Zăpada sclipitoare, căzută din belşug, aproape acoperise în întregime sătucul de la poalele muntelui. Casele răzleţite, parcă obosite sub alba povară, îşi dormeau somnul în decorul de poveste. Peste tot, cât vedeai cu ochii, era numai alb şi tăcere. Nici măcar vântul nu mai îndrăznea să spulbere zăpada proaspăt aşternută, de teamă să nu risipească liniştea.

În cămăruţa întunecoasă a unei case ţărăneşti, bunicuţa torcea tăcută din caierul ei de lână. Părul nins de trecerea nemiloasă a timpului îi era strâns la spate, dezvelindu-i astfel chipul brăzdat de gânduri. Degetele ei neobosite, mângâiau cu o dragoste infinită puful alb ca spuma laptelui, ce era transformat ca prin magie, într-un fir uşor răsucit, ce îmbrăca tăcut fusul. Prin fereastra cât o palmă, luna îşi trimitea lumina uşor îngheţată, iar soba încinsă împrăştia un miros dulce-amărui, ce cuprinsese încet toată odaia.

Brusc, liniştea a fost întreruptă de scârţâitul prelung  al ușii, din spatele căreia se iviră doi omuleţi cu obrajii muşcați de iuţeala gerului, care umplură pe dată întreaga încăpere cu râset şi voie bună. Erau ei, Iustin şi Roza, veniţi ca în fiecare seară să asculte povestea minunată a bunicii.

− Bunico, zise Iustin, iată, ţi-am cules steluţe! Pe drum erau o mulţime!

Şi, întinzându-i pumnul ţinut strâns, îl deschise cu grijă. Stelele dispăruseră.

Buna zâmbi uşor şi mângâindu-i cu privirea, lăsă să-i scape firul dintre degete şi aşeză cu grijă fusul în coada furcii.

− Pentru că mi-aţi adus aşa daruri frumoase, eu am să vă răsplătesc cu o poveste. Norocel, motanul negru ca tăciunele, părăsi şi el locul călduţ de lângă sobă şi se apropie somnoros, parcă să nu piardă nimic din  povestea bunicii. El ştia toate poveştile bunei şi tare mult îi mai plăcea s-o asculte.

− Ei, dragii bunicii… A fost odată ca niciodată, într-un ţinut îndepărtat, un vestit meşter păpuşar. Şi era atât de priceput, încât nici cea mai neînsemnată ramură sau bucată de lemn nu scăpa, fără să prindă chip şi frumuseţe în mâinile lui. Zorii zilei şi ochii nopţii îl găseau neobosit în atelierul său, transformat într-un adevărat paradis al jucăriilor, toate cioplite cu mare grijă de meşterul nostru iscusit.

Auzind despre talentul său, Împăratul Adevărului, din țara Dreptăţii, ceru să-i fie de îndată înfăţişat bunul meşter. Şi asta, deoarece împăratul era tare mâhnit, văzând că oamenii din împărăţia sa nu  mai cunoşteau adevărul, dreptatea şi cinstea, toţi fiind robi ai minciunii. În zadar apelase la fel de fel de înțelepţi, magi, justiţiari, că niciunul nu reuşi să reaprindă sămânţa adevărului în sufletele oamenilor.

Ajuns în faţa Împăratului, umilul păpuşar, gâtuit de emoţie şi teamă, cu privirea aţintită în  pământ, îl întrebă:

− Cu ce te pot ajuta, Măria ta?

− Îţi dau răgaz trei zile, să-mi aduci sămânţa adevărului şi să o răsădeşti în inimile oamenilor din împărăţia mea! Îţi pot spune că ea se găseşte în mijlocul Pădurii de Argint, ascunsă într-o ramură din cuibul Păsării de Foc. Doar cel ce reuşeşte să găsească ramura  cu sămânţa adevărului, va şti ce să facă mai departe.

Auzind toate acestea, păpuşarul porni întristat spre atelierul său, gândind la cele necesare drumului. Mergând încet, cu paşii apăsaţi, auzi din depărtare un strigăt:

− Ajutor, ajutor!

Păpuşarul întoarse capul către locul de unde i se păru că aude sunetul, dar nu văzu nimic. Păşi mai departe, gândind la călătoria ce avea să o facă.

