Vineri, 28 iunie (2024), la Buhuși, orășel al florilor, cu istorie ctitorită de înaintași vrednici, cinstiți în rândul marilor familii de boieri moldoveni de către Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae, dar și cu prezent zbuciumat la cumpăna unui veac și unui mileniu, oamenii frumoși, oameni pentru oameni, pun umărul, mintea și inima la urnirea din loc tot mai frumos și mai spre suflet a actului cultural și artistic odinioară coordonată de identitate spirituală a așezării: Spectacolul „Cine iubește și lasă”. El conturează un răstimp de contemplație afectivă prin universul melosului contopit în zborul păsării măiastre Maria Tănase, în ruga, veselia, durerea, dorul, iubirea, descurajarea, bucuria, jocul, odihna, truda, poezia cântecului folcloric, cultura, istoria culturală și nemurirea lor, transfigurate liric și afectiv în scenă de către superba actriță cu fascinant talent interpretativ muzical, Adriana Trandafir.

Un cuvânt cât o pagină de istorie locală: Acest moment luminos spiritual este întemeiat pe voința de a-și împlini armonios, harnic și profesionist atribuțiile funcției sale de director al Casei de Cultură „Elisabeta Bostan” din Buhuși, a omului frumos Elena Mitrea. El se împăturește în cronicile vredniciei, spe dovada faptelor de estetizare a vieții într-un orăsel moldovean îngemănat de un timp de când drumul cultural local este croit și cu sau mai ales în primul rând cu cine se pricepe și știe cum să o facă, directoarea Elena Mitrea, cu marile orașe ale țării din această perspectivă de referințe…!

Dar, pentru că nici nu este posibil în vremea de acum să nu existe și un dar de rezervă pentru pururi ceasul rău contra inimii bune, spectacolul poate fi anulat din lipsă de vânzare de bilete. Un astfel de moment cultural artistic desfășurat pe scena Casei de Cultură de la Buhuși și făurit de una dintre cele mai admirabile artiste române, Adriana Trandafir, superbă actriță cu magnifică voce muzicală, om frumos, generos, cumsecade, cu disponobilitate emoționantă de interrelaționare cu publicul, este sub condiția prezenței în număr mare a publicului, ca măsură echitabilă a răsplatei ce-i face cu dreptate fericiți pe artiști, dar și a suportului financiar rezultat din vânzare de bilete.

Altminteri, șansa buhușenilor de bună credință, iubitori de frumosul artelor spectacolului va fi dejucată de indiferența de partea opusă. Spectacolul va începe la ora 18:00, iar prețul unui bilet este satât de mic încât nu poate justifica în niciun mod refuzul din partea cui nu dorește să-și ofere un bine sufletesc făurit de minunata acriță Adriana Trandafir…!

Florile grădinei, florile sufletului

          „Semănaţi! Semănaţi mereu şi peste tot! Semănaţi cântece şi flori! Ele, cântecele şi florile fac viaţa mai frumoasă!”, erau cuvintele de testament ale „păsării măiastre”, Maria Tănase. Florile sunt semănate de către florăresele şi floriștii muzicii folclorice româneşti, doar că trebuie acum plivite cu sapa conştiinţei, udate cu apa dragostei şi grădinărite de cântăreţi cu înger în glas!

Maria Tănase a lăsat florile cântecului cu rădăcină, pe care le-a cules la rându-i din grădina spiritului neamului românesc. Le-a iubit, le-a sărutat şi le-a îngemănat cu florile grădinei de la casa părintească pe care le-a iubit asemenea. „Am crescut printre cântece şi flori.”, spunea artista, iar spusele sale, pe care le-a aşezat în memorialitate compozitorul, scriitorul şi pianistul George Sbârcea (1914-2005), căruia i se datorează fondul de citate integrate în textul de față, ca nişte tezaure literare de mărgăritar documentar-biografic, ajung pe această cale la noi absorbindu-ne atât de emoţionant în vibrațiile unor trăiri din toată fiinţa sa ale poate celei mai iubite cântăreţe române ale vremurilor sale, ale noastre și fără nicio îndoială ale celor ce vor urma. „Bucuria copilăriei mele a fost grădina cu flori din mahalaua Cărămidarilor. Era plină de lalele, garoafe şi micşunele. De lăcrămioare, trandafiri şi rozmarin. De narcise, bujori şi panseluţe. Dimineaţa aveau stropi de rouă pe ele, de parc-ar fi plâns peste noaptea.”…, a lăsat scris, cu profunzimea sufletului însuși, Maria Tănase.

