Cu vreo câteva zile în urmă, s-a nimerit să mă atingă din nou aripa unei întâmplări din acelea care, din când în când, ne salvează de monotonia rutinei la care ne complăcem sau ne condamnă societatea. Şi întâmplarea constă în faptul de a intra in posesia unei cărţi (online) de poveşti abia scrisă, autoarea fiind, în virtutea profesiei, o promotoare a literaturii pentru copii. Volumul se numeşte “Poveşti din Grădina Viselor” şi este a patra carte a profesoarei Maricica Stroia, celelalte fiind însă cărţi de poezie pentru cititorii de aceeaşi vârstă cu iubitorii de basme. Înainte de a arăta cum am receptat poveştile din Grădina Viselor, voi încerca un sintetic preambul în materie.

   Basmul (sau povestea, în canonul lui Ion Creangă) a însemnat pentru fiecare dintre noi prima lecţie de morală – evident, atunci când grăuntele de înţelegere al copilului pe care îl reprezentam şi-a început germinarea. Anume, că în Lume, tărâmul pe care începeam să facem paşi fără a mai întinde mâna spre tutorele de sprijin (de regulă, fusta mamei), răul şi binele sunt într-o adversitate perpetuă şi că, din acest antagonism, binele iese, negreşit, învingător. Chiar dacă protagoniştii poveştilor citite de mama sau bunica nu prea erau fiinţe pământeşti, noi îi acceptam ca fiind din lumea noastră şi eram mereu “suporterii” eroului care presta de partea binelui. Când lectorii familiei nu mai făceau faţă apetitului nostru pentru poveşti, am început să căutăm noi înşine cheia care descuia porţile ferecate, copertele cele cartonate şi fascinant ilustrate ce protejau comoara (textul). Desigur, pentru asta am avut nevoie de  ajutorul “Tovarăşei”, respectiv, a “Doamnei” (nu cred în supravieţuirea vreunui eventual cititor al acestui demers care să fi folosit cele două apelative în ordinea inversă).

   În acest context, ce e nou astăzi? Mai citesc părinţii şi bunicii poveşti copiilor cei încă neajunşi la vârsta Abecedarului? Iar şcolarii, intraţi în posesia instrumentului care-i validează în relaţia cu basmul, uzează ei de acest atribut al evoluţiei lor? Dacă da, mai “supravieţuiesc” celebrii autori de basme? Patrimoniul acestor valori ale umanităţii – poveştile –, gestionat de bibliotecari şi librari, a crescut sau ba?

   Sunt convins că cei ispitiţi să întâmpine întrebările de mai sus cu propriile opinii au răspunsuri relativ complete. Prefigurate succint, ele ar putea fi cam aşa: că părinţii şi bunicii răspund mai reticent la “şantajul” celor mici, atunci când e vorba ca aceştia din urmă să respecte ora culcării, că şcoala încă mai recomandă şcolarilor de vârstă mică o listă de lecturi, între care şi câteva basme, dar că prezumtivii cititori sunt mai receptivi la “poveştile” postmodernităţii cu acţiunea “la vedere” (evident pe excedentarele canale tv), că Ch. Perrault, Fraţii Grimm, H. Ch. Andersen, Lewis Carroll ş. a. supravieţuiesc doar cu o “raţie” de minimă subzistenţă şi, în sfârşit, că patrimoniul de basme/poveşti (al cărui fond a început să se constituie prin secolul al XVII-lea şi s-a desăvârşit prin contribuţia numelor celebre, deja invocate) a cam stagnat.

   Şi fiindcă “Poveştile din Grădina Viselor” implică basmul românesc, e de precizat că celebrii P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, Călin Gruia,  Vl. Colin şi alţii au avut o contribuţie consistentă la dezvoltarea basmului cult autohton, însufleţind copilăria unor generaţii ce acoperă un segment de timp de peste un secol. Dar… ce s-a întâmplat însă după ei? Făcând abstracţie de câteva licăriri contemporane, cei avizaţi consideră că basmul, comparativ cu evoluţia celorlalte specii literare, “e ocultat”, ba, e chiar dispreţuit.

   Iată, aşadar, în măsura în care basmul are relevanţă (indirect) în existenţa noastră cotidiană, un motiv să primim cu interes apariţia volumului cu cele zece poveşti ale tinerei autoare din Adjud. Desigur, diversitatea în privinţa acestei specii literare cu rădăcini în eposul popular s-ar părea că e destul de restrânsă. Basmul cult, de la epoca Romantismului şi până azi, spun specialiştii, urmează firesc aceeaşi cale a “clişeului compoziţional”, a schemei canonice.

