Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » MARIA COSTA-BĂLAN, FARMECUL NEPIERITOR AL POVEȘTII

MARIA COSTA-BĂLAN, FARMECUL NEPIERITOR AL POVEȘTII

MARIA COSTA-BĂLAN
(Școala Gimnazială Ramna, Caraș-Severin,
Clasa a VIII-a)

FARMECUL NEPIERITOR AL POVEȘTII

Acum câteva seri, un urlet îndepărtat de lup, ce se auzea de pe dealurile de la marginea satului, mi-a amintit povestirea O întâmplare cu lupi, publicată în volumul Basme și povestiri feerice, al maestrului Eugen Dorcescu (Editura Eubeea, Timișoara, 2003). O citisem acum doi ani, la ora de opțional, împreună cu doamna dirigintă, Almăjan Silvia-Gabriela, și cu colegii mei. Acum, fiind iarnă, farmecul acestui anotimp și al sărbătorilor din această perioadă ne înconjoară, așa că m-am gândit că este potrivit să o recitesc.
Zis și făcut. Am luat cartea și m-am așezat la lumina blândă a veiozei, lângă dogoarea tihnită a caloriferului.
La începutul povestirii, un bunic își amintește o poveste veche, de fapt o întâmplare adevărată, pe care a trăit-o bunicul său, Moș Cicuță. După multe rugăminți din partea nepoților săi, Andrei, Raluca, Alina, Roxana și Lizuca, Bunicul se lasă înduplecat și le-o istorisește.
Într-un plan paralel, este redată o imagine în care apare, „undeva pe malul râului”, personajul Barbă-Cot, ce întoarce clepsidra și „timpul se scurtă brusc, alergând îndărăt cu de două ori o viață de om”. Astfel, autorul își țese magia și ne ajută să călătorim în trecut, tocmai pe vremea lui Moș Cicuță.
În acele timpuri, spune povestitorul, Moș Cicuță „nu era moș, ci notar la Polovragi”. Într-o după-amiază de iarnă, se afla în modestul său birou, încheindu-și treburile zilei și ale săptămânii. Din secvența: „Focul se stinsese în sobă și frigul pătrundea tot mai aspru pe sub ușa ce dădea direct înspre stradă. Afară era iarnă grea: zăpada ajungea până în dreptul ferestrei”, îmi dau seama că iernile din trecut erau mult mai aprige decât cele din zilele noastre. Nu era deloc un moment potrivit pentru o călătorie în natură și Moșu’ Cicuță se gândea să plece devreme spre casă, deoarece avea de făcut un drum lung și dorea să ajungă la căminul lui cald și primitor înainte de miezul nopții. Apare și un personaj episodic, Ion, despre care aflu doar că era un „ins scund și zgribulit” și lucra și el la oficiul notarial, ca îngrijitor. Moș Cicuță se înfățișa ca „un bărbat voinic, de statură mijlocie, cu mustață și început de chelie”, ce avea un baston de corn lustruit.
După o călătorie de câteva ceasuri cu sania, ajunge la târg. Își simțea picioarele înghețate, iar din mustăți îi atârnau țurțuri, acestea fiind două consecințe ale voiajului pe vreme de ger.
Pentru a face față unui drum de cel puțin trei ore la pas, prin zăpadă, Moș Cicuță intră la hanul lui Sandu, unde își ia de mâncare: un rachiu fierbinte și aromat și o porție de cârnați-trandafiri. Între timp, afară se întunecase și era momentul să își continue drumul spre casă. Mai întâi a traversat două poduri, după care începea pădurea, pe care o străbătu la lumina lunii. La un moment dat, pe când trecea prin a doua pădure, mai întunecată și mai întinsă, a auzit ecoul unui urlet de lup, dar s-a gândit că e de la oboseală sau e bătaia sângelui în tâmple. Nu se gândise că, jos, la poalele dealului, se va întâlni cu o haită de lupi cenușii. Și iată, dintr-odată, ajuns pe culmea unde sfârșea codrul și se deschidea, larg, perspectiva văii spre sat, a văzut, pe toată întinderea, mulțimea nenumărată a sălbăticiunilor. S-a oprit o clipă. Apoi, neștiind ce să facă, iar cale de întoarcere nu prea avea, și-a continuat drumul, încet, ca în vis, printre lupi.
Acest moment de maximă tensiune, precum și umbletul printre lupi, în plină noapte, în plină iarnă și în deplină pustietate, sunt evocate cu multă artă de scriitor. La fel, firea, psihologia, mișcarea personajului sunt sugerate cu precizie și finețe.
Sosit cu bine acasă, Moș Cicuță, taciturn, a mâncat liniștit cu soția sa, Mama Sanda, și s-a culcat, dar, din nefericire, a făcut febră și a stat la pat timp de trei zile. Abia după ce s-a vindecat, a povestit aventura prin care a trecut, nevenindu-i nici lui să creadă cele întâmplate.
Revenind în prezent, nepoțelul Andrei, uimit, își întreabă Bunicul de ce nu l-au atacat lupii pe Moș Cicuță, deși era iarnă și ei erau flămânzi. Bunicul i-a spus că, oricât a reflectat, nu a descoperit motivul. Tot lui Andrei îi vine în minte o teorie: că lupii l-au recunoscut, Moșu’ Cicuță fiind și el lup, iar atunci lupii s-au bucurat să-l revadă și l-au lăsat să treacă. Fetițele au râs de Andrei, dar Bunicul nu. El i-a spus că s-ar putea să existe mult adevăr în vorbele sale.
Aici, în cuvintele lui Andrei, se află o nouă întrezărire a tainei, extinsă numaidecât, fiindcă, întorcându-ne în planul paralel, „lupul Dionis trecu fulgerător” prin iarbă și „se pierdu în negura de sub coroanele nucilor”. Realul și fantasticul se întrepătrund.
În această povestire am admirat și în același timp am fost impresionată de curajul lui Moș Cicuță, de modul cum a reușit să treacă pe lângă lupi, deși „simţi parcă trupul unuia atingându-i genunchii, ocoli câţiva, ce se opriseră chiar în mijlocul drumului, se strecură greu, aproape împingându-i, ca pe oi, printre cei ce barau, în haită compactă, calea spre pod”. Parcă aș fi fost acolo și am simțit emoțiile sale, inima ce „îi bătea rar și intens, asurzitor”. Moș Cicuță este un personaj cu o stăpânire de sine ieșită din comun.
Am fost surprinsă de reacția animalelor cenușii, în aceeași măsură ca Andrei și Lizuca, ce se minunau: „Cum de nu l-au atacat?”, „Tocmai lupii, care sunt aşa de răi!”. Mi-a mai plăcut și faptul că în povestire apar și personaje mult iubite din basmele anterioare, Barbă-Cot și lupul Dionis, care iau și ele parte la evenimente într-un fel neașteptat.
O întâmplare cu lupi este un text literar care mi-a lăsat multe semne de întrebare și pe care îl voi reciti mereu cu drag, nădăjduind că răspunsurile vor ieși la iveală, iar dacă nu, mă voi mulțumi să retrăiesc, împreună cu Moș Cicuță, întâmplarea ce plutește într-un nor de mister. Îi mulțumesc scriitorului Eugen Dorcescu, pentru că mi-a dat prilejul să pătrund în această aventură minunată și plină de enigme, atât de potrivită pentru serile de iarnă! Îi sunt recunoscătoare și doamnei profesoare Almăjan Silvia-Gabriela, care ne-a propus să citim la orele de opțional opere ce le vom purta întotdeauna în minte și în suflet!

Facebooktwitterby feather