Erau sore florile din grădina casei părintești şi florile grădinii sufleteşti ale „păsării măiastre”: „eram de-o şchioapă când le-am învăţat la toate numele de la tatăl meu, Ion Tănase. Am învăţat şi-o mulţime de cântece, de la el şi de la cei ce lucrau în grădina noastră. Erau între ei şi mai tineri, şi mai bătrâni, toţi însă mari cântăreţi. Veneau cu cântecele lor, din Transilvania, Moldova şi Oltenia, de pe văile Jiului, Bistriţei şi Siretului, din pădurea Cloşanilor şi Codrii Tismanei. Tata îi primea pe toţi. Nu numai fiindcă avea mereu nevoie de ajutoare la grădină, ci şi fiindcă era iubitor de oameni. De oameni şi cântece! Din chilia mea, unde se ţineau lopeţile şi găleţile, ascultam cântecele cu care muncitorii noştri îşi amăgeau dorul de casă. Îmi aminteam, auzindu-i, de o vorbă a tatii: cică leacul cel mai bun împotriva mâhnirii era cântecul. Cântecul! Un leac, ce mi-a fost şi mie de mare folos. Ascultându-i pe muncitori până în târziul nopţii mi se părea că prind să zbor fără aripi. Am adormit, nu o dată, cu o senzaţie de plutire, cu geana plânsă de-o fericire fără nume, cu inima plină de cântecele pe care le-am cântat mai târziu şi eu.”, continuă să emoționeze prin cuvânt ca și prin melodie firul odiseei celei născute să lumineze între florile cerului și stelele pământului, ca să nu cunoască singurătatea veșnicia melosului românesc…!

Dar, tatăl celei ce-avea să fie regina florilor și stelelor acestora s-a prăbuşit într-o zi sub grea apăsare a deznădejdii, când floarea sufletului său, îngerul de fată a lui frumoasă, veselă, cu glas fermecat avea să se contopească în furnicarul urban, pentru că la destinul geniilor lucrează istoria în moduri cărora nimeni nu le cunoaşte dinainte tenebrele. „Mă zvârcoleam în aşternut până târziu, când tata intra tiptil în încăpere, micşora fitilul lămpii şi îmi atingea uşurel fruntea, cu barba lui aspră. Mă creştea cu grijă, socotind c-o să afle în mine un ajutor de nădejde la bătrâneţe. Voia cu tot dinadinsul să rămân lângă dânsul. Rău l-am mâhnit când, în loc să trec la ai mei, într-o bună zi mi-am luat tălpășiţa de acasă, şi dusă am fost. Fără să fi pupat măcar mâna tatii! Mă ispitea oraşul, mă ispiteau oamenii, mă ispitea viaţa.”, spune despre aceasta artista.

De aici începe legenda! A intrat vânzătoare la un bufet de pe „bulevardul cel mare”. Avea doar şaptesprezece ani împliniţi. Dar nu bufetul şi nici bărbaţii de chef ai bufetului, care începeau să o aibă în atenţie, pentru că era „ca o căpşună sălbatică”, „măruntă, slăbuţă, negricioasă”, dar şi „ageră nevoie mare”, erau punctele de atracţie pentru Maria Tănase. Idealurile ei erau altele: „De cum isprăveam să servesc chiftele şi halbe de bere la mesele muşteriilor, îmbrăcam rochia de stambă, cu flori albastre, şi porneam către oraşul mare. Porneam, ca o nălucă, să casc gura la galantarele bodegilor şi restaurantelor unde cântau lăutarii.”

Într-o zi, la restaurantul „Grădina cu cai”, pe când înfloreau teii, Maria Tănase, tânără și frumoasă ca trandafirul catifelat şi-a găsit loc aproape de taraf, separat de aglomeraţia pricinuită de „vinul de Odobeşti şi-o cântăreaţă oacheşă, cu un trandafir roşu în păr”. Privea şi asculta lăutarii, iar cineva a strigat la ea: „care eşti acolo, fă?”! Apoi, jupânul a apucat-o de cozi şi cărându-i la pumni în spate a târât-o şi a aruncat-o afară. A fost lovită la umăr şi i s-a rupt bunătate de rochie de stambă, pe care o îmbrăca numai la zile mari şi când ieşea în oraş. Nimănui n-avea cum să îi dea prin gând atunci că jupânul izgonea cu violenţă din localul său o „pasăre măiastră!”, cu soare în glas!

Dar se apropia tot mai mult ziua în care avea să se croiasă drumul ei spre nemurire! A început să cânte prin cârciumioare, în bodegi, în vreun restaurant, în vreo grădină de vară… „Ziua mea începea abia când se lăsa întunericul peste lume”, aflăm din confesiunile Mariei Tănase adunate-n cufărul istoriei de către George Sbârcea. „Mă îmbrăcam atunci cu ce aveam mai de preţ şi mă duceam să cânt.” Lumea localurilor începea să o asculte „smirnă, chiar aghezmuită fiind!”. Harul şi norocul i-au deschis uşile restaurantelor „Luther”, „Luxandra”, „Bufetu’ de la Şosea”, „Wilson”, grădinile de pe Dorobanţi… „Aceste localuri cu muzică au fost singurul meu conservator, ca lăutarii, dragii de ei!, să-mi fie singurii dascăli!”, iată certificatul școlar înfăţişat într-o incredibilă simplitate, raportat la imensitatea valoarei „absolventei”!

