MARIANA ANGHEL

MARIA GOIAN: EDUCATOARE ȘI ARTIST PLASTIC.

PORTRET ȘI OMAGIU POSTUM

În anul de grație 2009, pe când frecventam cursurile masteratului de Comunicare interculturală de la Universitatea de Vest din Timișoara, am cunoscut-o pe doamna Maria Goian, educatoare pentru mulți ani la Grădinița cu program prelungit nr. 22 din Timișoara. Într-o zi caldă de vară, mă plimbam într-un parc din preajma Medicinei și căutam, pentru o lucrare de seminar, absolvenți ai liceelor din Timișoara, de dinainte de Reforma Învățământului din 1948. Reconstituiam împreună, profesori și colegi, o lume, o epocă, o Timișoară modernă, de dinainte de instaurarea regimului comunist. Recuperam istorii orale pentru pagina www.memoria banatului.ro. Pe parcursul discuțiilor care s-au închegat repede, mi-am dat seama că sunt în preajma unui om înteresant, a unui dascăl foarte exigent. Cu o voce tăioasă, cu un ritm studiat în vorbire, cu o rigoare a expresiilor și a manierelor, mi-a explicat, rând pe rând, mai întâi în parc, apoi la dumneaei acasă, cum, pe parcursul vieții sale, a luptat mult singură, a muncit și mai mult, și-a întreținut familia și a îmbrățișat cu pasiune pictura, sculptura, artele plastice, crochiurile, arterapia cu bolnavii de la casele de copii din Timiș, actele de caritate, dragostea pentru formarea copiilor și ajutorarea vârstnicilor, s-a implicat în viața cetății, numărându-se printre întemeitorii Liceului Tehnologic din Bocșa.

Născută la 28 mai 1929, la Caransebeș, Maria Goian și-a petrecut mare parte din activitatea ei diactică și artistică la Timișoara. M-au impresionat sensibilitatea ei artistică, modul rațional de a examina orice situație, profunzimea judecăților sale asupra vieții, într-un cuvânt, am cunoscut un om complex, o artistă nonconformistă, cu o viziune pragmatică asupra vieții. Dialogul începe abrupt și întrebările mele devin mereu altele, în funcție de firul discuției pe care, cu abilitate și cu discreție. doamna Maria Goian îl conduce în direcții ce nu întâmplător dorește să mi le dezvăluie. Au fost câteva întâlniri memorabile în apartamentul dumneaei, prilej cu care mi-a arătat tablourile, picturile în ulei, sculpturile în piatră, busturile, creațiile în piatră, crochiurile cu mari artiști ai Teatrului Național din Timișoara, lucrări pe care intenționa să le ofere Muzeului Banatului din urbea de pe Bega. Nu știu nici azi dacă a reușit acest lucru.

***

– Doamna Maria Goian, Vă rog să ne povestiți ce amintiri aveți din anii de liceu !

– Deşi am început primul an de liceu la „Carmen Sylva” (actualul Colegiu Național Pedagogic „Carmen Sylva” din Timișoara- n.n), după o lună tata m-a transferat la Liceul „Notre Dame” (actualul Colegiu Național Bănățean din Timişoara). Era una dintre cele mai bune şcoli din Timişoara la vremea aceea. Existau trei licee mari, bune: Notre Dame, Carmen Sylva (liceu de fete) şi C. D. Loga (liceu de băieţi). O diplomă de Notre Dame era cât o facultate. Profesoarele erau maici, „surori”, dar şi „civile”; toate foarte pricepute, foarte serioase.

• Au trecut mulţi ani de atunci ! Vă mai amitiţi profesorii de la Notre Dame ?

• Cum să nu ?! La limba română era domnişoara Vasi; avea metode moderne în predare. Folosea copilul în predarea lecţiei noi. Era un fel de dramatizare. Lua câţiva elevi mai talentaţi şi, pentru lecţia următoare, de exemplu M. Eminescu, doi-trei elevi pregăteau poeziile poetului într-o recitare exemplară. Îmi amintesc că eram o bună recitatoare. De altfel, la ultima serbare din 1948, am recitat „Isus” de Panait Cerna.

• Se putea recita o asemenea poezie atunci?

• Încă se mai putea. Abia dupa ce am absolvit eu, a urmat reforma învăţământului.

• Alte amintiri din liceu?

