Oraşul ăsta plânge

Azi strada, plânge în oraş

Sunt străzile, prea pline

Cu telegrame şi-un poştaş

Ce parcă nu mai vine.

Mai şchioapătă un câine orb

Lovind o călimară

Se sparge ţipătul de corb

În viaţa sa amară.

Eu mă trezesc, noaptea e grea

Şi frig mi-e la picioare,

Şi totuşi inima aş vrea

Să meargă la culcare.

Sprijin de pernă cotul stâng

Aud plângând oraşul.

Încep şi eu încet să plâng,

Dar sună lung poştaşul.

Alerg la uşă să-i deschid

Iar lacrima oftează,

Oraşul învelit de zid,

Pe Domnul îl visează.

De ziduri, iată! Mă izbesc,

Poştaşul mă cuprinde!

În Raiul meu dumnezeiesc;

O stea te voi aprinde.

Balcoane albe se perind

Pe sub cerescul spaţiu,

Trec îngeri aripi fâlfâind

Cu vechiul lor nesaţiu.

Parcă aş fi un copilaş

Gonind mereu spre soare

Şi-n mine plânge un oraş

Cu lacrimi mari de floare.

Pierduţi în visele din noi,

Azi, numărăm iar stele

Loviţi de lună şi de ploi,

De gândurile mele.

Nicicând n-a curs aşa de mult

Cu vise-nlăcrimate,

Dar zău că dacă le ascult

Mă-nfrigurează toate.

Şi mă voi duce-n asfinţit

Cu braţele prea pline

Acolo unde e-un sfârşit

Şi nu mai ştiu de mine.

Căci, iată! Azi, vă spun la toţi;

Am fost puţin plecată,

M-a prins oraşul jos sub roţi

Şi-am dispărut îndată.

Şi nu mai ştiu nici eu de când

Oraşul stă şi plânge,

Dar m-am întors în el şi sunt;

O lacrimă, de sânge.

Un Rai de stele stă întins

Pe-a veşniciei haos

Şi eu în spaţiul necuprins;

Iubirii, sunt adaos.

Iar luna dacă risipește

Iar luna dacă risipește

Praful din cerul ei stelar

Și dacă nu te întâlnește

Rămân eu clipa ta de jar.

Și dacă soarele apune

În umbra viselor de jad

Pe mine noaptea mă răpune

Și-n cerul ei rămân nomad.

Și dacă marea va descrește

În marea grijilor din noi

Izvorul dragostei va crește

Între cerință și nevoi.

Și dacă amintiri vor trece

Cu talpa goală prin zăpezi

Noi ne vom risipi cât zece

În frunze moarte prin livezi.

Și dacă tinerețea arde

În munți de dor voi răsări,

Iar, îngerii nescriși în carte

Pe flori, cenușă vor sădi.

Și dacă luna printre stele

Aproape nu va sta în joc

Atunci nici dorurile grele

Nu m-or cuprinde ca un foc.

Și dacă eu voi fi izvor

În anii plumburii ce vin

Mă voi închide-n versul lor

Să mă-nvelesc cu-al tău destin.

Și dacă-n mine vei apune

Voi strânge-n cântece o stea,

Iar viața ei, va fi genune

Ce-o prind, în nemurirea mea.

În clipa tăcerii m-ascund

Pământul se zbate și ploaia dansează

Pe clipe absurde și vise de jar

Și-n liniștea serii iubirea valsează

De plânge într-una un sfânt în altar.

Pădurile toate se leagănă-n ramuri

Și norii vuiesc pe-arcane de timp

Când umbre străine și vise la geamuri

Risipă rămân pe-al vieții răstimp.

Acolo un suflet, insistă să doarmă

Pe visele nopții, pe stele și nori

Și lasă tăcerea să iasă din armă

În noaptea ce este mireasmă de flori.

Îndată, privirea sărută fiorii

Pe mână, pe frunte, pe stelele lor,

Și vântul ce bate, cu apele morii

Rămâne să cânte: a sete de dor.

