefaţat cartea „Poeme Persane”, apărută la Bucureşti, la Editura Herald în anul 2012. Otto Starck a început să activeze în Societatea de Studii Orientale din Bucureşti, unde de asemenea şi-a făcut cunoscuţi şi prieteni, precum indianistul Sergiu Al-George, arabistul Yves Goldenberg, ebraiştii Athanase Negoiţă, Idell Segal, Constantin Daniel. Printre cunoscuţii şi prietenii scriitori pe care şi-i făcuse la Bucureşti erau Camil Baciu, Ion Acsan, Nicolae Labiş, Arthur-Maria Arsene, Iacob Groper, Alfred Margul Sperber, Cristian Popişteanu şi alţii.

În anul 1974 a publicat volumul ”Catrene persane (Robaiat)” de Omar Khayyam, Saadi, Hafez, însoţit de un „cuvânt înainte”, la Editura Albatros, în seria „Cele mai frumoase poezii”. A urmat volumul ”Bustan (Livada)” de Saadi, la aceeaşi editură, în aceeaşi serie (1978), precum şi volumul „100 de gazeluri” de Hafez, la Editura Univers (1977) şi volumul „Trei poeţi persani: Omar Khayyam, Saadi, Hafez”, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1982). Bineînţeles, fiecare volum era însoţit de comentarii explicative şi de o introducere ştiinţifică a traducătorului. El traducea direct din persană medievală în română păstrând forma originală, inclusiv sistemul de rimă, numărul de silabe, ritmul poeziei. Traducerile sale – de fapt, creaţii originale refăcute pe baza maeştrilor persani medievali – au atras atenţia publicului cititor intelectual.

Otto Starck a fost „descoperit” şi de ambasada Iranului, care i-a propus o bursă oferită de sora şahului, pentru a pleca în Iran şi a-şi perfecţiona limba persană: el era văzut ca un viitor specialist în literatură persană, nu numai traducător, ci poet şi cunoscător al culturii. Otto Starck a făcut cerere să i se permită să plece cu această bursă în Iran, însă Securitatea i-a respins cererea. În cele din urmă, i s-a comunicat motivul (evident, în mod neoficial): Ceauşescu ceruse să fie oprite plecările în străinătate cu burse, acestea fiind rezervate numai celor apropiaţi conducerii şi Securităţii. După câţiva ani, Otto Starck a repetat cererea, dar era prea târziu: în Iran începuse „revoluţia islamică”; pe lângă faptul că cererea nu i-a fost aprobată nici de data aceasta. În schimb, a urmat… o „invitaţie” la Securitate, însoţită de ameninţări deoarece ascultase Radio Europa Liberă! Atunci când a explicat că este specialist în literatură persană şi vrea să ştie ce se întâmplă în Iran, securistul i-a replicat că… pe el trebuie să-l intereseze ce a fost acolo în urmă cu 800 de ani, nu ceea ce se petrece acum. Otto Starck a fost nevoit să-şi ia obligaţia de a nu mai asculta postul de radio Europa Liberă şi a intrat sub vizorul Securităţii: un securist îl vizita şi îl interoga periodic. Atunci a decis să plece din România…

Împreună cu mama sa, a făcut cerere de plecare în Israel, unde a ajuns în anul 1984. Speranţele lui erau mari. El însă nu-şi pusese problema că va fi un nou început, extrem de greu pentru un scriitor de limba română. Încercările sale de a pătrunde în lumea academică israeliană au fost sortite eşecului. Otto Starck s-a lovit de neînţelegerea şi dezinteresul oamenilor, care nu vedeau „ceva practic” în preocupările sale întelectuale. Într-un rând i s-a spus că ar fi trezit, poate, un pic de interes dacă ar fi tradus poezie persană în limba ebraică. Dar el nu putea face acest lucru, deşi învăţase ebraica literară încă din România şi acolo tradusese poezii ebraice clasice de Yehuda Halevi, Şlomo ibn Gabirol, Moşe ibn Ezra, Iţchak ben Yehuda ibn Ghiat. În cele din urmă, în anul 1987 a obţinut o locuinţă socială modestă într-o periferie a oraşului Petach Tikva. Apoi a început să viziteze librăriile şi anticariatele, precum şi bibliotecile universităţilor Tel Aviv şi Bar Ilan şi, cu puţinii bani pe care îi avea, să-şi cumpere cărţile pe care le iubea.