− Ajutor, ajutor! auzi din nou.

Oprit în loc, îşi puse mâinile streaşină la ochi pentru a se feri de lumina prea intensă a soarelui şi încercă să desluşească de unde vine sunetul. Cercetă cu privirea întreaga zare, se uită în dreapta, se uită în spate, dar…nimic. Vrând să-şi continue drumul, auzi din nou:

− Priveşte în jos, la picioarele tale, bunule păpuşar!

Ştergându-şi bine ochii, în semn de uimire, păpuşarul observă la marginea drumului o furnică prinsă ca într-o menghină sub un vreasc uscat şi cioturos. Fără să mai stea pe gânduri, păpuşarul se aplecă, îndepărtă cu grijă vreascul şi cu degetul netezi uşor drumul în calea bietei furnici.

− Îţi mulţumesc, bunule meşter, că mi-ai salvat viaţa. Drept mulţumire, primeşte, rogu-te, bucata aceasta de frunză şi când ţi-o fi mai greu, priveşte-o și poate îţi voi fi şi eu de folos.

Mulţumi şi meşterul, mai mult de nevoie decât de voie, şi porni din nou la drum, gânditor. Dar nu apucă să facă vreo zece paşi, că zări în mijlocul drumului o ramură cât mâna de groasă, de sub care se zbătea disperat un şarpe. Văzând această întâmplare, păpuşarul ridică trunchiul culcat la pământ, eliberând astfel şarpele, pe jumătate mort.

Îi cercetă cu grijă rănile şi-l așeză pe iarba moale. Ca prin farmec, şarpele îşi reveni şi cu glas omenesc îi mulțumi meşterului, lăsându-i drept răsplată un solz. Pornind din nou la drum, năpădit de gândurile cele mai negre, rămase  mut de uimire când văzu în depărtare un copac imens, răsturnat la pământ. Se apropie şi observă sub ramurile frânte un cuibuşor aproape sfărâmat. Iscusitul păpuşar repară cuibul şi-l fixă pe ramurile unui copac din apropiere. Drept mulţumire, o pasăre necunoscută se apropie şi bătându-l uşor cu aripa îi scutură o pană în palma dreaptă.

− De vei avea vreodată un necaz, scoate pana aceasta şi de-i sufla peste dânsa, poate te-oi putea ajuta. Şi, înălţându-se în văzduh, se făcu nevăzută, ca şi când n-ar fi existat nicicând. Nu trecu mult timp şi iată că păpuşarul se afla din nou în atelierul său, înconjurat de uneltele şi de păpuşile lui dragi. Îşi pregăti în grabă cele necesare drumului, aşeză cu grijă în chimir frunza, solzul şi pana, îşi luă rămas bun de la chipurile de lemn şi porni în lunga sa călătorie. Merse ce merse păpuşarul nostru, peste munţi şi peste văi, până ce ajunse la o câmpie întinsă, cât vedeai cu ochii. Soarele nu mai era demult prietenos, căci ardea din ce în ce mai tare, pârjolind totul în cale. Secat de puteri şi toropit  de căldură, se prăvăli în mijlocul drumului. Nici mâinile şi nici picioarele nu-l mai ascultau, dar cu ultimele puteri reuşi să scoată din chimir frunza dăruită de furnică. O privi lung şi observă cum întreaga câmpie prinde viaţă. De sub fiecare fir de iarbă, ieşeau mii de furnici aşezate pe două  rânduri. Duceau pe spinare, cu mare uşurinţă o rogojină împletită din nuiele de răchită. În primul rând, se afla chiar furnica pe care o salvase păpuşarul. Îi întinse acestuia un ulcior cu apă limpede şi proaspătă să-şi ostoiască setea, apoi îi zise:

− Hai, urcă-te pe rogojină! Eu şi suratele mele te vom duce până în mijlocul pădurii de argint.