Răscrucea de destin… intersectarea cu personalităţile vremii

          Ziua de răscruce a drumurilor Mariei Tănase a fost aceea în care era primită să cânte pentru prima oară la restaurantul „Neptun” din Piaţa Buzeşti. Propriile-i destăinuiri de mai târziu răzbat până azi la noi, întocmai cum au și fost izvorâte din trăirea lor: „Când am apărut acolo întâia oară, în zornăit de veselă şi forfotă de ospătari, mi s-a părut că-mi fuge pământul de sub picioare. Cu toate că nu-mi lipsea curajul, era cât pe ce să mă pierd. Dar m-am adunat, cât ai bate din palme, de îndată ce i-am zărit la o masă mare pe Ion Minulescu şi Cezar Petrescu, pe Victor Eftimiu şi Ion Pillat, pe Ionel Teodoreanu şi Vasile Voiculescu, pe Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu. Îi cunoşteam pe toţi şi pe toţi îi îndrăgeam după pozele din cărţile de şcoală. Mă privea, parcă, din librării toată literatura română de după război.” „Oricine, ce-ar zice, acolo a luat început, la restaurantul «Neptun», din Piaţa Buzeşti, adevărata mea ucenicie!”.

Scriitorilor titani ai literaturii române postbelice le-a plăcut, nu încape nicio îndoială, Maria Tănase. A urmat o a doua zi cardinală în perspectivele drumului muzical al ei: Teatrul „Cărăbuş”, al lui Constantin Tănase. Dar, „Când Tănase a aflat că mă cheamă şi pe mine Tănase, a sărit în sus, de parcă-ar fi dat strechea într-însul. «– Nu crezi c-ajunge un Tănase în nenorocitul ăsta de teatru?» s-a răstit el la mine.” Maria Tănase râdea de aceasta, ca şi de „un nas cât un dovleac, nişte ochi holbaţi, parcă a spaimă şi-o limbă care umbla ca toaca-n post!”.

Avea să fie primită la „Cărăbuş”, însă marele Constantin Tănase îi va schimba numele în Mary Atanasiu. Apoi, într-o altă zi, cu o birjă în care a urcat şi un taraf, viitoarea „pasăre măiastră” a cântului românesc a purces către Radio! Era duminică, 21 februarie 1937, era crivăţ de la vreme, era pară de la emoţii! Avea douăzeci şi trei de ani. Atunci a fost ziua când Maria Tănase a intrat prima oară cu „tuciurii” ei într-un studio radio, şi-şi aminteşte: „La becul chiar din studio, chipul lor era negru ca fundul de tigaie: nici un bec de pe lume n-ar fi izbutit să-i albească!”.

Numele de „pasăre măiastră” avea să i se pună nu mult după aceea. „Naşul”, nimeni altul decât Nicolae Iorga, care a îmbrăţişat-o la Vălenii de Munte, după ce a ascultat-o cântând. Artista i-a sărutat istoricului mâna.

De la „Cărăbuş”, Maria Tănase a trecut la „Alhambra” lui Nicolae Vlădoianu şi Nicuşor Constantinescu, din dosul Poştei Mari. Ion Vasilescu scrisese cântecul „Mi-am pus busuioc în păr”, pe care ea l-a cântat magnific la „Alhambra”, întâia oară.

Fascinanta Americă şi iubitul Brâncuşi

          O altă zi mare pentru drumul artistic al Mariei Tănase este aceea în care va pune piciorul pe pământul Americii, la New York, în 1939, când va cânta în Pavilionul României, la o expoziţie internaţională, cu Grigoraş Dinicu la vioară şi Fănică Luca la nai, acompaniaţi de un taraf măiastru. A ascultat-o atunci şi George Enescu, iar Maria Tănase i-a sărutat şi lui mâna. În ajunul întoarcerii acasă i-a sărutat ei mâna Constantin Brâncuşi. „– Zi-i Mărio, la despărţire, un cântec oltenesc pentru mine!”, a rugat-o geniul Coloanei Infinitului. „Lung  e drumul Gorjului,/ Dar mai lung al dorului,/ De la Gorj te duci şi vii,/ Dorul n-are căpătâi.”, a cântat Maria Tănase, iar Constantin Brâncuşi s-a întors cu faţa la perete, ca să-şi ascundă lacrimile.

