Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » AUTORI » Profil de AUTOR » MARIANA ANGHEL, UN POET AL FIINȚEI

MARIANA ANGHEL, UN POET AL FIINȚEI

 

MARIANA ANGHEL

UN POET AL FIINȚEI

Recentul volum de poezie al lui Eugen Dorcescu, intitulat  Aproapele și apărut la Editura Eurostampa, Timișoara, 2022, cuprinde 111 Psalmi și alte poeme care au fost reunite, după o severă selecție din vechi manuscrise, într-un timp record: mai puțin de o săptămână din luna aprilie a anului 2022, respectiv Săptămâna Luminată. După cum însuși poetul a numit acest interval drept „o binecuvântare divină”, noi, cei care citim astăzi aceste poeme, ne considerăm, de asemenea, binecuvântați pentru toată zestrea literară pe care Eugen Dorcescu ne-a dăruit-o generos, dând glas și numind, cu înaltă măiestrie spirituală și artistică, trăirile, neliniștitele, angoasele, dramele omului dintotdeauna, profunzimile ființei umane în elanul său spre Ființă, ascensiunea spirituală, abisul, bucuria mistică și dorul său de îndumnezeire.
Mirela-Ioana Dorcescu ne dezvăluie, în Notă asupra ediției, că „metafora-simbol care dă titlul acestui volum, aproapele, îl desemnează nu doar pe semenul, ci pe Însuși Dumnezeu, Aproapele poetului” (p. 8). Specia dominantă a poemului este psalmul. Numărul psalmilor, 111, desemnează de trei ori cifra omului în picioare, semnificându-l pe omul care aspiră spre Dumnezeu. Volumul de față oglindește „profunda, entuziasta legătură dintre eul liric creator și Creatorul absolut” (Mirela-Ioana Dorcescu, Notă asupra ediției, p. 8). Psalmii aceștia originali au fost scriși în intervalul cuprins după definitivarea stihuirii Psalmilor în versuri și înainte de colaborarea poetului la editarea Bibliei (2001), în ediția jubiliară, versiunea diortosită de mitropolitul Bartolomeu Anania. Emoționantă este relatarea doamnei Mirela-Ioana Dorcescu privind re-descoperirea acestor psalmi, la peste 20 de ani de la data când ei au fost scriși. Conștientă că are alături un mare poet, un „hieratic scrib”, doamna Mirela-Ioana Dorcescu i-a citit Poetului versuri din acești psalmi pe care dumneaei îi transcrisese și-i așezase deja în fișiere. „Miercuri seara, texte vechi au reajuns la psalmist cu vocea mea. Psalmii aveau fluență, muzicalitate, varietate, în lectură interveneau adeseori străpungeri de emoție, vedeam pe chipul Poetului uimire, încordare, tensiunea, tot mai mare, plana copleșitoare asupra camerei noastre de lucru. Simțeam că se naște o carte. Ceea ce s-a și întâmplat” (p 9-10).
Promisiunea Celui ce L-a pus pe Domnul ca început al bucuriei sale este totodată încredere în veridicitatea cuvântului divin, care aduce nemurire: „nu voi muri, ce voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului” (Psalmul 117, 17). Aceasta și este mărturisirea cu care își începe poetul Eugen Dorcescu volumul său Aproapele.
Primul poem, intitulat Prolog, ni-l relevă pe Eugen Dorcescu profund conștient de dramatismul condiției umane: „Sunt ancorat pe viață în suferință”. Eul liric își dezvăluie chinurile ființei care spune despre sine: „știu cine sunt și știu ce mi se cere”, dar care nu găsește soluții raționale la „taina Crucii”. În această mare de căință, toate imaginile poetice sunt din sfera semantică a suferinței: „otgon teribil”, „apa neagră” – semn al durerii, dar și al separării – lovește din toate părțile; „vântul tulbure”, „spaima” creează ființei un chin care o devorează. În finalul poemului, poetul așteaptă indicibil soluții mai presus de fire, căci în ordinea creației mărturisește resemnat: „nu-ntrevăd nimic, nimic, nimic”.