Bolnav de tăcere, bolnav de mirări

Mai arde și azi, din soare un vid

Și stelele nopții se sting pe cărări

În cântecul zilei atât de perfid.

Iubirea e visul ce bate pe ramuri

În pomul răbdării cu perne cu tot

Și-n mii de dorințe, ce-așteaptă la geamuri

Din inima firii, să pot să te scot.

Rămasă pe-afară, de vină mă caut

Și cânt cu orchestra, vieții la nai

M-așez pe chitară, când suflu în flaut,

Dar tu prins de vise, în vise îmi stai.

Pe ramura nopții, se zbate pământul,

Pe clipa pierdută, eu vin alergând

Din vorba ascunsă, îți scutur cuvântul

Și-n clipa tăcerii, cuminte m-ascund.

De ce e casa goală!?

De ce e casa goală și vulturii-mi dau roată

Când amintiri de veghe cu noptea mă îmbată

Și când iubirea cerne atâta poezie,

Iar veacuri de tăcere se-așează pe hârtie!?

Astăzi mă simt străină și mă ridic din noapte

Pe adieri de clipe mușcând din mere coapte.

A cui rămân acuma când tu m-ai părăsit

În broderia zilei cu-armuri de răsărit?

Cuprinde-mă în brațe și strânge-mă de mână

Uitând în ceasul sorții, iubirea ce se-ngână,

Tu visele de noapte, dezleagăle-n izvor

Ca să le beau cu sete și-n  Raiul tău să zbor.

Tu, valurile mării, să le-mletești ușoare

Cu soarele din noi, topinduse-n ninsoare

Că eu mireasă sunt, o lună de tăcere,

Luceafărul ești tu, în casa mea, durere.

Când nopțile trec prin livadă

Când nopțile trec prin livadă

Vin zorii pe creste de vânt

Cu dorul pierdut prin zăpadă

Și ceața-nserării-n cuvânt.

Tu lasă-mi hăinuța pe masă

Și flori de noroc la urechi

Că viscolul  serii din casă

Coboară din aștrii perechi.

Și-ndată din colțul livezii

Ne scrie cu limbă de foc

Iubirea ce-n sânul amiezii

De astăzi dansează pe loc.

Desenele vieții nescrise

Pătează pictură cu flori

Lăsând un parfum de narcise

Și soarele tot printre zori.

Iar nopțile trec prin livadă

Pe-aceeași cărare plângând

Și stelele cad în grămadă

Cenușă de zor spulberând.

Acolo, livada oftează

Pe-al lacrimii vieții ungher

Când soarele-n gânduri visează

Cu noi în albastrul mister.

Primește soarele în viață

Iar ai plecat în noapte singur

Lăsând cuvântul călător

Să se coboare ca un vultur

Vorbind cu liniștea-n pridvor.

Am ascultat același cântec

Brodat cu lacrimi la Paris

Primindu-l ziua în descântec

Pe-albastrul viu de Paradis.

Cuprinde-mă că sunt fragilă,

Sunt verde crud fluorescent

Crescut pe-o aripă de-argilă

Cu flori de vis incandescent.

Străbate căile deschise

Din luna mea cu ochi de jar

Cu brațele larg redeschise

În versuri albe ca un dar.

Tăcerea ta îmi amintește

De noi și florile de nard

Unde și umbra risipește

Priviri cu zâmbetul retard.

Nestrânse nopțile vor trece

Peste lumine miopii

Spre un amurg tăcut și rece

Din inimi triste de copii.

Adormi în gând cu mine iară,

Ceasornicul este oprit

Aripa vieții lui separă

Durerile ce m-au strivit.

Primește soarele în viață

Printre cuvinte și tăceri

Lăsând pecetea ca o gheață

Topită printre primăveri.

MANUELA CERASELA JERLĂIANU

by

Referinţă Bibliografică

MANUELA CERASELA JERLĂIANU: ORAȘUL ACESTA PLÂNGE (MOMENT LIRIC)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 septembrie 2016