Războiul, oroare, apoi suplicii şi interdicţie

          A venit, apoi, războiul. „Popoare întregi au fost aruncate de pe o zi pe alta în robie. Oraşe fără număr au fost prefăcute peste noapte în praf şi pulbere. Au fost măcelăriţi oameni cu milioanele, mai rău ca sălbăticiunile! Camuflaj, bombardamente, mizerie cumplită, jale fără margini. O mulţime de cruci proaspete prin cimitire, copii de pripas peste tot, femei cu văl cernit pe obraji, pretutindeni. Parcă se prăbuşise catapeteasma cerului peste lume, nicăieri nu mai era de trăit. Oamenii îşi boceau morţii, îşi plângeau casele pustiite, năruite, mistuite de flăcări, viaţa lor ajunsese un iad. Era groaznic să dai ochii cu tineri întorşi de pe front, ba fără mâini, ba fără picioare, ba orbi şi desfiguraţi de explozii. Mă cutremuram toată la vederea lor şi mă îneca plânsul, auzind bocănitul picioarelor de lemn pe trotuare. Nu-mi rămânea de făcut altceva decât ceea ce făcusem de când aveam ținere de minte: să cânt!”, acesta-i tabloul lugubrului război, zugrăvit așijderea de către Maria Tănase…!

Ca şi Regina Maria, care a mângâiat şi pansat răniţii, le-a şters sudoarea şi sângele, Maria Tănase i-a mângâiat, pansat şi curăţit cu glasul ei pe răniți. Le cânta de pace şi de fraternitate. Aceasta nu a plăcut dregătorilor vremii şi, într-o zi, nişte vlăjgani ai poliţiei, după ce i-au întors casa pe dos, au înşfăcat-o, au înghesuit-o într-o dubă şi au dus-o în toiul nopţii la Prefectura Poliţiei. „Acolo”, destăinuie artista, „m-au azvârlit într-o celulă cu un pat de fier şi-o găleată de tinichea lângă uşă. În tavan licărea zi şi noapte un bec pe cale de a-şi da duhul. După o săptămână, am început să pierd şirul zilelor. Mă prăpădisem de atâta stat în picioare, fiindcă înainte de stingere era oprit să te aşezi pe pat sau pe jos. La interogatoriu n-am fost luată decât târziu, şi-atunci în miez de noapte, legată zdravăn la ochi, purtată pe nişte coridoare întortocheate, care miroseau a mucegai şi picurau de umezeală. Într-un fund de beci m-au trântit pe un scaun şi mi-au smuls legătoarea de pe ochi.”

Europa îi vine în ajutor

          Au urmat şicane, umilinţe, torturi, interogatorii. Voiau să scoată de la artistă mărturii despre ce nu făcuse şi voiau să o ducă în faţa plutonului de execuţie. Numai că, englezii i-au sărit în ajutor, Radio Londra vorbind despre ea şi dând de ştire Europei despre ce i se întâmplase. Maria Tănase nu avea decât vina de a fi cântat despre pace şi fraternitate. N-au avut încotro torţionarii. Au trebuit să-i dea drumul! Dar i s-a interzis să mai cânte în public. Însă, „pasărea măiastră” nu putea trăi fără cântec. Aşa că a început să meargă, plecată, cum n-ar fi făcut-o în alte împrejurări, pe la dregătorii şi să ceară clemență. Zadarnic însă. Începea să intuiască deja răspunsul: „ – Piei odată, cioară afurisită!… N-avem nevoie de belea!”

Ce putea face „cioara afurisită”, o femeie atât de frumoasă şi cu un glas fermecat…?! A început să cerceteze şi să culeagă cântece prin ţară. „Le căutam, le cercetam le adunam, cu o îndrăzneală şi cu o stăruinţă fără odihnă. Pe drumuri cu hârtoape rele, prin surpături şi grohotişuri, prin cătune, prin sate şi târguri. Le adunam de la ţărani şi lăutari, de la bărbaţi şi femei, de la tineri şi bătrâni. Mi se ascuţise auzul, încât învăţasem să aleg, ca nimeni altul, grâul de neghină. Trebuia să mă grăbesc însă, deoarece cântecele începuseră pe vremea aceea să se prăpădească tot mai mult, aşa cum se prăpădeau şi oamenii, cu nemiluita. Poate că era nevoie de o smintită ca mine, ca să descopere şi să pună la loc atâtea crâmpeie de cântece rătăcite şi încurcate. Să le afle rădăcinile şi să le cureţe de zgură.”

Ochii din unghere umbrite, însă, n-au încetat niciodată să o pândească. Dar într-o zi, cum-necum, cu ce preţ, a reprimit dreptul de a cânta (s-a vorbit şi se vorbeşte pasional şi controversat despre aceasta, s-au creat fabulaţii). Oricum, cele ce-o afrontează pe geniala artistă, cum că ar fi trădat luându-şi rolul de spion, nu pot fi doar fabulaţii ci chiar lovituri în demnitatea şi onoarea (a nu ştiu câta oară) personalităţilor „de efigie iconară”, cum se exprimă plastic, dar exact, interpreta Margareta Pâslaru, ea însăşi, fără nicio îndoială, parte a acestei elite.