Psalmul 1 conține adresări directe, la persoana a doua singular, omului dintotdeauna, omului originar. Conștient de limitarea în cunoaștere și în pătrundere spirituală pe care i le-a adus omului înstrăinarea de Dumnezeu și neascultarea, Eugen Dorcescu mărturisește că ființa omenească are în ea semnele „căderii în trup”. Ignorarea celor „adânc ascunse” a făcut ca acesta să se mai înalțe cu greu spre Ziditorul său, iar făptura creată după prototip divin să rămână „făptură de pământ/ mai crudă și mai tragică între toate!” Ca ființă căzută, omul este măcinat de îndoială și împresurat de spaime precum este marea de valuri. Libertatea dintru început, de la creație, starea paradisiacă a omului sunt ilustrate prin versuri eufonice: „un val în râu, un fir de iarbă verde/ așa ai fost și ești dintru început”. Imprecația din finalul poemului este mai degrabă exprimarea unei dureri existențiale care nu va putea fi consolată vreodată: „O, blestemat să fii că te-ai pierdut!” și comunică în alt plan ideatic cu blestemul adamic din cartea Facerii: „blestemat va fi pământul pentru tine!” Speranța restaurării pe care o va aduce Dumnezeu, Care nu vrea ca să făptura Sa să moară, apare în ultimul vers al poemului: „lăudat Acel ce nu te pierde!” Doar Dumnezeu mai poate, în acest univers căzut, să refacă ordinea cosmică de la început.
Dacă primul Psalm biblic cântă bucuria omului care trăiește aproape de Dumnezeu și începe cu: „Fericit bărbatul care nu a umblat sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a șezut” (Psalmul 1, 1), primul Psalm al poetului Eugen Dorcescu pare să se afle, tematic, la antipod. Poetul deplânge condiția tragică a omului căzut, înstrăinat de Dumnezeu, care păstrează nostalgic amintirea stării paradisiace și nutrește speranța unei împăcări. Căderea originară a deschis „cutia Pandorei”, iar sufletul se recunoaște cu greu în chipul Celui care l-a zidit. Metaforele căderii alcătuiesc un ansamblu de imagini poetice cu rezonanțe biblice: „sunt un ghem viermănos/ de păcate,/ un cuibar de apide,/ un gheizer de porniri/ vinovate./ Dar și un bold/ de durere.” (Ps 22) Pe lângă tema căderii omului, apare tema izolării lui în suferință, a suferinței atotprezente în existența oricărui muritor. Uneori suferința vine din căutarea înfrigurată a lui Dumnezeu: „te-am căutat mereu, ca-ntr-un ocean” (Ps 4). Căutarea omului este însoțită de agonie continuă, „grăunte cu grăunte”, și scurte regăsiri: „Te-am căutat și te-am găsit ades/ Și te-am pierdut din nou în căutare” (Ps 4). Nu suferința în sine este greu de purtat, ci izolarea de Dumnezeu: „Yah Elohim, o simt, m-ai exilat/ În suferință” (Ps 2) Această izolare nu e definitivă, ci face parte din pedagogia divină: „Mă lasă singur Domnul câteodată? Spre a mă încerca încet, încet,/ încet” (Ps 22). Dozele acestei suferințe sunt crescute gradual, fin, de Cel care cunoaște tot lăuntrul ființei. Rostul acestei asceze este despătimirea, spiritualizarea: „Și astfel, lunec lin către schelet,/ Despovărat de carnea-mi blestemată.”(Ps 22) Suferința nu distruge ființa, căci Domnul este mereu alături de creația sa, pe care o reînnoiește și o fortifică: „dar Ți-am simțit puterea ziditoare,/ În sufletu-mi zdrobit și recules” (Ps. 4). Volumul de jurnal Îngerul Adâncului (2020) începe cu un text biblic care exprimă aceeași idee, a Dumnezeului care ocrotește creația sa, verset la care revine poetul revine ori de câte ori durerea îl copleșește. „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voiește să piardă sufletul…” (2 Regi 14, 14)
