Am avut plăcuta surpriză să primesc de la dl prof. Titi Damian, scriitor și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România, această minunată cronică la cel de-al doilea volum de poezii ” Maratonul vieții”  , apărut la Editura ” Armonii culturale” în 2023. Mulțumesc cu adâncă plecăciune!

Maratonul scris din mers
Recunosc că am deschis acest volum cu o bucurie a vecinătății. Georgeta TUDOR scrie din Vernești, de pe malul Nișcovului, din inima acelui Buzău pe care îl simt al meu — un colț din acea țară pe care chiar Domnia Sa o numește, într-un poem, Grădina Maicii Domnului. Iar când am citit, sub multe dintre poeme, locul și data — „Vernești”, dar și „în tren spre Baia Mare”, „București – Ploiești”, „Medgidia” —, am înțeles ceva care mi-a deschis cartea ca o cheie potrivită: aceste versuri au fost scrise, în bună parte, din mers. Pe roți, între două gări, cu privirea la lume și cu mintea la cer. Și mi-am zis că nu întâmplător o profesoară de o viață, ajunsă pe ultima porțiune a propriei alergări, își botează volumul MARATONUL VIEȚII și îl scrie tocmai atunci când viața i se desfășoară sub geam ca un peisaj în goană.
Mă opresc, mai întâi, asupra titlului, pentru că în el stă firul roșu al întregului volum. Maratonul — alergarea de cursă lungă, de anduranță, cu pluton, cu respirație tăiată și regăsită, cu o singură linie de sosire, care este moartea. Nu e o metaforă căutată; e una trăită. Poeta o desfășoară limpede în poemul omonim, care, ca la toți cei care își numesc cartea după o piesă anume, este și o discretă artă poetică, și o mărturisire de credință: „Suntem în maratonul existenței terestre, / Ne străduim să ieșim din pluton pe parcurs, / În viața ce-o ducem ni se deschid și ferestre, / În piept tragem aer și revenim în concurs.”
Frumoasă imagine, aceea a ferestrelor care se deschid pe parcursul cursei — căci alergătorul are nevoie, ca să nu se sufoce, de o gură de aer, de o privire în zare. Și încă mai frumos mi se pare gândul cu care se încheie poemul: că adevărata ieșire din maraton nu e oboseala, nici renunțarea, ci „resetarea” prin întoarcerea către Cel de Sus, cu îndemnul, rostit ca un fel de poruncă blândă, „dar nu trăi monoton”. Iată un verb-cheie pentru toată cartea: a nu trăi monoton, a nu lăsa zilele să se scurgă în gol. O lecție de dascăl, până la urmă, dată cititorului ca o temă pentru acasă.
Pentru că, dacă mă întrebați ce o ține laolaltă, această carte de credință și de inimă, aș răspunde: trei generații prinse în aceeași alergare. Sus, înaintea poetei pe traseu, mama de nouăzeci de ani, căreia îi e închinat volumul; la mijloc, eul liric, profesoara trecută de șaptezeci de ani, văduvă; jos, în urmă, nepoții care preiau ștafeta. Toată cartea respiră între acești trei stâlpi. De aceea stau alături, în paginile ei, fără să se bată cap în cap, nașterea și moartea, botezul și parastasul, leagănul și groapa.
Despre mamă, poeta scrie cu o duioșie care nu alunecă niciodată în lacrimogen. O sărbătorește la împlinirea celor nouă decenii cu o vorbă care are în ea și haz, și cutremurare: „Ai păcălit încă o dată moartea, / Rămas-ai, după voia Domnului, cu noi”
A păcăli moartea — câtă viață de țărancă harnică, deprinsă să se tocmească și cu ananghia, stă în acest verb! Iar despre soțul plecat de șaisprezece ani, doliul ei e unul demn, reținut, care numără făurarii (lunile lui februarie) ca pe niște pietre de hotar ale singurătății: „Trăiesc azi al șaisprezecelea făurar fără tine…”
Sunt versuri în care văduva nu se vaită, ci ține socoteala anilor cu o liniște aproape monahală. Și tot din această zonă a pierderii vine și una dintre fricile cele mai omenești ale volumului — nu frica de moarte, ci aceea, mult mai cumplită, de a-și pierde mintea și de a ajunge povară celor dragi: „Ne lasă, Doamne, mintea-ntreagă! / Puterile nu ni le lua, / Povară nu ne fie viața / Atunci când vom involua.”
Cine a îngrijit un bătrân știe cât adevăr greu încape în această rugăciune simplă. E o poezie a senectuții scrisă din interiorul ei, fără cosmetică, și de aceea mișcătoare.
Dar n-aș fi cinstit cu cititorul dacă aș lăsa impresia că volumul e numai elegie. Georgeta TUDOR are și un ochi ascuțit de moralist, și o vână de satiric pe care i-am gustat-o. Lumea o privește din tren — badanta întoarsă din Italia, trupa de tineri actori, forfota pestriță a gărilor — și o judecă apoi cu un zâmbet hâtru. Are pamfletul ei blând împotriva bețivului din sat, are comedia savuroasă a neînțelegerii la doctor (în Scaunele, jocul de cuvinte pe seama bietului Gheorghe e de tot hazul), are diavolul care vâră zâzanie între rude (Gâlceava) și lăcomia care „face sângele apă”. Iar când scrie fabulă, o face cu meșteșug: în Fărașul și mătura, cele două unelte fug de acasă fiindcă stăpâna le-a uitat pentru aspiratorul modern — ca să aflăm, la urmă, cu un tâlc surprinzător, că ele erau de fapt copiii harnici, plecați la bunica fiindcă nu erau lăsați să fie de folos. E o pildă despre nevoia omului de a se simți trebuincios, ambalată cu îndemânare în straie de poveste.