O lume nouă, pe malul Bosforului

          Interpretări au fost şi sunt! Fapt este că Maria Tănase a scăpat de un supliciu moral ce-o măcina iremediabil. I s-a îngăduit chiar să plece în străinătate, la scurt timp, cântăreaţa ajungând la Istanbul. Aici a cântat la Teatrul „Taxîm”, aflat într-o cârciumă de lux, unde se bea din cupe aurite. Două au fost evenimentele de marcă din timpul acestui turneu. Este vorba despre faptul că într-o zi artista şi întreaga trupă ce-o însoţea în Turcia a fost atacată la un capăt al podului Galatha de o bandă de misiţi, pezevenghi, adicătelea, de care nu le-au fost uşor să se descotorosească. La  Sulukule, însă,  avea să se petreacă un alt eveniment, de data aceasta de bun augur. Aici, Maria Tănase avea să întâlnească un bătrân muzicant de vreo optzeci de ani, cunoscător al folclorului turc. El cânta pe o ţipulkă, un fel de burduf, cu o strună, cântece foarte vechi şi foarte frumoase. Necrezut, dar real: artista noastră l-a luat pe bătrân la hotel, a dat jos de pe el rânduri de jeg, cu apa şi săpunul, i-a cumpărat şalvari şi sandale, l-a împrospătat ca un paşă, apoi i-a cerut drept răsplată să o înveţe iamanele, cântece turceşti de dragoste şi dor, foarte duioase.

Stând turceşte pe perne, Maria Tănase a învăţat de la muzicantul turc  multe  iamanele,  în mijlocul cârciumei de la Sulukule, care-şi spunea „Tiatru”. Apoi a cântat şi ea iamanele, cu acompaniamentul ţipulkăi, seri la rând, la Teatrul „Taxîm”. A biruit mai uşor decât Ştefan cel Mare pe turci, aşa că neamul de peste Bosfor i-a propus să treacă la legea Profetului, oferindu-i o vilă cât un palat, cu un ţarc de jur împrejur, cât o moşie. Dar pe Maria Tănase o rechemau în ţară dorul şi dragostea, aşa că nu a primit. S-a întors, prin urmare, acasă şi nu a încetat să cânte până când veşnicia i-a pus sigiliul pământului românesc pe gura fermecată.

La Paris, cu fenomenalul lăutar, dragul Fărămiţă Lambru

          Războiul s-a sfârşit într-o zi şi a venit pacea, iar în altă zi, într-o dimineaţă de primăvară, Maria Tănase avea să călătorească de la Gare de l’Est pe Champs Elisée şi prin Bois de Boulogne. „Însă nu pentru plimbare venisem eu la Paris, şi nici doar spre a-i aplauda pe Maurice Chevalier, pe Edith Piaf, pe Charles Trent, pe Yves Montand, ci ca să le cânt franţujilor, pe limba lor, câteva din doinele şi cântecele noastre de joc: le ticluisem singură versurile în franceză, tălmăcindu-le înţelesul cum m-am priceput mai bine.”, ne spune artista.

Paris, iată încă o redută splendidă la palmaresul cuceririlor Mariei Tănase, acompaniate de colosalii lăutari Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Jean Marcu, Petrică Moţoi, Fărămiţă Lambru… Fărămiţă al ei… cel care, „Sfrijit şi pirpiriu”, cum îl pictează cu blânde culori artista bună la inimă, deși aprigă ca tunetul la glumă, „părea că toacă dracii piper cu dânsul! Numai pielea şi oasele erau de el. Vorbea învălmăşit, dar mi-a fost drag afurisitul! Drag ca un frate, un frate fără vârstă, picat între noi parcă din vremuri de demult! El singur s-a priceput să mă acompanieze cu adevărat. Şi nu cu vioara, care-i unealtă lăutărească, ci cu acordeonul, care-i instrument nemţesc. Îl îmblânzise însă, încât făcea adevărate minuni cu el: avea mână la fel de ageră pe cât de sprintenă îi era mintea. Se ţinea ziua şi noaptea scai de mine, chipurile ca să-mi poarte noroc!

«– Mai stai şi tu acasă, mă Fărămiţă!», îi spuneam, văzându-l nedormit cu zilele.

Rămăsese cu un singur plămân, dar «acordionu» lui nu avea pereche. Suna când ca o orchestră întreagă, când ca un fluier de soc. Câteodată, în timp ce cântam împreună se oprea deodată şi rămânea cu ochii căscaţi la gura mea.