Fin analist al originilor durerii care-l macină, eul liric recunoaște angoasa insuportabilă pe care o resimte atunci când nu acceptă suferința ca pe un dar divin sau când nu o încredințează pe aceasta Domnului: „Mai singur sunt când pun singurătatea/ Pe seama mea și nu pe seama Lui”. Abia atunci, lăsat în voia propriei înțelegeri – „pe seama mea” – exilul se dovedește unul total, iar suferința devine insuportabilă și autodevoratoare: „atunci m-abandonează nimănui./ Spre-a-mi devora-n neant singurătatea” (Ps 22). Domnul îndelung milostiv nu lasă făptura sa în această suferință atroce, ci o cheamă la ascultare: „Destul ai rătăcit în lung și-n lat./ Oprește-te acum! Și te supune!” (Ps 2). Pronia divină pune măsură în toate, și în suferință, și în bucurii, până în cele mai mici detalii ale vieții: „Toate le ține în mână/ Cel ce-a făcut pe-Adam din țărână/ Toate-s gândite, croite cu dreaptă/ măsură./ Chiar și cafeaua cu zaț. Chiar/ și felia- ce mestec- cu zgură” (Ps. 11). El, care are puterea „să adune cele risipite”, ca principiu unificator și putere dătătoare de viață, reînnoiește ființa omului: „Apoi, din nou, adună și desparte/ Fărâma mea de spirit și de lut” (Ps 22). Nepregătit pentru un asemenea urcuș spiritual, sufletul nu simte din plin binefacerile acestei reconfigurări spirituale: „pentru-o clipă, gust ca la-nceput/ aromele Edenului, deșarte” (Ps 22).
Suferința este ambivalentă, iar la capătul ei se întrevede speranța, crucea mântuitoare, izbăvirea: „Și aceasta-i fericire. Dar altcum” (Ps 2). Suferința are puterea să transfigureze și să reclădească omul din temelii: „Cu nimeni nu mai semăn, nici cu mine/ Sunt frânt, ca o cetate în ruine” (Ps 2). Rezidit, pregătit de data aceasta prin suferință și așteptare, eul liric se bucură de înnoirea spirituală și „gustă” trăiri mistice care-l apropie și îl unesc cu Dumnezeu: „și curg spre El și ceruri. Ca un fuior de fum” (Ps. 2). În acest elan mistic care-i depășește limitele ființei, sufletul pregustă veșnicia: „Rămân unde m-ai pus și dau târcoale…/ peste genunea Parusiei Tale” (Ps 2). Sfâșiat de discrepanța de neîmpăcat dintre cele două lumi, poetul invocă slobozirea din aceste legături: „Desfă-mă, Tu, rogu-Te, cu sfintele-Ți chei./Hai, ia-mă! Nici Tu nu mă vrei?” (Ps. 16).
Trecerea ireversibilă a timpului vieții exprimată simplu: „îmbătrânesc zi de zi” (Ps 7) – îi prilejuiește poetului o reflecție asupra înstrăinării sale treptate de toate cele ce sunt: „sunt tot mai aproape de lună. Tot/ mai departe de soare” (Ps 7). Înstrăinat oarecum de materie, poetul tânjește spre înălțimile în care locuiește Domnul: „sunt tot mai departe de mare, tot/ mai aproape de munte”. Atât de aproape se simte de locul cel sfânt al întâlnirii cu Domnul, în această tensiune crescândă, încât poetul lasă să-i scape o invocație: „Adă-mă, Doamne, pe muntele Tău,/ lângă norul/ ce-și desfășoară în jurul pantelor repezi fuiorul” (Ps 7). Aluzia la trecere, la dimensiunea ciclică a curgerii, este sugerată aici de lexemul „fuior”, des întâlnit