Vena cea mai largă a volumului rămâne însă cea a credinței, și ea este firească, neostentativă, ortodoxă până în măduvă. Maica Domnului, Schimbarea la față pe Tabor, rugăciunea, căința, mulțumirea — toate revin, ca un fond de orgă peste care se așază celelalte glasuri. Poeta se pricepe la anaforă, acel procedeu de incantație care se potrivește ca o mănușă rugăciunii. Iubirea de Dumnezeu o rostește în salve, cu refrenul care deschide fiecare strofă: „Iubi-Te-voi, Doamne, acum și oricând, / Ochi-mi Te-or căuta în rouă uscând, / În catifelate petale din zori, / Și-n omul sensibil pătruns de fiori.”
Iar natura nu îi e niciodată simplu decor, ci teofanie. Toamna mai cu seamă — anotimpul ei de predilecție — e citită creștinește, ca răstignire și înviere deopotrivă: frunza roșie e „sângele vărsat pe cruce”, iar căderea ei nu e sfârșit, ci făgăduință. De aici se naște una dintre cele mai izbutite căderi de cortină ale volumului, cu acea încărcătură aforistică pe care o prețuiesc la un poem: „Așa și eu, pe scena vieții, / Mi-oi încheia rolul cândva, / N-oi da deloc credit tristeții, / În altă lume-oi învia.” Cât senin în aceste patru versuri! Moartea privită nu ca o prăbușire, ci ca o ieșire din scenă spre o altă scenă. Iată credința care duce maratonul până la capăt fără spaimă.
Și fiindcă tot vorbesc despre izbânzile cărții, se cuvine să spun limpede, cu inima deschisă, unde mi se pare că poeta urcă cel mai sus. Paradoxal, nu acolo unde se sprijină pe rimă și pe ritmul cuminte al catrenului, ci tocmai acolo unde le părăsește. În cele câteva poeme de vers liber — Abisul tăcerilor, Reflecții în oceanul tăcerii — vocea ei se desface dintr-odată mai amplă, mai adâncă, lăsând rugăciunea să se întâlnească, fără jenă, cu astrofizica. Ascultați: „Nimeni nu ne poate interzice / plăcerea de a visa / în abisul tăcerilor, / de a călători pe o / cuantă de lumină / înspre locul de unde a pornit / și în care, demult, s-a stins o stea…”
Acestea, în opinia mea, sunt versurile cele mai frumoase ale volumului. Călătoria pe o cuantă de lumină către steaua de mult stinsă — iată o imagine de mare poet, în care nostalgia metafizică și fizica modernă se topesc una într-alta. Și nu e întâmplător: căci tocmai îmbinarea aceasta dintre candelă și telescop, dintre „anii-lumină” și icoană, dintre ADN și har, dă pecetea cea mai personală a întregii cărți. O profesoară care a predat și știința, și sufletul, scrie aici o poezie în care cele două nu se ceartă, ci se îngemănează.
Nu voi ascunde, fiindcă nu se cade să-l mint pe cititor și nici pe autoare, că nu toate poemele se ridică la această cotă. Sunt, în volum, și piese în care rima cere prețul ei și împinge versul către comoditate, sunt strofe în care îndemnul moral se rostește mai apăsat decât ar fi nevoie, după ce imaginea îl spusese deja singură. Sunt locuri unde gândul, prețios în sine, ar fi avut nevoie de încă o noapte de lucru cu pila. Dar acestea sunt cusururi pe care le iartă lesne cine știe că are în față nu un poet de meserie, care își cizelează la rece efectele, ci o ființă caldă care scrie din preaplinul inimii și din credință. Iar darul ei cel mai de preț nu e tehnica, ci sinceritatea — acea sinceritate fără de care nici cea mai meșteșugită poezie nu mișcă pe nimeni.
O simt, pe Georgeta TUDOR, soră de breaslă. E o profesoară care n-a încetat să fie profesoară nici la pensie: își scrie Plugușorul profesorilor, le vorbește nepoților ca unor elevi mari, presară peste tot lecția de bine. Se vede limpede din chiar autoportretul ei, în care recunosc zâmbetul cuiva care nu se ia prea în serios: „Copilul care-am fost odinioară, / Zburdalnic și puțin ascultător / Care visa s-ajungă acrobat în zbor, / A fost s-ajungă doar o profesoară.”
„Doar” o profesoară! Câtă modestie și câtă ironie blândă în acel „doar”, când știm noi, cei de la catedră, că a fi dascăl este una dintre puținele meserii care lucrează de-a dreptul la sufletul omului. Iar Domnia Sa a rămas, și în versuri, dascăl: nu de gramatică, ci de seninătate.
Aș încheia spunând astfel: MARATONUL VIEȚII nu este o carte care vrea să cucerească premii ori să răstoarne moda lirică a vremii. Este altceva, și lucrul acesta trebuie spus cu respect: este jurnalul în versuri al unei femei credincioase, care își aleargă cu demnitate ultima parte a cursei, cu mama înainte și cu nepoții în urmă, cu morții ei alături și cu Dumnezeu drept antrenor și liman. O carte care își merită cititorii — și care, atunci când poeta are curajul să iasă din pluton, adică din chinga rimei comode, ne arată că ar fi putut să alerge și mai sus. Eu, unul, îi mulțumesc Georgetei TUDOR pentru această tovărășie de drum și o îndemn, din toată inima, să mai scrie, și să se încreadă tot mai mult în glasul ei cel adevărat — cel din abisul tăcerilor, care călătorește pe o rază de lumină până la steaua de mult stinsă. Acolo o așteaptă poezia cea mare.

Titi DAMIAN

by

Referinţă Bibliografică

Maratonul vieții scris/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 iulie 2026