• Şi la muzică aveam multe instrumente muzicale: percuţie, pian, tamburine; aveam cor pe mai multe voci, îl conducea sora Clotildis. Măicuţa Teresiana mi-a descoperit talentul pentru artele plastice. Mă chema după-amiaza să lucrăm la atelier. Făceam jucării, pe care le dădeam copiilor săraci. De mică aveam un neastâmpăr extraordinar la ore. Dar profesoarele nu erau dure, nu pedepseau, aveau o disciplină şi o pedagogie ieșite din comun. Ţin minte că-mi spuneau: „Maria Goian, scoală-te!” Și, după 5 minute de lucrat „din picioare”, mă potoleam. (râde). Cinci fete aveam aptitudini speciale pentru desen şi pictură.

• Cum a fost la absolvirea liceului ?

• Bacalaureatul l-am dat la Carmen Sylva din foarte multe discipline. La bacalaureat am avut un accident drăguţ : mă blocasem, am tras un bilet despre Ion Creangă ; într-un final, ca să mă ajute să-mi revin, profesorul din comisie m-a întrebat din Eminescu. Aici, eram la mine acasă, Eminescu fiind autorul meu preferat. Mi-am revenit imediat. Şi-am primit şi nota maximă. (zâmbeşte). În 1948 am absolvit liceul. Noi, cele cu talent artistic, ne-am trezit dintr-o dată izolate de viaţă : „Ce facem ?” ne-am zis noi. După reformă, toate clădirile Liceului Notre Dame, şcoala de educatoare, gimnaziul în limba română şi în limba germană au fost confiscate de comunişti. La Universitate nu puteam să dăm examen. La Politehnică şi la Universitate se studiau discipline inaccesibile nouă: matematică, fizică, chimie, ştiinţe. Noi doream discipline umaniste sau arte plastice. Dar pe vremea aceea nu era facultate de arte plastice la Timişoara, doar o Școală de Arte Decorative.

• Ce aţi făcut cu acest dar, cu acest talent artistic?

• Ne-am dus toate cele cinci colege la această şcoală de arte decorative. Mare păcat este că, deşi, aici, la Bastion, era această şcoală, nu se găseşte azi nici măcar o inscripţie care să amintească aşa ceva. La această şcoală din anii 1948-’49 mi-au fost profesori cei mai mari artişti bănăţeni : Aurel Ciupe, Catul Bogdan, Romulus Ladea, Joseph Podlipny. De la ei am învăţat sculptura, pictura, „darul de crochiu”.

• Ce program aveaţi ?

• Lucram 10 ore pe zi : dimineaţa pictură, după-masa sculptură. Eram hotărâtă să merg la Bucureşti la Arte Plastice. În ’49 am dat admitere la Bucureşti; în anul acela era doar secţie de sculptură; erau condiţii dificile, lucrasem mult la bustul lui Socrate, dar, înainte de a veni comisia, nu ştiu, am alunecat, era multă apă, piatră pe jos, oricum am căzut şi bustul s-a sfărâmat. A fost un an foarte greu pentru mine. Cei de la minister nu mi-au aprobat să refac lucrarea, iar acasă mă aşteptau condiţii economice grele: tata, fără pensie, mama casnică, fratele student…

• Ce aţi făcut în aceste condiţii ?

• M-am reîntors la Notre Dame şi m-am înscris la şcoala de educatoare. Am făcut numai un an de studiu, pentru că mi s-au recunoscut anii de liceu. Am făcut în acel an foarte multă practică pedagogică la grădiniţa de alături. Directoarea mi-a oferit o masă la cantină, o pâine pe zi şi postul de pedagogă la internat, cu program de dimineată până la ora 15. Cu bursa primită şi cu mâncarea astfel asigurată (pâinea) am trăit toţi patru din familie. Eram foarte luptătoare, am răzbit în viaţă: l-am convins pe tata să lupte pentru a-şi câştiga dreptul la pensie. A primit-o.

• Ce aţi făcut după acest an de cursuri la Notre Dame (educatoare) ?

• M-au repartizat la Dolaţ. Dolaţ era un sat nemţesc situat la 6 km de Ghilad, într-o zonă numită „sensibilă” în vremea aceea, fiindcă era aproape de sârbi. Eu am primit post aici pentru că aveam „origini sănătoase”.

• Cum a fost primul an al dumneavoastră în învăţământ?

• Foarte greu. M-am simţit umilită. După ce veneam de la serviciu, lucram după-masa la culturile nemţilor, la desfăcut porumb. Primeam în schimb hrana pe o zi : o bucată de pâine, 2 ardei şi puţină şuncă. Am locuit în sat la o nemţoaică, odaia în care am stat avea pământ pe jos. Acolo am contractat un reumatism poliarticular grav pe care l-am dus toată viața.