«– Ce te-a apucat nenişorule?», îl întrebam la sfârşit.

«– Ce să mă apuce, coană Mario», rostea plin de încântare, «te ascultam pe matale şi nu mă săturam!»”

Fărămiţă Lambru, lăutar nepereche, o adora pe „coana” Maria şi era şi un om tare bun, un prieten ca un frate, al Mariei Tănase. O iubea şi-şi iubea „acordionu” ca pe lumina ochilor. De bun ce era înfiase o fată pe care a crescut-o cu dragoste, din câştigul de pe munca lui lăutărească, pe care a iubit-o, de asemenea, ca pe lumina ochilor. A lăsat cu testament să i se pună la căpătâi acordeonul, atunci când  avea să moară, ca să-i plângă pe lumea cealaltă „jalea vieţii amare”.

Peregrinări pe urmele folclorului românesc

          Cu Fărămiţă, „coana” Maria a împărţit neînchipuite momente frământate, bucuroase ori dezamăgitoare. A bătut împreună drumurile colbuite ale ţării, sau „murate” de gloduri, a vânturat sate, a cunoscut oameni, tradiţii, a cules cântece.

„Doina din ce s-a făcut?/ Dintr-o gură de mic prunc./ L-o lăsat maica dormind,/ L-o aflat doina cântând./ Culcă-te puicuţ micuţ,/ Şi te scoală măricuţ…!// Iată doar unul din aceste cântece de comoară folclorică, pe care l-a cules din satul maramureşean Cămârzana, de la baba Rafira, căreia Maria Tănase i-a găsit într-o zi poarta cu lacăt, fiindcă fusese dusă la mormânt, după ce-a aşteptat-o mult pe artistă ca să mai vină pe la ea, cum au spus sătenii.

Continuu mânată de dorul de ducă

          Pe unde a trecut, Maria Tănase a semănat dragoste şi a lăsat urme. În strada Brezoianu a plantat în balcon un copac, urcat la etaj de către pompieri, cu scări şi macarale, pentru că „mirosea a pădure, strângând păsările din jur în crengile lui”. În Calea Victoriei, căci a stat şi acolo un timp, a căptuşit pereţii cu lemn de nuc, pe strada Traian, unde s-a mutat după aceea, lângă Foişorul de Foc, a îmbrăcat pereţii în oglinzi… Mereu s-a mutat! Avea în fire toane şi dor de ducă. De la Foişorul de Foc s-a mutat pe strada Onciului, de pe strada Onciului, în Popa Nan, de acolo într-altă parte, mereu într-altă parte… Doar localurile şi teatrul cu lăutari i-au fost casa statorniciei!

Cântec, teatru, elogii

          A şi cântat în multe locuri, oriunde, în orice ocazie. Chiar şi în Obor, la Moşi, în 1957, pe când era laureată cu Premiul de Stat, şi puţin înainte de a fi Artistă Emerită. A fost mereu în cursă cu sine, iar timpul n-a încetat să-i fie toată viaţa scurt şi grăbit. Răgazul după cântec nu era oprire, era un alt început. A jucat şi teatru. Rolul Mariei Paven în drama „Horia” de Mihai Davidoglu, alături de Toma Dimitriu, Titus Lapteş, Sorin Gabor… i-a adus laude de la personalităţi fără dare de mână cu aşa ceva. La premieră, Tudor Arghezi, de faţă, a aplaudat-o în picioare, iar în cuvântul său a rostit: „Dacă într-un copac e toată pădurea, de ce n-ar încăpea într-un cântec al Mariei Tănase durerea întregii omeniri?”

Culegătoare şi deopotrivă glăsuitoare şi slujitoare a cântecului românesc, Maria Tănase a dat, spunea Lucian Blaga, „focul veşniciei”, i-a învăţat pe oameni „frumuseţea graiului încovoiat pe scripcă”, spunea Tudor Arghezi, a depănat din voce „catifea şi mătase”, spunea Păstorel Teodoreanu, a fost „strălucitul astru care brăzdează cerul României”, spunea Mihail Sadoveanu şi „pasăre măiastră”, zise Nicolae Iorga.