Zis şi făcut, căci păpuşarul se şi trezi ca prin farmec înconjurat de o infinitate de copaci ce atingeau cerul, împrumutându-şi culoarea din poleiala norilor. Totul avea o lucire orbitoare, încât păpuşarul fu nevoit să-şi închidă ochii pentru o clipă. Îi deschise, vrând să mulţumească bietelor furnici ce-l purtaseră până  în mijlocul pădurii, dar nu mai avu timp, căci ele dispăruseră demult. Greu de spus ce simţea bietul păpuşar căci bucuria îi fu prea scurtă. De intrat, intrase el în mijlocul pădurii, dar de unde va şti unde se află cuibul Păsării de Foc?!

Simţi cum ochii i se umplură de lacrimi şi deznădejde la gândul că va face cale-întoarsă. Ducându-şi mâinile la brâu, îşi aminti că avea în chimir şi solzul dăruit de şarpe. Îl scoase iute, îl privi şi i se înfăţişă chiar şarpele pe care îl salvase.

− Am auzit că ai nevoie de mine. Te rog să fii atent. Eu îmi voi scutura clopoţeii, iar copacul ce va răspunde sunetului, este cel pe care îl cauţi. Şi îşi scutură cu putere clopoţeii din vârful cozii, iar din liniştea adâncă a pădurii de argint, un singur copac îşi legănă crengile, ca şi când ar fi fost mângâiat  de vânt.

Mulţumit, păpuşarul porni către copac, fără să bage de seamă că şarpele dispăruse, transformat în fum. Ridicându-şi privirea, încerca să caute capătul acelui copac. Dar ce să vezi? Copacul părea că nu se sfârşeşte. Vârful i se pierdea undeva în albăstrimea cerului. Secat de puteri, meşterul se aşeză la rădăcina copacului, ținându-şi mâinile la tâmplă. Cum va putea el să urce până la cuibul Păsării de Foc, dacă nici măcar nu-i vede vârful? Însă, îşi aminti la timp de pana dăruită de pasăre. Scoase din chimir pana şi suflând de trei ori peste dânsa, simţi cum pluteşte, părăsind pământul. Se trezi deodată, sus în vârful copacului, ce se afla pierdut în împărăţia cerului. Căută cu privirea cuibuşorul şi află rămurica ce avea sămânţa adevărului. O cuprinse în mână şi trase cu putere.

    Nu avu timp să înţeleagă cum de s-a înălţat de la pământ, căci se afla din nou, neclintit, la rădăcina copacului. Privind mâna ce strângea cu putere rămurica, a înţeles că totul era cât se poate de real şi sufletul i se umplu de bucurie. Scoase din traistă briceagul de care era nedespărţit şi începu să cioplească rămurica. Cât ai clipi, în locul ei, păpuşarul ținea un fluieraş mândru meşteşugit. Un fâlfâit de aripi îi atrase atenţia. Era Pasărea de Foc, care se lăsă din zbor chiar la picioarele meşterului.

− Eu sunt umilul tău slujitor, spune-mi cu ce să te ajut!

− Du-mă în Împărăția Dreptăţii, la Împăratul Adevărului.

Şi Pasărea de Foc îi purtă în zbor peste aceiaşi munţi şi văi până ce ajunse din nou în Împărăţia Adevărului. Astfel, în zorii celei de-a treia zile, curajosul păpuşar se afla în faţa împăratului. Înţelegând că nici de data aceasta nu va redobândi sămânţa adevărului, împăratul se întristă amarnic.

Fără să spună nimic, păpuşarul îşi scoase din traistă fluieraşul fermecat și începu să cânte cu foc. Cântecul ivit din sămânţa adevărului, se înfipse adânc în inimile tuturor oamenilor şi din acel moment nimeni nu a mai ştiut ce e minciuna.

*

**

− Ce poveste frumoasă, bunico! Şi ce meşter iscusit şi viteaz!

Acum am aflat că eu şi Roza suntem locuitori ai Împărăţiei Dreptăţii. Noi nu am minţit niciodată, nu-i aşa bunico?

− Cu siguranţă, sămânţa adevărului se află şi în inimile voastre, dragii bunicii! Important este să o păstraţi mereu vie şi roditoare!

VA URMA…

by

Referinţă Bibliografică

MARI STROIA: POVEȘTI DIN GRĂDINA VISELOR – SĂMÂNŢA ADEVĂRULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 februarie 2015