• Cum eraţi privită în sat?

• Lumea mă respecta: ştiam limba germană, eram educatoare la o grădiniţă cu program prelungit (8-17). Grădiniţa oferea copiilor însă o hrană slabă, cu zeamă de cartofi aproape în fiecare zi. Sâmbăta şi duminica veneam acasă, la Timişoara.

• Unde locuiaţi în Timişoara?

• Locuiam pe str. Brâncoveanu, mai aveam un frate. Pe strada aceea au stat armatele ruseşti, cu tancurile lor, avioanele americane erau deasupra noastră… am trăit mari spaime. Am făcut şi eu, ca mulţi alţii din Timişoara, psoriazis. Era o boală de piele foarte gravă, datorată hranei proaste, spaimelor, fricii din război. M-am vindecat după 6 ani de tratament la Eforie Sud. Reţeta mi-a dat-o un medic pe care l-am întâlnit la mare, pe când eram într-o vacanţă cu copiii.

• Aţi rămas educatoare la Dolaţ?

• Nu, am renunţat după un an. Îmi făcusem deja un nume. Am fost chemată de Inspectoratul din Timişoara, regiunea învăţământ, să lucrez ca statisticiană. Continuam să lucrez în paralel la pasiunea mea pentru pictură, am început să cunosc mulţi oameni şi mi s-a oferit şansa – din partea unei inspectoare din Bucureşti – să aleg un loc unde să construim un liceu.

• Care au fost temeiurile pe care le-au invocat cei de la Bucureşti atunci când v-au propus aşa ceva ?

• În primul rând că la noi în Banat erau foarte multe minorităţi, cele mai multe din ţară, în jur de zece. Aveam avantajul că ştiam limbi străine, iar în anii ‘50 s-a umplut orașul de copii : copii pierduţi, copii orfani, ca după război.

• Ce loc aţi ales pentru construirea acelei şcoli ?

• Bocşa. Am ales Bocşa pentru că am copilărit în acea zonă. Am construit în 1952 la Bocşa, împreună cu domnul director Tismonaru şi cu alţi oameni de ispravă, un liceu de zi, liceu seral şi internat. Și acum, la împlinirea vârstei de 80 de ani, voi fi sărbătorită ca cetăţean de onoare al oraşului Bocşa. Rezultatele s-au văzut imediat: foarte mulţi copii de acolo n-au mai mers la liceu la Reşiţa, ci au frecventat liceul din Bocşa. Mai mult, am avut surpriza să constat că muncitori de la Reșiţa veneau la liceul seral din Bocşa.

• Revenind la copiii care au invadat Timişoara după război, ştiu că v-a impresionat drama lor.

• Erau foarte mulţi copii găsiţi. Poliţia îi aducea la Inspectorat şi eu îi însoţeam cu trenul pe aceşti copii la Casele de copii din Teregova, Găvojdia (case pentru băieţi) şi Lugoj (pentru fete).

• Dumneavoastră îi însoţeaţi singură ?

• Da! Am avut şi cazuri frumoase, emoţionante, copii cu care m-am reîntânit după 20 de ani. Vasi Bogdan era un copil minunat, fără tată, mama lucra toată ziua la ziare. L-am dus şi pe el la casa de copii. L-am reintâlnit peste ani la o televiziune la Timişoara. Și cu câţi nu m-am întâlnit! Păstrez lucrările unor copii talentaţi de pe când erau la grădiniţă. (îmi arată dintr-o plasă lucrări foarte vechi, pe carton, care au pe verso numele copilului şi tema realizată).

• Cât ați lucrat ca statistician?

• Nu mult. După 4-5 ani de statistică, am cerut post în învăţământ. Am primit Timişoara, dar trebuia să fac suplinire 5 ani. Am lucrat aşadar ca educatoare la multe grădiniţe, în tot orașul. Vara însoţeam copiii în excursii la mare.

• Cum era Timişoara de altădată?

• Timişoara era un oraş plin de grădini, elegant, liber, foarte civilizat. Din ’77 s-a schimbat tot orașul, şi prăvăliile, şi piaţa. Toţi ai mei s-au dus, mi-am îngropat toată familia. M-am mutat din Brâncoveanu într-un apartament în spatele Medicinei. Nu mai puteam să suport noua situație: fiecare cameră îmi amintea de fratele şi de părinţii mei. Am lucrat mulţi ani (1970-1985) ca educatoare în Grădiniţa de aplicație nr 22 din Timişoara. M-am pensionat în 1985.

