MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU
TRIHOTOMIA ASCENSIONALĂ A FIINȚEI

Poet, eseist, traducător, profesor universitar emerit, om de știință, cărturar, Jaime Siles (Valencia, Spania, 1951) aprofundează, în recentul său volum de poezie bilingv, spaniolă-română, Meránides el frigio/ Meránides frigianul, traducere și prezentare: Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023, adâncimile ființei, relevând esența ei complexă și indicibila neputință a existenței deșarte. Jaime Siles se încadrează într-o trihotomie poetică, propusă de Eugen Dorcescu: este poeta doctus, poeta genuinus și poeta artifex.
Încă din primele fragmente, autorul își relevă statutul de poeta genuinus, poetul autentic, cu forță și vitalitate lirică. În poemul Ritornello, Jaime Siles nu aparține acestei lumi deșarte, îi refuză efemeritatea, se află dincolo de orizont și existență:
„Nimic nu este în mine, doar acele orizonturi
pe care cineva adormit le contemplă de pe țărmul unei mări:
al unei alte mări, care poate nici nu mai există
*
Nada hay en mì, sino esos horizontes
que alguien dormido contempla desde una mar:
desdo otro mar, que acaso ya no existe”.
(Ritornello)

Eul liric „tace” în cuvinte, aidoma suflului Augustinian. „Tăcerea este drumul către El” (scrie, într-un foarte cunoscut poem, același Eugen Dorcescu), în acel spațiu mut, nedescifrabil al Ființei, în taină:
„Reverie. Liniște
Totul:
un spațiu fără strigăt
spre adâncul ascuns
*
Ensoñacion. Quietud.
Todo:
un espacio sin voz
hacia lo hondo oculto”
(Silencio)

Poetul, lepădând corpul adamic și efemer, neputând să cuprindă întreaga ființă, se metamorfozează în însăși muzicalitatea naturii, apoi, ascensional, pe scara metafizicului, eul liric devine adevăr, iar în final, „liniștea esenței”, deci Ființă:
„Și dacă, fără ezitare, tu, natură,
dintre falduri de piatră mă vei fi privit
și nu era cu putință să fiu eu însumi, ci muzica ta,
în chiar acele clipe cât durează un adevăr;
un adevăr ce trece printr-un trup
deschizând privirilor toate suprafețele tale
ca să înceteze a fi în fiecare zi fiindul,
ca să înceteze a fi un adevăr…
o, ce transparență în liniștea esenței
*
Y si, pronto, tù, naturaleza,
entre pliegues, de piedra me mirases
y no pudiera ser yo, sin to mùsica,
en los mismos instantes que dura una verdad;
una verdad que pasa por uno cuerpo
abrièndole a los ojos todas sus superficies
para dejar de ser lo sido cada dìa,
para dejar de ser una verdad,
què transparencia en la quietud del fondo”
(Naturaleza)

Înaintând în conștiința lirică a volumului, se cristalizează caracterul de poeta doctus, poetul învățat, cărturar, datorită trimiterilor culturale și hermeneuticii. În această ipostază, eul liric demonstrează forța și profunzimile culturale la care accede poezia.
În stil homeric, aidoma lui Ulise, eul liric cutreieră mările, însă nu pierdut, ci căutând, regăsind chipul Penelopei, la limita dintre viață și moarte, Ființă și Neființă, într-o esență relevată:
„Vâsle, maree, valuri.
Un murmur incert perpetuează
ascunsul chip al suflului imposibil (…)

Doar să exiști pierdut
acolo unde apa
își înmulțește în alte valuri chipul
*
Remos, mareas, olas.
Un murmullo impreciso perpetùa
la oculta faz del imposibile aliento (…)

Solo existir perdibo
donde el agua
multiplica su rostro en otras ondas”
(El corazón del agua)

Eul liric, puternic romantizat, se află în căutarea iubitei metamorfozată în existența însăși. Căutarea are loc în Ființă. Odată cu regăsirea iubirii, sinestezia metafizică îmbină ființa poetului cu aceea a iubitei – două chipuri, două entități, un singur gând: ființa:
„Te ascunzi în râuri,
în frunzele de piatră,
în aștrii selenari înghețați.
Trăiești dincolo de vene,
la marginea dinților,
invizibil în sângele nud al aurorei (…)

Umbra ta mi-a dat lumină,
mi-a mângâiat fruntea,
s-a făcut corp în gura mea.
Și privirea ta arde, fulger de gheață.
fum în sprâncene,
lavă
*
Te ocultas en los rìos,
en las hojas de piedra,
en las lunas heladas.
Vives tras de las venas,
al borde de los dientes,
invisible en la sangre, desnuda, de la aurora (…)

Tu sombra me dio luz,
acarició mi frente,
se hizo cuerpo en mi boca.
Y tu mirada quema, relàmpago de hielo,
humo en las cejas,
lava”
(Daimon Atopon, I)