Galerie foto:

          Maria Tănase la cinci, șase ani, împreună cu tatăl ei, în grădină;

          Casa din Livada cu duzi;

          Bucureștii de altădată, Piața Unirii;

          Ana Muntean, mama și Ion Coandă Tănase, tatăl Mariei ;

          Maria Tănase, elevă;

          Fenomenalele spectacole cu inegalabilul Constantin Tănase de la Grădinile de Vară ale Bucureștiului interbelic și de mai târziu, în care au trăit, creat și interpretat ctitorii Revistei românești;

          Constantin Tănase;

          Tramvaiele cu cai din Bucureștiul de altădată! Ce timpuri! O dată cu mistuirea lor în neant s-a stins parfumul și catifeaua vieții boeme, romantismul, pasiunea, dragostea mult mai profundă, cinstea, aviditatea de a trăi pentru bogăția spirituală, nu pentru urcarea pretențiilor până la nebunie și accelerarea trăirilor zăpăcitor și inconștient, încât omul timpului actual trece pe lângă vârstele propriei vieți și ele pe lângă el, ca o cometă prin cosmos, către propria dezagregare!;

          Maria Tănase, Constantin Brancuşi, Suzana Doicescu  (soţia arhitectului Octav Doicescu, foto 1); Maria Tănase și Suzana Doicescu     Fotografii efectuate în anul 1939, la New York;

          Regina Maria în spitalele de campanie din spatele frontului; Regina pe front;

          Frumusețea răpitoare a Mariei Tănase;

          Sursă foto: Willy Pragher;

          „Afurisitul” de Fărămiță Lambru;

          Sursă foto: Willy Pragher;

          Obor, Târgul Moșilor;

          Maria Tănase cu Mihail Sadoveanu, momente de caldă armonie petrecute de cântăreață la conacul scriitorului, adeseori; romancierul o invita cu dragostea pe care o avea pentru tot ce era frumos și vibrant în universul cultural al unei Românii niciodată în suferință de valori spirituale

Afiș spectacolul de la Buhuși.

Adriana Trandafir. Harul teatrului e în fiinţa ei

          O energie de necurmată revărsare e aceea transmisă de admirabila actriţă a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, Adriana Trandafir – transmisă cu ochii ce ard ca filamentele şi inepuizabil de veseli, cu glasul febril, cu jocul trupului faţă de care sunt lente vijeliile. E destul a fi privită întâia oară, ca necunoscută şi transpare de la ea că nimic notabil nu i-ar cădea mai bine ca actoria.

Singurele cu verva sa sunt tot actriţele de la „Tănase”. Fiecare dintre ele au un ceva propriu şi de aceea, cel mai bine e să le iubim pe toate.

Pentru cine o cunoaşte mai îndeaproape pe Adriana Trandafir, această constatare nu găseşte motiv de precipitare. Ea acceptă şi conlucrează la apropiere, încât prietenia îşi redobândeşte de fiecare dată, când e pierdută, forţa.

Dragostea este axa demonstraţiei de legătură cu publicul în care consistă energeticismul de o parte şi de alta, pentru că nu ar fi de conceput un spectator inert în sală când joacă Adriana Trandafir. Nu sunt spaţii să mărginescă vreun scaun pe care stă un spectator la „Tănase”, decât văzduhul, atunci când pe scenă joacă Adriana Trandafir. Fenomenala trupă de la Tănase, cu istorie exemplară, cu prezent exploziv, cu viitor sigur are argumentele celebrităţii şi datorită faptului că în ea se integrează şi actriţa Adriana Trandafir.

Ce aduc şi ce iau spectatorii ce vin la „Tănase”? Aduc dragostea şi iau confirmarea ei! Dragostea, pentru Adriana Trandafir este din partea spectatorilor o directă versiune de afirmare, iar reversul actriţei faţă de lumea ce o admiră este necondiţionata reverenţă şi neîncetata slujire a ei de pe scenă. Adriana Trandafir nu poate juca neiubirea fără mască şi iubeşte netrucat. Adriana Trandafir nu ştie decât să iubească în faptul real şi să interpreteze iubirea în actul artistic. Iubeşte tot ce e trăire în bunătate, omenie şi frumos.

Eleganţa, conversaţia cu surâsul lipit de cuvânt sunt doar introductive într-o întâlnire cu Adriana Trandafir. Dincolo de aceste reacţii există în profunzimea spirituală a actriţei noi daruri, neîntâlnite ca frunza şi iarba, rare ca aurul în nisip. Adevărurile nu sunt provizorii, adevărurile există, iar dacă nu există nu înseamnă că nu e nimic, înseamnă că e falsul în locul lor. Falsul n-ar încăpea în conştiinţa Adrianei Trandafir, cum nu încape eternitatea în neant.

Nicio realitate despre nimic nu există. Dar realitatea se susţine de experienţă. O experienţă chemată să ilustreze fineţea omenească a Adrianei Trandafir, dincolo de scenă, unde un om joacă pe altul, este întâlnirea cu ea; o altă experienţă, chemată să creioneze note critice despre actriţa Adriana Trandafir, care pe scenă îşi este propriul notar ce neîncetat îşi transcrie identitatea, este tot întâlnirea cu Adriana Trandafir…

Şi atunci?! E o dualitate? Nu! O geometrie universală a umanităţii încadrează atât omul cât şi artistul cu o linie dreaptă şi continuă, bisectoare între ei.