• Ştiu că aţi realizat numeroase lucruri în viaţa dumneavoastră, mai ales că i-aţi sprijinit mult pe cei neajutoraţi. Reţin, din relatarea despre fetiţa surdo-mută pe care dumneavoastră ati demutizat-o, cuvintele: „Nu există boală pe care să nu o putem învinge”. E impresionant! Ştiu că aţi spus acest lucru şi unor medici psihiatri, alături de care ați lucrat mulţi ani. Dacă ar fi să sintetizăm punctele esențiale din activitatea Dumneavoastră, care au fost foarte multe, ce ne-aţi spune ?

• Ca educatoare am introdus în România dactilopictura (obligatorie cu ambele mâini, pentru dezvoltarea creierului şi stimularea gândirii). Am predat dactilopictura şi alte tehnici artistice timp de 5 ani la Casa de Bătrâni din Variaş şi 12 ani art-terapia la Spitalul de Boli psihice de pe str. Vacărescu din Timişoara. Pentru copii, am introdus jocurile cu lingurile de lemn (pictate, împodobite), veritabile păpuşi, care le stimulează foarte mult vorbirea. Am prezentat rezultatele muncii mele la diverse simpozioane de psihiatrie. Am realizat 630 de emisiuni despre  «Mari pictori români » la Radio Timişoara. Am scris multe articole despre vieţile artiştilor români. Sunt autoarea cărţii Măşti şi imagini, apărută la Editura Timpul din Reşiţa. Mi-a plăcut să împodobesc costumele şi decorurile marilor actori înainte de spectacolele teatrale din Bucureşti şi Timişoara, le-am făcut crochiuri, portrete în ulei multora dintre ei. Am organizat 20 de expoziţii de pictură şi păstrez aici (îmi arată o pungă plină cu bilete de tren foarte vechi) 150 de bilete de tren nedecontate de nimeni, cumpărate pentru expoziţiile cu picturi reprezentând actori pe care i-am văzut pe scenă.

• Am înţeles că, toată viaţa, aţi luptat singură. Cum aţi rezistat ?

• Genetic! Totdeauna mi-a fost greu. Resursa mea a fost de natură genetică. Mi-am urmărit arborele genealogic. Trebuie să-l înveți pe copil că rădăcinile vieţii sunt apa și pământul. Trebuie să le atingă, să le modeleze. Noi am făcut foamea, războiul, am muncit mult, dar nu am eșuat!

• Aveţi întrebări, mirări la care reveniţi adesea ?

• Da, eu le-aş numi revelaţii. M-am întrebat adeseori de ce a trebuit să mă nasc şi să trec prin atâtea? La trei zile după naşterea mea, la Caransebeş, mama era foarte bolnavă, bunicii m-au adus şi m-au crescut la Bocşa. Puteam să mor, eram şi eu bolnavă. Mai apoi m-am întrebat de ce nu am putut să gust primul meu moment de glorie? Înainte cu o zi de vernisajul primei mele expoziţii din Bucureşti, mă găzduia o rudă de-a lui Horia Lovinescu, aflu că bunica, cea care m-a salvat imediat după naştere, a murit. Am plecat de îndată la înmormântarea ei. Mi-am îngropat toată familia. Au fost pierderi mari. Unii au murit în braţele mele. Gabi Ganea, mare sopramă dramatică, s-a îmbolnăvit de cancer şi am vegheat-o la spital până la sfârşit. De ce mi-a fost dat sa văd toate astea? (îmi arată portretul sopranei pe un perete în sufragerie). După primele ore de art-terapie la handicapaţii psihic, care trebuiau în rest păziţi, că erau violenţi, a venit unul timid şi mi-a zis: „Doamna profesoară, să mai veniţi la noi, că ne-a plăcut !” De ce credeți că le-a plăcut? Pentru că am făcut apel la copilăria lor, la vârsta cu cele mai curate bucurii din viața lor. Eu cred că toate au fost miracole.

(Interviu realizat sâmbătă, 20 iunie 2009.

A consemnat Mariana Anghel).

Impresii

Doamna Maria Goian m-a întâmpinat cu multă autoritate; ştiam că are 80 de ani şi mă asteptam să întâlnesc o persoană fragilă, cu problemele specifice senectuții. Nu a fost defel așa. Întârziasem două minute şi doamna m-a pus la punct categoric: „Nu am ce să iert. Am 80 de ani şi am dreptul să fiu categorică. Eşti tânără!”