în lirica populară ca instrument ce măsoară trecerea, viața noastră efemeră, limitată în timp. Idealul eului liric este acela de înveșnicire alături de Dumnezeu: „adă-mă dincolo,/ să fiu viu”, dar și de totală spiritualizare, depășind senin limitele acestui trup: „să rămână,/ jos, printre iarbă, și oameni, și flori,/ pumnul-ce-am fost-de țărână” (Ps 7). Dar timpul devorator aduce cu el o descompunere lentă: „toamna descărnată/ ne vede putreziți și putrezind” (Ps 20), care cuprinde întreg spațiul: „Din răsărit și până la apus/ Întinde cerul lespedea lui sumbră” (Ps 20). În fața realității morții, toate lucrurile și tocmelile omenești pălesc, își pierd din importanță; poetul se resemnează asemeni Ecclesiastului: „Pasteluri, nostalgii autumnale?/ N-au nici temei și nici n-ar folosi./ Reminiscențe, triste nerozii,/ ce mai palpită, pal, în manuale” (Ps. 20). Condiția umană este zugrăvită în tonuri triste, izvorâte din efemeritatea lucrurilor de sub cer: „Mai avem vreo nădejde?/ Iată, timpul, clipă cu clipă, descrește” (Ps 13). Presiunea timpului nimicitor creează senzația dezintegrării fizice: „iată, vin la-ntruniri, ca-n niște/ săli de disecții” (Ps 13). Făptura de lut își simte trupul „tăiat, retezat, stivuit,/ zi de zi de al noptii/cuțit” (Ps 9). În absența tainelor și a revelației vindecătoare, existența devine tot mai sordidă: „Stranie, impenetrabilă existență!” (Ps 19), iar lumea din jur nu oferă direcție spirituală, dimpotrivă: „un vârtej, o confuzie, o/mulțime cuprinsă de febră” (P. 26). Asemenea Apostolului Pavel care-și simte forța spirituală în mijlocul încercărilor (2 Corinteni 12, 10), la fel poetul își resimte puterea: „deși slab, nimicit, mă/ simt tare” (Ps 26), „sunt viu și puternic” (Ps 16), pentru că intuiește că „fulgerul Domnului/ multe și grele-nvelișuri străbate” (Ps 28). Recunoaște că în momentele de revelație ale vieții, în acele „atât de rare/ lumine/ din inima mea sunt o / parte din Tine” (Ps 26).
Căutarea Aproapelui, a lui Dumnezeu, apare adeseori în invocații tulburătoare: „Tu, ce m-ai scos o dată din abis,/ Nu mă uita, Yah Elohim, mă scapă!” (Ps 4). Alteori, căutarea este însoțită de o mare căință: „ochii mei – două izvoare de jale” (Ps 8), iar cuvintele, care ar trebui să evoce înfrângerile, nu mai pot fi rostite: „În sine-mi/ e o mare informă de cuvinte nespuse…/ nu le rostesc, nu le plâng,/ le las nespuse, răpuse” (Ps 8). Poetul se închide în durere și în tăcere, cu speranța unei regăsiri: „Tăcându-le adânc, tot mai adânc/ poate dau de urmele tale, Iisuse” (Ps 8). Singurătatea omului în mijlocul mulțimii este resimțită dureros de eul liric: „Sunt singur între boltă și pământ/ și-asemeni mie-i singur fiecare” (Ps 18). În ton de Ecclesiast, poetul constată lipsa comuniunii și deșertăciunea lucruilor omenești: „Nimic nu-i nou, nimic nu-i vechi sub soare” (Ps 18). Invocația poetului accentuează dramatismul rugăciunii: „Adună-ne! Ajută-ne! Te-ndură/ De nesfârșita inimii tortură” (Ps 18). Evocând shakesperian-ul paradox al condiției umane: „A fi sau a nu fi?” (Ps 18), poetul parafrazează aceeași dilemă obsedantă care-l macină pe om dintotdeauna și-l cheamă iarăși pe Dumnezeu în ajutor: „Vino, Elohim, nu zăbovi/ Și pune capăt brusc, definitiv,/ Cumplitului supliciu de-a trăi” (Ps 18).