Apogeul de poeta doctus se cristalizează în autodialogul personificat Hypnos y Thanatos, unde subconștientul colectiv întâlnește rațiunea, visul, realitatea, iar moartea, viața, la limita dintre ființă și neființă. Tot în acest registru, eul liric contemplă marea prezență: Absența (cf. Eugen Dorcescu, Absența). Un chip cenușiu purtat de timp între prezent și trecut:
„Îți privesc oglinda
plină de ochi cenușii.
Lumina îi smulge.
Numai ecoul
poate să umple
cu umbre
cristalul
*
Miro tu espejo
lleno de ojos grises.
La luz los arrebata.
Sólo el eco
puede llenar
de sombras
el cristal”
(Espejo)

Poetul Jaime Siles este, în cele din urmă, poeta artifex, întrucât, aidoma poeților clasici, este interesat și de tehnicile și forma mesajului liric, perfecționează textul prin măiestrie și ingeniozitate, ca, mai apoi, să umple forma textului cu esența lirică.
Esența se află, în acest sens, ascunsă în meșteșugul textului, dar și în deschiderile metafizice ale acestuia (Ángulos muertos). Eul liric, trăind în însăși esența mesajului, profund, neagă realitatea, își transcende ființa prin existență, ca, mai apoi, în final, să se refugieze în acel subconștient colectiv jungian:
„Să trăiesc în latura cealaltă a poemului,
și nu în realitate, care este reflexul său.
Să traversez aceste căi
ce se află de cealaltă latură a vieții (…)
Să ignor ceea ce știu,
să cuget că nu mai exist
*
Vivir al oltro lado del poema
y no en la realidad, que es su reflejo.
Cuzar por esas calles
que al oltro lado de la vida estàn (…)
Ignorar la que sè,
pensar que ya no existo”
(Ángulos muertos)

Poetul trăiește esența poetică prin suflul liric, fără cuvinte, doar suspin și viață. Nu scrie poezia, ci o trăiește, o simte. Lectorul ajunge la esența lirică doar simțind și trăind suflul poetic (Ángulos muertos II). Eul liric își resimte propria ființă, tot mai apăsătoare, trecând de la a fi, la a simți, de la a ști, la a crede (spre a recurge, din nou, la un gând dorcescian), cea mai profundă și mai înălțătoare formă de cunoaștere:
„A trăi viața poemului,
a luneca pe glasul său.
pe respirația sa,
pe saliva sa (…)
a ști ce s-a dus,
ce nu a putut fi,
ce nu a fost

Vivir la vida del poema,
resbalar par so voz,
por su respiración,
por su saliva (…)
saber la que pasó,
lo que no pudo ser,
lo que no ha sido”
(Ángulos muertos II)

Călătoria, zborul, transcendența, Ființa constituie laitmotive prin care se conjugă eul liric cu mesajul poetic (Ángulos muertos III). În registrul transcendenței, porumbelul este alter-ego-ul Poetului, spirit liber, pur, mereu în ascensiune metafizică, el călăuzește spiritul Poetului către culmile tainice ale Ființei:
„Să trăiești, în poem,
cealaltă latură a poemului.
Să trăiești viața poemului,
în trecerea neîntreruptă a eului
*
Vivir en la poema
el otro lado del poema.
Vivir la vida del poema
en el continuo trànsito del yo”
(Ángulos muertos III)

În finalul volumului, Jaime Siles surprinde prin atemporalitatea mesajului. Eul liric, pur și etern, contemplă, cu oarecare melancolie, bătrânul și vicleanul timp (o altă spusă a lui Eugen Dorcescu), ajungând la concluzia că, de fapt, totul este nimic, ci numai Ființa dăinuie:
„De atunci
aproape că am încetat să exist.
Umbra este rima
ce mă însoțește mereu.
Trupul meu, strofa pe care ea o scrie (…)

Ce rămâne atunci,
sub a nu fi?

Numai această impură senzație de nimic
*
Desde entonces
casi he dejado de existir.
La sombra es la rima
que siempre me acompaña (…)

¿Què es los que queda entonces
debajo del no-ser?

Sólo esta sucia sensación de nada”
(„Impresión de uno mismo a los LX años de su edad”)
*
Poetul Jaime Siles, personalitate de anvergură mondială, este preocupat de Ființă, de metafizic și divin, experimentează acea tristețe necesară, care însoțește existența însăși. Domnia Sa scrie o poezie înaltă, alimentată de valori spirituale și lirice perene, menite să înalțe ființa Poetului și a Cititorului către culmile și tainele cunoașterii.

by

Referinţă Bibliografică

MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU, TRIHOTOMIA ASCENSIONALĂ A FIINȚEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 august 2023