Casa doamnei Goian era plină de lucrări, picturi în ulei pe pereți, portrete de diverse mărimi, peisaje, pe masă schiţe, crochiuri, portrete, versuri. După o oră de discuţii, m-a condus în camera mică, spre a-mi arăta lingurile de lemn vopsite, ca suport în jocurile de rol pentru preşcolari, tocătoare de bucătărie, din lemn, vopsite, pietre mici, de diverse dimensiuni, pictate („casele din Bocşa”), foarte multe tablouri, o colecţie pe portrete făcute unor oameni de teatru de demult: Coca Andronescu, Gabi Ganea, Emil Botta, dirijor Mihai Beleavcenco şi Mira Popescu soţia lui (a căror fiica a demutizat-o la grădiniţă, învățând-o să audă şi să vorbească), Carmen Petra, Serafim Antropov, Paul Everac. Pe schiţele de portret făcute unor mari actori, Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Genaru, Ion Caramitru, Radu Beligan, Coca Andronescu, Silvia Dumitrescu Timică, Constantin Stroescu, George Constantin, Irina Răchiţeanu, citesc cu emoţie cuvintele și impresiile lor. Sunt uimită de tot ce văd; rețin în trecăt un autograf semnat de Coca Andronescu pe un crochiu după piesa „Căsuţa cu paiaţe”: „Cât de perfect mi-ai prins starea sufletească în acest crochiu. Te felicit, Măriuca!” În treacăt, îmi spune că Tata Oancea îi împrumuta cărţi din biblioteca personală de la Vasiova. Prima carte citită de la el: „Viata lui Marie Currie”. I-a făcut şi două portrete.

În hol văd un Socrate sculptat: bust. „Mi-l imaginam altfel pe Socrate”, zic eu. „Nu, nu trebuie să-ți imaginezi, trebuie să simţi, să prinzi spiritul grec!”, mi-o întoarce doamna Goian. Acum lucrează la o cruce în lemn. Trebuie să păşeşti cu grijă, tot apartamentul e plin de cărţi, de lucrări, „casă de artistă!”, îmi explică doamna. Este foarte hotărâtă, foarte convingătoare, cu multă disciplină. Se simte că este pedagog: are principii ferme, este organizată, onestă. Discuţia alunecă uşor spre copii. Are sfaturi extraordinare pentru fiecare dintre copiii mei pe care „i-a citit” doar privindu-i într-o poză din telefon. Sunt copleşită. Mi-a zis că, dacă nu ar fi lucrat mulţi ani cu preşcolarii, n-ar fi rezistat printre artişti. De ce? „Pentru că artiștii au un răsfăţ al lor, sunt foarte sensibili, uneori sunt ca şi copiii.” Am în fața mea un om puternic, un om integru, o Doamnă care a trăit toată viața singură. Şi a luptat. „Trebuie să înveți să lupţi pentru tine şi apoi pentru alţii”. Este dezgustată de explozia de cuvinte, de muzica de prost gust, de zgomotele ce se promovează la TV. „Oamenii vorbesc foarte mult şi inutil. Încearcă să lucrezi cu mâna stângă şi apoi vorbește, să te vedem! Dacă eşti un om bun, fă ceva pentru celălalt. Asta înseamnă sa fii creştin!”

Ne despărţim cu promisiunea că ne vom mai vedea. Trebuie să identificăm tablourile din colecția personală. Îmi arată la parter bicicleta dumneaei. Nu-mi vine să cred! Îmi face daruri la plecare: crochiuri cu actori, pietre pictate cu case din Bocșa. Am învățat multe din simpla prezenţă a doamnei Maria Goian. Mi-a spus la plecare: „Nici această întâlnire a noastră nu a fost întâmplătoare. Trebuia să înveţi ceva”.

Nimic nu a fost întâmplător. Recitind aceste rânduri, realizez că totul a fost mimesis, catharsis, poiesis. Atunci și acum. Căutând printre foști prieteni de familie ai venerabilei educatoare, am aflat că Doamna Maria (Mărioara) Goian s-a stins din viață, după o grea suferință, la 17 ianuarie 2018, la Timișoara. Închin amintirile depănate aici acestei mari Doamne a școlii românești din Banat!

***

Imaginea de început:

Doamna Maria Goian (dreapta), arătându-mi tabloul cu portretul pe care l-a făcut domnului Mihai Beleavcenco, dirijor al Operei Române din Timișoara.

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA ANGHEL, MARIA GOIAN: EDUCATOARE ȘI ARTIST PLASTIC. PORTRET ȘI OMAGIU POSTUM/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 22 iulie 2025