O căutare a Aproapelui este prilejuită în Psalmul 5 de observarea ciclității anotimpurilor, a miracolului primăverii care ar putea aduce cu ea o renaștere: „Tu, suflete, din lanțul de pământ,/ Din lanțurile vremii te desfaci”. În acest îndemn la eliberarea din strânsorile lumii, exprimat metaforic prin „lanțurile vremii”, sufletul nădăjduiește că s-ar putea întâlni cu Domnul. Știe din experiența marilor vizionari că Domnul nu se arată în manifestări grandioase ce-ar putea zgudui „făptura de pământ și lut”, ci prezența Lui este discretă: apostolul Pavel L-a văzut în „flacăra din drumul spre Damasc”, iar profetul Ilie L-a auzit în „susurul acela negrăit” al unui izvor. Poetul are nevoie imperioasă de simțirea acestei prezențe divine: „spre-a fi în stare iarăși să mă nasc” (Ps 5) și știe că Domnul îi ascultă rugăciunea: „Probabil așteptarea mi-o auzi,/ De mă-mpresoară vuiet cald și lin” (Ps 5). Descrierea atât de simplă și de grandioasă totodată a acestei experiențe mistice incredibile îl face vecin și apropiat cu cei care au știut să-L vadă și să-L audă pe Domnul: „Și eu Te-aud. Teribil și divin/ Cum te-auzise David peste duzi” (Ps 5).
O arhi-temă a psalmilor originali dorcescieni este nostalgia paradisului, însoțită de căutarea continuă a lui Dumnezeu. Imaginea împărăției ce va să vină este aceea a unei primăveri perpetue, paradisiace: „cu pomi de-argint”, zugrăvită în culori exotice „cu flori și păsări mov” (Ps 3). Poetul face recurs la memoria originară, care păstrează frumusețile grădinii din care omul a fost izgonit: „Ne-apropiem treptat de primăvară” (Ps 3). Și, cu toate că în această lume căzută „toate primăverile ne-au fost/ urâte, dezlânate, fără rost”, memoria poetului păstreză vie, în adâncurile ființei, amintirea purității celei dintâi: „De unde știu tablourile aceste?….. vai, noi o știm pe-aceea ce nu este” (Ps 3). Nu e vorba de un ideal construit, ci de o memorie vie, dureroasă: „și totuși, amintirea nu ne minte”. Poetul are certitudinea existenței unui asemenea topos sacru, în care am locuit cândva, într-un timp originar pe care l-am pierdut: „Am fost cândva acolo și-am văzut”. Când s-au întâmplat toate acestea? Într-un timp imemorial al ființei umane, ancestral, încrustat adânc în memoria noastră, înainte de căderea ei în trup și-n timp: „Am fost mai înainte de-nceput,/ de ființa noastră însăși mai-nainte” (Ps 3). Resimțind acut consecințele căderii, finalul poemului ne readuce în lumea căzută, lipsită de lumina și slava divină: ”Orbecăim acum. În căutarea/ A ceea ce desigur vom găsi” (Ps 3). Cunoscând ceea ce presupune un asemenea demers spiritual, într-o lume căzută, în absența Luminii călăuzitoare, poetul înfricoșat de Dumnezeul cel drept se roagă: „Scurtează-ne această cruntă zi!” E vorba oare de „zi” cu sensul de interval al vieții pământești, de suferințele pe care le are de purtat sau de „dies irae”? Pentru această „cruntă zi”, poetul strigă spre iertare și îndurare: „Yah Elohim! Retează-ne cărarea!” (Ps 3). Resimțind acut viața pulsând în trupul său: „sunt încă viu, mult prea viu” (Ps 16), poetul încearcă să-și reprezinte împărăția: „Dincolo, sper,/ Nu e pământ, nu e cer,/ nu sunt păduri și nici mări/ nu sunt amiezi, înserări./ Nici anotimpuri nu sunt”. Lumea de dincolo este armonie deplină: ea nu ascunde temeri sau abisuri, nici fluctuații ale luminii, nici trecere a timpului. Prezența divină e exprimată condensat, în termeni axiomatici: „Doar o troiță de vid” (Ps 16).
