Angela Burtea, autoare a volumelor: Frânturi de suflet – proză (2008), Zamfira– proză (2010), Printre anotimpuri – versuri (2012), Ilinca și Matei, poveşti pentru copii (2012), Mirajul iubirii – proză (2013) şi ultima sa carte De vorbă cu inima – proză scurtă (2015), este omul al cărei condei scriitoricesc nu încetează să ne uimească prin dezvăluirea unui caracter plin de gingăşie şi empatie, în interiorul căruia tronează o singură regină: Iubirea. Acea iubire împlinită în care, aşa cum spune Martial, Ut amaris, ama!
Romanul „Mirajul iubirii”, semnat de Angela Burtea, tipărit la Editura Eposs – Armonii Culturale, Adjud, 2013, desfăşoară în paginile sale.firul epic în care se conturează povestea de viaţă a unei eleve de liceu, Florica Păun, intrată cu inocenţă în mrejele iubirii profesorului său de fizică, Tiberiu Lascăr. Din această relaţie apare o sarcină, un copil, pe care Florica îl naşte prematur şi este declarat mort. Fără a se şti cine este tatăl, eleva este exmatriculată, lucrează la zone verzi şi, îndemnată de acelaşi profesor şi chiar sprijinită de el, termină liceul la secţia serală şi intră la Facultatea de Medicină, devine medic specializat în cardiologie şi pleacă la post în Bacău, părăsind oraşul natal, Brăila.
Privind superficial această întâmplare, aproape obişnuită, mai mult ca sigur adevărată, s-ar crede că cititorul blazat va lăsa cu nepăsare cartea pe raftul bibliotecii. Însă, nu se poate! De acum, încep poveştile romancierei! Poveştile de iubire ale Angelei Burtea (pentru că în acest volum este vorba despre mai multe feluri de iubire!), devin cu atât mai interesante, cu cât se împletesc într-un şnur multicolor ce adună în firele sale un melanj de sentimente începute demult, când în casa bunicilor de lângă colinele Tutovei glasul lor străbatea timpurile şi întâmplările: „Ai grijă, fata noastră, să nu uiţi niciodată ţărâna din care te-ai născut. Acolo e leagănul tău, munca şi dorurile noaste, e viaţa dată cu împrumut!”(Pag. 14).
Este prima regulă a iubirii, o iubire a rădăcinilor, cu care o învaţă autoarea pe Clara Savu, una dintre eroinile romanului, cea care va trăi apoi mirajul iubirii alături de Şerban. Este sentimentul apartenenţei, pe care autoarea, prin glasul eroinei sale, îl declară încă din primele pagini ale volumului. La fel cum, pentru un echilibru perfect, celălalt meleag, al Brăilei, devine a doua mare iubire a celor împământeniţi aici.. Acest oraş în care „Străzile … pline de istorie, de bunăstarea celor care locuiseră acolo cândva. Greci şi evrei, armeni, lipoveni şi turci trăiseră în pace laolaltă cu băştinaşii şi clădiseră un oraş prosper plin de bancheri şi femei frumoase…” (pag. 130). Un oraş ce te cheamă către o iubire definitivă!
Urmează apoi iubiri la fel de curate…Unele…Sau mai întortocheate, altele…
Iubirea elevei de liceu pentru familia sa şi pentru tatăl ameninţat cu puşcăria, fapt ce o determină pe ea, o fată naivă aflată în ultimul an de liceu, să primească surprinsă şi încrezătoare, „într-o conjunctură creată de un bărbat cu mintea coaptă, dar perversă” (pag. 71), efuziunile sentimentale ale profesorului de fizică, care avea soţia avocat şi-i promisese ajutor. Relaţia se finalizează cu exmatricularea elevei însărcinate, fără a se şti cine este tatăl. Era un subiect tabu: „Florico, sunt oameni cu putere, Florico!. Ai uitat? Ăştia ne strivesc ca pe nişte gândaci. Ai uitat cine-i nevastă-sa?” (pag. 52), o sfătuieşte mama. Nici când eleva naşte prematur un băieţel, care va fi salvat şi adoptat de cumnata profesorului Lascu, medic pedriatru neonatolog în spital, Florica nu ştie decât că pruncul n-a supravieţuit.
O altă iubire, curată ca şi floarea de măr, este iubirea lui Pavel Cozma pentru Florica, eminenta sa colegă de liceu, care-l ajută la pregătirea pentru examene, pe care o întâlneşte peste câţiva ani la Facultatea de Medicină, fata care va rămâne mereu în gândurile sale asuprite de o mamă, doctoriţa Cozma, care nu ar accepta lângă fiul său aşa o „ţoapă”. Este o iubire nedeclarată şi tăcută, care se va finaliza într-o prietenie statornică.