Este, nedesminţit, o splendidă avuţie a teatrului românesc, actriţa Adriana Trandafir. Ea nu execută totul în teatru, ea eliberează tot ce înseamnă interpretare actoricească, pentru că harul acesta nu are nimic de a face cu încătuşarea. E ca apa, în faţa căreia nu există baraj de construit, pentru că zăgăzuirea îi măreşte întinderea – dacă ar fi îndiguită pe planetă, apa s-ar revărsa în cosmos!

Întocmai, Adriana Trandafir are harul teatrului în fiinţa ei, pe care îl pune în libertate, nu îl smulge, nici nu-l acaparează de undeva!

*

      Scriam astfel despre admirabila actriță Adriana Trandafir, prin anii trecuți, când aproape pot spune că eram copil de trupă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din București – un copil foarte mare, e drept, dar fiecare dintre noi este copilul cuiva, oricâți ani ar avea, iar eu sub cupola acestui teatru îmi aflasem în vremea aceea sălașul sufletesc într-atât de absorbitor într-o comuniune afectivă încât, frecventându-l foarte des îl percepeam, precum am spus, ca pe un cămin părintesc pentru un copil de trupă…! Eram cunoscut artiştilor de la Tănase, unora, printre care mai ales lui Alexandru Arșinel, Stelei Popescu, Valentinei Fătu, Monalisei Basarab, lui Nae Alexandru, lui Alexandru Lulescu, lui Nae lăzărescu dar și Oanei Georgescu, poetului Aurel Storin, și altora le eram mai mult sau mai puţin apropiat sau foarte apropiat.

Actrița Adriana Trandafir nu doar mi-a fopst apropiată sufletului, ea în sufletul meu și sălășluia, a fost cu mine întotdeauna și este și acum în făgașul gândului și inimii. I-am spus aceasta, timid și cu necuprins respect, în eseurile mele, niciodată sub formalismul știrilor ziaristice și cu atât mai puţin al cronicii de spectacol reci, brute și în mare măsură stereotipe…! Nu îi este străin nimănui faptul că în viață, pe tainele sentimentale frumoase încât nu ai curajul să le tulburi cu glas tare, ca și cum ai iubi un copil atât de mult încât îți este milă să îl trezești când doarme dulce, nu faci decât să le degradezi transfigurând emoțiile în mărturisiri ovaționale.

Dar iată, a sosit vremea unui bine sufletesc nesperat: omul frumos, harnic, dăruit și priceput profesional, directoarea Casei de Cultură „Elisabeta Bostan din Buhuși, providentă pentru actul cultural din orășelul în care părea că se instalase iremediabil blazarea și viața decadentă lipsită de artele spectacolului, Elena Mitrea, îmi trimite o veste frumoasă și-nveselitoare ca răcoarea binecuvântată pe care-o cerem cu ruga inimii noastre ca pe o glorie a vieţii în zilele acestea irezistibil de fierbinți ale sfârșitului de iunie 2024: Cine iubeşte și lasă, un spectacol cu Adriana Trandafir la Buhuși, vineri, 28 iunie, ora 18:00!

Au trecut zilele zgomotului politic al umblatului ca de ajun din casă în casă cu strigatul la vot! Bine s-a gândit directoarea Casei de Cultură de la Buhuși, frumosul om (eu așa-i spun, nu fără a nu avea pentru ce) Elena Mitrea – a nu recunoaște meritul său în această frumoasă poveste de iubire cu Adriana Trandafir și Maria Tănase la Buhuși este ca și cum ai crede că fructele nu sunt culese din niciun pom, ci aparțin coșului de la supermarket…!

Mergeți, buhușeni la spectacol, nu vă întâlniți în fiecare zi cu astfel de momente evenimențiale, superbe, nu zădărniciți prin absență ceea ce oamenii de bine se străduiesc să clădească într-o vreme ca aceasta în care ardem de vii nu doar pe rugul aprins de sus ci și în focul celui lăuntric al fiecăruia dintre noi, blestematul foc al singurătății, tristeții, ignoranței, frustrărilor, urii, violenței, vulgarității… că tare urât am mai trăi în cotitura aceasta de veac și de mileniu, dacă pe lume nu ar mai fi artele sublime ale scenei și artiști cu înger în ei, cum sunt Adriana Trandafir și Maria Tănase…!

Galerie foto:

          Aurel V. Zgheran cu Adriana Trandafir la Cafeneaua „Starbucs” – America House, Bucureşti, noiembrie 2012

Aurel V. Zgheran cu Adriana Trandafir pe scenă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” de pe Calea Victoriei, în 2014

Adriana Trandafir, cum o ştim: roluri jucate inconfundabil…, parteneră de scenă și rol cu artişti de aur, cum însăși este… !

by

Referinţă Bibliografică

Maria Tănase. Dragele mele cântece româneşti/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 iunie 2024