Afirma adeseori că Israelul i-a folosit din punct de vedere informaţional deşi nu material, pentru că aici a găsit cărţi pe care nu le-ar fi putut găsi niciodată în România. S-a transformat el însuşi într-o adevărată instituţie: traducea în versuri şi publica poeziile sale în regie proprie. Primul volum publicat în Israel, „500 de catrene de Omar Khayyam”, a apărut în anul 1993. Volumul a trezit interes în rândul intelectualilor de limba română şi a fost încununat cu premiul „Arcadia”. Banii premiului i-a „investit” în publicarea altui volum de poezii. După câţiva ani, în 1998, a pregătit o nouă ediţie, diferită de prima prin modul de traducere şi versificare a catrenelor. Din păcate, în loc să-i înţeleagă dorinţa de a exprima totdeauna adevărul, numai adevărul şi tot adevărul, unii oameni au zâmbit neînţelegători…

Au urmat alte traduceri, din Saadi, Rumi, Şabestari, Baba Taher. Toate volumele publicate de el erau bilingve, pe două coloane, persană-română, arătând astfel exactitatea traducerii literare. Pentru a le publica, Otto Starck şi le rupea de la gură, dar o făcea fiind convins că aceştia sunt cei mai mari poeţi, că ceea ce face este de dragul culturii, iar traducerea lor în versuri este destinată generaţiilor viitoare. Tăcut, timid, modest, cu respect faţă de sine însuşi, nu voia să „roage” publicul să-i cumpere cărţile, nici să-şi facă reclamă în ziare. El rămânea necunoscut, iar cărţile sale rămâneau în cutiile în care ajunseseră de la tipografie. Totuşi, unele dintre ele au circulat în rândul cititorilor de limba română din Israel.

Autorul lor a primit şi alte premii: Palty, Landsberg, mai târziu şi Groper, ultimul ca o excepţie. O întâmplare la care am fost martor m-a făcut să zâmbesc. La deschiderea uneia dintre ediţiile Târgului Internaţional al Cărţii de la Ierusalim, am trecut pe lângă pavilionul turcesc. Pe raft am văzut o ediţie completă bilingvă persano-engleză a poeziilor lui Rumi, poetul persan care se refugiase în Turcia, la Konya. Otto Starck publicase câteva volume de traduceri din Rumi şi căuta o ediţie integrală a originalului persan. Când am văzut ediţia respectivă, i-am telefonat de lângă pavilion, vorbind în limba română. Un domn aflat alături a întervenit în discuţie. Era consulul Turciei la Ierusalim, care servise anterior în România şi învăţase limba română. Minunându-se de acest „caz”, a cerut să vorbească cu traducătorul, voind să vadă aceste traduceri ale lui. Rezultatul a fost că Otto Starck a primit setul ediţiei poemelor lui Rumi şi a dat consulului turc traducerile sale. Dar, din păcate, legătura nu a continuat, din cauza timidităţii lui Otto Starck…

*

Între timp, în cadrul programului de restituiri literare din România, a fost redescoperită şi opera lui Otto Starck. În anul 2002 Editura Kriterion a publicat un volum de „Meditaţii şi parabole/Masnavi – e manavi” de Jalaluddin Rumi, „ediţie bilingvă persană-română, selecţie, traducere din limba persană şi note: Otto Starck; cuvânt înainte de dr. Ahmad Fard Hosseini; studiu introductiv de dr. George Grigore”, în seria „Bibliotheca Islamica”, colecţie îngrijită de profesorul universitar George Grigore şi de Elena Diatcu. În studiul introductiv, profesorul George Grigore scria că „traducerea oferită de Otto Starck nu numai că este fidelă originalului, redând cu precizie conţinutul ideatic, ci păstrează chiar şi ritmul şi rima în care Rumi şi-a compus Masnavi-ul”. El paraleliza textul original persan transliterat cu litere latine cu traducerea română, exemplificând afirmaţiile sale cu o strofă din poemul persan original şi traducerea lui de către Otto Starck. Ceea ce a atras atenţia a fost ”cuvântul înainte” al ambasadorului Iranului în România, doctorul Ahmad Fard Hosseini, lucru care a trezit speranţa că va urma o apropiere culturală între Iran şi Israel, ceea ce va duce şi la o apropiere politică. Cel care a domolit spiritele a fost însă Otto Starck, spunând că pentru acest lucru va fi nevoie de circa 20-25 de ani…