   Formula arhetipală specifică basmului o întâlnim şi în poveştile doamnei Maricica Stroia. Naraţiunea, dialogul, descrierea coexistă într-o îmbinare specifică, iar reperele temporale şi spaţiale, cu doza lor de imaginar, sunt redate într-o economie caracteristică, lăsând loc dominant acţiunii, care, de regulă, restabileşte echilibrele perturbate ale lumii reale. De exemplu: un meşter cioplitor recuperează “sămânţa adevărului” ascunsă într-un ram pe care-şi sprijinea cuibul Pasărea de Foc (“Sămânţa adevărului”); natura însăşi restabileşte corespondenţa firească între elementele sale şi specificul lor cromatic, dezechilibru provocat de moftul efemer al plăpândului Ghiocel, sătul să fie veşnic exponentul nonculorii (“Aventurile micului Ghiocel”); prinţesa Iarna, fiica bătrânului an, primeşte o lecţie memorabilă pentru ispita de a ieşi din tipar şi  de a strica rânduiala, de asemeni cromatică, a anotimpurilor (“Cearta anotimpurilor”); jucăriile dispărute fiindcă erau tratate fără dragoste şi ocrotire sunt recuperate, urmare a corijării comportamentale a proprietarei lor, Marta, dar nu fără ajutorul Zânei jucăriilor, etc.

   În unele dintre poveştile din Grădina Viselor întâlnim şi elemente din structura înruditei legende, căci, din povestea “Stăpâna curcubeului”, în care o fetiţă din lumea reală pătrunde (prin intermedierea visului) pe tărâmul culorilor egoiste ca să le impună policromia, aflăm “posibila” origine a curcubeului, iar din “Aventurile micului Ghiocel” aflăm de unde e probabil să i se tragă ghiocelului smerenia sa perpetuă, căci niciodată nu va fi fost văzut altfel decât ruşinat, deci mereu cu delicatul său căpşor aplecat spre pământ.

   Gesturile magice, numeralele şi obiectele cu simbolistica basmului, formulele fixe sunt si ele prezente în poveştile conţinute în carte. De asemeni, recunoaştem în unele din poveştile d-nei Maricica Stroia personaje înrudite cu cele deja cunoscute din epoca clasică a basmului şi sinonimii factuale cu întâmplări din basmele deja existente, ceea ce nu trebuie să intrige, fiindcă poveştile, inevitabil,  sunt construcţii care induc ideea de “lume repetabilă, atemporală”. Cine  nu cunoaşte, ca să dăm aici un exemplu, sincronia celor două basme celebre, unul al italianului Carlo Collodi (Pinocchio) şi celălalt al rusului Alexei Tolstoi (Buratino)?! Descoperirea asemănării produce surpriza – şi nu ofensa.

   Un aspect receptabil, de asemeni, în textele celor zece poveşti din Grădina Viselor e însuşirea naraţiunii de a evidenţia raportul dintre miraculos şi real, autoarea reuşind să estompeze suficient fabulosul încât acesta să capete tente de verosimil, aspect specific literaturii culte. Exemplific cu “S.O.S. Lumea Poveştilor”, în care acţiunea ia naştere în visul copilului Codrin, de fapt o premoniţie legată de cartea pe care avea s-o primească în dar dimineaţă, cu Narandra, zâna din vis, pe copertă. Această poveste ilustrează şi mesajul etic, cu tente moralizatoare care ating nevoile prezentului (chiar acela legat de necesara reîntoarcere la lectură, în contextul noilor ispite ale copilăriei). Morală actualizată are şi mesajul din “Cearta jucăriilor”, care, în abundenţa epocii consumismului, îi atenţionează pe micii ascultători/cititori că jucăriile, aceste accesorii ale copilăriei, chiar şi în condiţiile date, cer ocrotire fizică şi dragoste.

    E evidentă, în eposul Maricicăi Stroia, imixtiunea subtilă a poetei, disimulată în povestitoare, căci autoarea delectează cititorul cu frumoase metafore ce dau contur  spaţialului şi, implicit, elementelor de basm care-l decorează. Sensibilitatea tipic feminină ar fi fost detectabilă pentru cititorul pe care îl reprezint. Chiar dacă aş fi citit cartea fără să ştiu numele autorului, aş fi dedus, încă de la primele poveşti, că autorul e… o autoare. Naratoarea, însă, domină în relaţia cu poeta, căci farmecul narativ, inventivitatea şi buna stăpânire a meşteşugului canonic legat de basm, talentul portretistic (stimulat şi de polivalenţa artistică, căci, aflu, autoarea şi-a ilustrat singură poveştile) sunt garanţia naşterii unui alt povestitor dăruit copiilor.

    “Poveştile din Grădina Viselor” reprezintă – cu certitudine – o apariţie editorială benefică, acum, în contextul atât de clamat al crizei cărţii, al crizei lecturii, al crizei textului de basm şi, nu în afara legăturii cu basmul, al crizei morale, care adesea îşi are sorgintea în copilărie. Aşadar, fie de bun augur intrarea Maricicăi Stroia în lumea creatorilor de basm!

prof. Gheorghe Pârlea

Mirosloveşti, Iaşi, mai 2012

by

Referinţă Bibliografică

GHEORGHE PÂRLEA: “S.O.S. Lumea Poveştilor” şi…un răspuns temerar: “Poveşti din Grădina Viselor” de Maricica Stroia/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 februarie 2015