Iubirea lui Soti Miloş, coleg de serviciu cu Clara pentru mama sa, femeie bolnavă, tratată de medicul cardiolog Florica Păun, cu care face cunoştinţă şi împreună cu care, în timp, descoperă afinităţi ce îi vor lega pe viaţă într-o iubire pecetluită prin căsătoria cu „mireasa sufletului meu”, aşa cum o alintă el. (pag. 143).
Iubirea dintre Şerban şi Clara Savu, iubire ce se rotunjeşte încă de la începutul romanului, ca roata sânzienelor pe „tărâmul de basm al bunicilor, acolo în valea Fătăciunii” (pag. 233), unde cei doi se stabilesc definitiv şi unde îi aşteaptă „fereastra din vârful costişei”, care asemenea unei porţi deschise spre viitor, îi pofteşte la o călătorie.
Şi, acoperind totul ca o plasă de păianjen, iubirea lui Lascu pentru Florica, o iubire ce a început clandestin, ca o obsesie, pe care acesta a lepădat-o din cartea proprie de etică şi morală, chiar dacă a ajutat-o cumva material pe fată, fără a avea curajul de a scoate la lumină această iubită, – „creaţa, fata cu ochii de culoarea smaraldului”-, dar pe care, peste ani şi ani, o consideră a fi fost „femeia care a avut puterea de a-l dezrădăcina din câmpul iubirilor trecătoare şi de a-l duce, fără să simtă, în zona iubirii pătimaşe” (pag. 81). Este femeia pe care şi acum, spre sfârşitul vieţii, o consideră încă „Floarea sufletului meu”(pag. 125) şi căreia îi lasă prin testament o avere ce îi va înlesni deshiderea unui cabinet medical particular.
Scriitoarea Angela Burtea, după ce a plimbat cititorul prin mrejele acestor iubiri, folosind cu mult talent rememorările prinse cu abilitate în jocul unui adevărat şotron literar incitant, aşează povestea în vremea cea din urmă. Atunci când profesorul Lascu, bolnav şi conştient de sfârşitul inevitabil, „când plecarea este definitivă şi irevocabilă” (pag. 182), i se confesează nepotului său Şerban, cel care a crescut sub ochii săi, povestindu-i despre această iubire care a intrat în viaţa lui exact atunci când el simţea „teama produsă de trecerea timpului…neputinţa bărbatului din el să se instaleze şi penibilul să triumfe.”(pag. 82). O iubire pe care abia acum o conştientizează şi n-o regretă, deşi atunci a dat prioritate statutului său social şi serviciului. De aceea, îl sfătuieşte pe Şerban să preţuiască iubirea: ”Iubirea e cămaşa şi haina, serviciul” (pag 126).
Când Şerban află întâmplător că el este un copil adoptat, născut de o elevă de liceu el, mergând împreună cu iubita sa, Clara, la nunta lui Soti cu Florica, femeia cu „ochii de culoarea smaraldului”, face nişte conexiuni, ce-i vor confirma faptul că Florica şi Tibi Lascu sunt părinţii săi adevăraţi. Iar întâlnirea, ultima întâlnire dintre Florica şi profesorul Lascu, are un parfum de reconciliere într-o iubire imposibilă, ca o ultimă iertăciune. Femeia uită de reproşul pe care i-l făcuse în trecut: „…Domnule profesor! Nici eu nu pot uita, aţi fost deschizătorul multor drumuri, chiar şi a celor interzise! (pag. 73), iar Tibi Lascu, fericit că o revede, clarifică definitiv situaţia şi, cu resemnare, se desparte de ea: „Drum bun, Iubirea mea! Drum bun, visul şi coşmarul meu drag! Ai grijă de copilul nostru! Azi ţi-l încredinţez pentru totdeauna.” (pag. 227).
Psihologia personajelor prinse în această tainică poveste de amor, transformată într-o adevărată poveste de iubire este atât de empatic prezentată de scriitoarea Angela Burtea, încât cititorul păşeşte alături de autoare în lumea ei emoţională, înţelegând până la urmă resorturile care pot conduce nişte suflete omeneşti la greşeli, reparaţii morale, reveniri şi iertări. Este o lecţie de viaţă!
Ca o ultimă poveste de iubire, Clara se reîntoarce pe tărâmul fermecat al copilăriei, însoţită de Şerban. Se stabilesc acolo pentru podul cu amintiri, pentru casa din livadă, pentru Valea Fătăciunii, pentru fereastra din vârful costişei; acolo, în locul de unde poate că acum „s-a dus partea frumoasă a văii, s-a dus vremea când lumea simţea oboseala muncii, când avea motiv serios pentru a plânge şi a zâmbi, când fete şi flăcăi îşi ţeseau poveştile de dragoste printre pomii şi butucii înfloriţi sau plini de rod. S-au dus, toate s-au dus!” (pag. 26).
Dar, Mirajul iubirii a rămas mereu cuceritor prin noianul timpului …
Lucia Pătraşcu
Brăila, 22 nov. 2015