După doi ani, în 2004, aceeaşi editură, în aceeaşi colecţie, a publicat o „antologie de poezie persană” din Hafez, Saadi, Rumi, Omar Khayyam, ”selecţie, traducere din limba persană şi note: Otto Starck”, cu ajutorul doamnei Elena Diatcu, lector al cărţii. Prefaţa i-a fost scrisă de academicianul Răzvan Theodorescu, atunci ministru al culturii şi cultelor, precum şi de noul ambasador al Iranului în România, Ali Akbar Farazi, care deşi nu se referă la traducător, ci doar la editura care l-a publicat, admiră opera acestuia, scriind „că, citind aceste poezii, cititorii români, fini cunoscători de poezie şi receptivi, vor percepe toată strălucirea, frumuseţea şi dulceaţa poeziilor persane şi mai cu seamă mesajul lor etern uman, deşi acestea sunt doar o picătură din vastul ocean de înţelepciune al poeziei persane”. La sfârşitul anului 2013, Editura Herald a publicat un volum antologic de „Poeme persane: Baba Taher, Omar Khayyam, Saadi, Rumi, Şabestari, Hafez; selecţie, traducere din persană, note şi comentarii: Otto Starck; cuvânt înainte: George Grigore”. Volumul a fost însoţit de o scurtă prezentare biografică a lui Otto Starck. Publicarea s-a datorat directorului editurii, domnul Aurelian Scrima, un iubitor al spiritualităţii, care a apreciat opera lui Otto Starck imediat ce a cunoscut-o, sub influenţa indianistei Viorica Weissman şi a subsemnatului. Acest volum reprezintă cununa operei literare a poetului Otto Starck: de fapt, el l-a readus în circulaţia literară românească. Otto Starck deja locuia la căminul de bătrâni. Atunci când a văzut volumul – apărut numai în limba română, dar în condiţii grafice deosebite – s-a bucurat mult şi l-a arătat tuturor celor din preajma sa. Acest volum este legaţia lui testamentară, moştenirea lui culturală, care ajută la tragerea concluziei finale asupra locului lui în istoria literaturii române şi în istoria difuzării culturii persane.

Pentru păstrarea amintirii poetului Otto Starck, m-am gândit să adaug câteva versuri traduse de el din poeţii persani, cu care se identificase. Poate că aceste versuri vor ajuta la definirea personalităţii lui.

Se zice că în rai va fi doar zbenguială

Şi vinuri limpezi, mied şi hurii-n dănţuială.

Hai, umple-mi un pocal şi punemi-l în mână!

E mai de preţ decât orice făgăduială.

Să treci prin timp cu tine însuţi împăcat!

Nu te lăsa-n zadar de Soartă întristat!

Când straiul vieţii de pe trup îţi va fi smuls,

Ce rost c-ai făptuit, vorbit şi te-ai spurcat!

(Omar Khayyam)

*

Abia ieşit din ou, un pui îşi cată hrană.

Un pui de om n-are nici urmă de judeţ.

Dar mintea primului rămâne grosolană,

Iar omu-ajunge dintre toţi cel mai isteţ.

La picioare galbeni poţi lăsa să-i cadă

Ori să-i ţii deasupra capului o spadă:

Cel pios nu speră şi nu-i e frică de nimic.

Asta-nseamnă-a crede-n Dumnezeul cel Unic.

(Saadi)

*

Nu ştiu ce-s blândeţea, sfiala şi iubirea,

În el ce-i animalic îi stăpâneşte firea.

Iubirea şi blândeţea le poartă omu-n-sine.

Mânia şi desfrâul le afli la jivine.

Auzi cum naiu-n cântec povestea lui – şi-o spune!

De jalea despărţirii, cum alta nu-i – el spune:

”De când am fost din trestii tăiat, le-ascult chemarea.

Bărbatul şi femeia îmi jeluiesc plânsoarea”.

(Rumi)

*

Un foc mi-e-n inimă şi ochii-n lacrimi sunt.

Ulciorul vieţii-i plin de-al sângelui frământ.

Mireasma-Ţi mă va smulge sigur morţii,

În clipa când vei trece peste-al meu mormânt.

Moartea e o boală care n-are leac.

Regi şi sfetnici la poruncă-i fac pe plac.

Împăraţii ce mai ieri prădau oraşe

Astăzi pradă viermilor sub glie zac.

(Baba Taher)

*

Ce-o să se vadă-n lume, în Ziua cea din urmă,

Tu vei vedea în tine, când viaţa ţi se curmă.

Ţi-e trupul glia, capul e bolta-mbietoare.

Ţi-s simţurile stele şi sufletul e-un soare.

De-a trupului cămaşă când te vei despuia,

Atunci virtuţi şi vicii deplin s-or arăta.

Când de-al tău trup nevrednic te vei fi curăţat,

Se va privi în tine ca-ntr-un izvor curat.

(Şabestari)

*

Izvor de bucurie e-această plămădeală,

Ce miezul Poeziei îl dete la iveală.

Miresmele acestei nădejdi care te-mbie

Vreau duhul să le simtă de-acum în veşnicie.

(Hafez)

Poate că aceste versuri, selectate de noi în mod arbitrar, reprezintă ultima dorinţă, ultima speranţă şi mesajul către posteritate al marelui poet Otto Starck. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Poezia lui va fi adevăratul său monument funerar, pentru vecie. Fie-i amintirea binecuvântată.

–––––––––––––

http://baabel.suprapus.ro/2016/01/otto-starck-un-poet-adevarat/

Lucian-Zeev HERŞCOVICI

Ierusalim, Israel, 2016

by

Referinţă Bibliografică

Lucian-Zeev HERŞCOVICI: OTTO STARCK – UN POET ADEVĂRAT/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2016