Am să plec să fiu lumină

Din tăcerile de aur, astăzi îmi zidesc icoană,

Lăsând timpul răstignit într-o veșnică prigoană,

Căci din cerul nou de ape, îngerii cântă duios

Și răsare-ntre dorințe, soarele armonios.

Și-am să plec să fiu lumină, într-un nesfârșit de stele,

Unde luna se animă, doar cu dorurile mele

Și de-o fi să mă-ngropați în neantul lumii, hăt,

Voi privi cum plânge timpul, dar nu voi da îndărăt.

Voi ciocni paharul vieții, cu toți îngerii din cer,

Când în pulberea tristeții, stă-ngropat al clipei ger.

Și-oi rămâne-n veșnicie, renăscând din nesfârșit,

Fiindcă-n clipa nemuririi, n-oi mai știi dac-am trăit.

Dar de m-oi mai naște-o dată, din tăceri de abanos,

Voi zidi timpul în stele ca să treacă luminos,

Căci din cerul nou de ape, îngerii cântă de viață,

Și răsare pretutindeni, soarele de dimineață…

CLIPELE ARDERII MELE

Răsună din clopotul florii

Mireasma culeasă de vânt

Și glasul din arcul viorii

Se duce-n mireasma de cânt.

Ecoul tăcerii în casă

Se sparge-n pereții crăpând

Și cușma trăirii se lasă

Pe clopotul clipei, țipând.

Din pomii albaștri de tină

Cad frunzele toamnei pe jos,

Lovind în pământ ca să țină

Secunda muririi pe dos,

Dar clopote albe de stele

Lovesc cu lumina de cer

Și clipele arderii mele

Se sting în cenușa de ger.

Cu brațe încărcate de durere

Mă mușcă timpul, trupul mi se frânge,

Secundele se scurg în contratimp,

O lumânare stă-n genunchi și plânge,

Arzând în mine orice anotimp.

Mă mușcă timpul clătinând cuvântul,

Cutremurând al viselor prinos,

Iar în tăcerea inimii pământul

Îmi cerne gândul ca pe un folos.

Mă mușcă timpul, sângele se zbate

Rupând haotic vechile trăiri,

Ca un ecou care își cară-n spate

Graiul perpetuu-n miile de firi.

Mă mușcă timpul, trupul mi se frânge,

Secundele se scurg în contratimp,

O lumânare stă-n genunchi și plânge,

Arzând continuu orice anotimp.

Dumnezeu m-așteaptă acasă

Întrupat din briza vieții, cu glas viu de dumnezeie,

Gândul meu aleargă-adesea prin grădini cu azaleie

Și ca iedera se-ntinde și răsfiră ramuri, ramuri,

Până sus pe cușma minții care șade prinsă-n hamuri.

Vântul glasu-și vântuiește și-l întreabă ce mai face,

Dară el pierdut de mine, pe catargul lumii tace;

Doar când simfonii celeste se aud pe la ureche,

Gândul se coboară-n minte să-i rămân pe veci pereche.

Îl ascult și zi și noapte și grăiesc cu el deodată,

Despre vântul ce-l curtase, vrând din lume să mă scoată,

Despre glasul dulce, dulce ce se-aude nesfârșit,

Și-l aud cum îmi șoptește că mă-nedrept spre infinit.

Dumnezeu stă sus și știe, tot ce fac și ce nu fac,

Știe că în astă vreme de durerea bolii zac.

Zac în fiecare clipă asteptându-l pe Isus,

Dară Tatăl îmi șoptește: viața ta e la apus.

-Doamne, plină-s de păcate, haina mea e gri murdar;

Eu sunt apa ce suspină când e pusă pe cântar,

Și de viață sunt flămândă, zilnic îți cer ajutor,

Dar azi gândurile toate mă aduc spre Tine-n zbor.

-Haide, vino către casă, judecata s-o-mplinesc,

După somnul așteptării și apoi să te trezesc,

Fiindcă-n lumea ta de humă, unde trup de om ți-am dat,

Ai făcut noian de fapte, iar acuma zaci în pat.

Te aștept cu nerăbdare să te-ntorci copile drag,

Cu Îngerii ascultării, să pășești al casei prag,

Căci la tine focul vieții, în condei a fost zidit,

Și cu dragoste de Mine, oamenilor le-ai vorbit.

Inima ți-a fost aprinsă, chiar dacă din când în când,

Rătăceai precum aceia care zi de zi mă vând,

Te-ntorceai înlăcrimată ca o ploaie de april

Și sub brațul Meu puternic te-așezai ca un copil.

Sângele vărsat în lume de Hristos cel răstignit

Este Râul ce vă spală de păcatul moștenit,

Curăță pe-aceia care vin cu sufletu-ntristat

Strivind forța lui Satana care v-a tot încercat.

Vino, hai, te chem acasă, chiar dacă în mâna mea,

Stă puterea să te vindec de această boală grea.

Mai vorbește înc-o dată cu cei dragi de pe Pământ,

Fiindcă-a vieții misiune ți se va sfârși curând.

-Doamne, e frumoasă viața, eu aș vrea să mai trăiesc,

Chiar dacă în trupul meu chinurile se-nmuțesc,

Însă voia Ta e sfântă, mă întorc cât și clipi,

Mulțumind că pe Pământ m-am născut să pot trăi!

Cuvintele, raiuri nescrise

Afară pădurea mai ține, lăstarii cu aripi de vânt,

Dar vuiete-n zile senine, apar la primul cuvânt

Și îngeri cu aripi de ceară înalță pădurea pe ram,

Iar lupii în haită spre seară pășesc pe covorul persan.

Un țipăt se sparge în minte, e vuietul lumii morbid,

Dar trupul rămâne fierbinte sub cerul de noapte fluid

Și-aleargă pe-aleile-ntinse spre Țărmul ce Viață promis,

Copile cu pletele ninse, de mugurii albi ca un vis,

Cuvintele, raiuri nescrise, vin verzi într-un val infinit

Și-n cărțile vieții, rescrise, stau vii și se-nalță-nmiit.

Tăcerea iar fulgeră-n casă și clipa răsare-n povești,

Dar raiul preaveșnic se lasă pe aripi de stele-n ferești.

Copacii bătrâni se dezleagă de vechea țărână pe rând

Și-n lumea de gheață aleargă ca vocea pierdută în gând.

Din sate, pe hornuri mai iese, un fum ce se-nalță anost,

Furtuna, doar vuiete țese, că ploaia desculță a fost.

Dar focul se mistuie iară și toamna se-pierde-n eter

Când norii-ntre stele de ceară, rămân un perpetuu mister.

POETUL PIERE CA O AMINTIRE

Poetul ca o amintire moare

Pe caldarâmul vieții-ntortocheat,

Lăsând pe umbra viselor o floare,

Dintr-un poem cu vers împerecheat.

Și-i curg dintre scrisorile albastre

Cuvinte gri cu suflet ostoit,

Să înflorească singure-ntre astre

Ca un blestem al vieții altoit.

Culorile-i apun ca o idilă

Pe la amiaza singurului gând,

În care de durere și de milă

Scrisorile pe vise vii se vând.

Din scoica lor se-ntorc în cimitirul

Cu ani ascunși în gropile cu vii,

Trăgând sfios spre ziuă coviltirul

De nopți pierdute printre poezii.

MANUELA CERASELA JERLĂIANU

by

Referinţă Bibliografică

MANUELA CERASELA JERLĂIANU: INSPIRO LIRIC/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 decembrie 2021