Rugăciunea și dorul de Dumnezeu sunt prezente în fiecare invocație și-n fiecare psalm. Cuvintele sunt insuficiente, incomplete, iar sufletul e strivit în fața măreției divine, „oricât ar/ vorbi, nu află-ndeajunse/ suspine” (Ps 25). În Psalmul 27, se simte aproape o spaimă a neputinței comunicării, semn al depășirii omului firesc: „S-a creat un clivaj/ între mine și obștescul limbaj”. Este vorba de o depășire a limbajului, o evidențiere a limitelor lui: „toate le-am spus, toate sunt spuse, răs-spuse” (Ps 25). Pentru cel care știe să recunoască Prezența discretă a Domnului, comunicarea cu El continuă în alte registre: „ascultând, ca pe-un/ susur în al eu-lui hău,/ drumul Tău, glasul/ Tău, Duhul Tău” (Ps 27). Mai presus de cuvinte, sufletul vibrează în această nouă stare de contemplație și de entuziasm: „Ființa nu află limbaj/ Inima răsufletu-și ține” (Ps 25). În lipsa cuvintelor, inima este singurul barometru al unor stări spirituale incredibile. În această stare, de bucurie covârșitoare, poetul mai cere slobozirea din trup spre o comuniune plenară cu Domnul: „Cum să te chem? Cum/ să m-auzi?/ Ia-mă la Tine!” (Ps 25). În alți psalmi dorcescieni, rugăciunea amintește de litaniile psalmistului biblic: „Doamne, din înălțime,/ fie-Ți milă de / mine” (Ps 24). Nevoia de Dumnezeu este imperioasă: „O durere intensă, un / dor, ce Te cheamă, Te/ cere” (Ps 24). În această rugăciune, poetul cere purificarea, restaurarea, recuperarea condiției paradisiace și primirea Duhului: „Du-mă Tu,/ Numai Tu, la cereasca/ fântână,/ palma Ta spre/ izvornița Duhului să mă/ia, să m-aplece” (Ps 14). Primirea Duhului echivalează cu recuperarea filiației divine, a condiției de fiu al Tatălui, după har, care trăiește plenar bucuria acestei renașterii: „Să m-afunde-n celestul/ botez. Să mă-nece” (Ps 24). Creșterea în spirit nu are hotar. Dorința de înălțare spirituală este reprezentată în mai mulți psalmi aidoma unei curgeri spre Dumnezeu: „Aș dori să visez că înot/ în fluviul Tău sfânt” (Ps 10). Dincolo de fruntariile acestei lumi, bucuria cufundării „în chiar inima Edenului tău” (Ps 10) ar aduce o imensă pace. Motivul poetic al râului și al curgerii echivalează, din nou, cu recuperarea armoniei originare: „să simt numai cum curg/ dinspre mine-nspre Tine, ca un râu în amurg” (Ps 10).
Psalmii dorcescieni cultivă un imaginar poetic vast. Registrul tematic variază de la teluric, uman, până la celest, paradisiac, divin, cu toate tonalitățile expresive posibile. Poemele lui Eugen Dorcescu surprind ființa în perpetua luptă între carne și duh, asceza pentru desprinderea de trecătoarele poveri și dorul de Ființă exprimat în diverse ipostaze: căutarea lui Dumnezeu, simțirea Prezenței, invocarea lui Dumnezeu, durerea absenței, semnele venirii Sale, lucrările Sale tainice și mult dorita unire cu El. Sunt teme care nu țin neapărat de o poezie religioasă, sau metafizică, ci sunt teme ce configurează o poezie existențială, mistică, a ființei, prin urmare orice om se regăsește în psalmii lui Eugen Dorcescu. Cu cât drumul căutării lui Dumnezeu este mai anevoios, iar „calea mai îngustă”, cu atât bucuria urcușului spiritual și a întâlnirii cu El în Duh este mai mare. Discursul poetic are tensiuni lirice deosebite: de la tonul elegiac, confesiv, se trece spre litanie, lamentație, invocații sau stări de contemplație și extaz, unde cuvintele exprimă cu finețe trăiri spirituale profunde. Versurile prezintă o construcție sintactică suplă, cu pauze afective și cu un ritm interior propriu, diferit de cadența obișnuită a frazei poetice clasice. Versul alb, structura liberă a poemelor, construcțiile stilistice originale, cu preferințe pentru metafore, inversiuni, epitete, sinestezii, ne dezvăluie un poet matur, deplin ancorat în poetica sacrului și a profanului, cunoscător al angoaselor și al abisurilor, dar iubitor de înălțimi de spirit inefabile. Versurile din volumul Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme sunt inepuizabile; predispuse la o multitudine de interpretări și analize, asemeni Luminii celei dintâi din care poetul și-a luat suflul și lumina. Eugen Dorcescu este, prin acesti psalmi originali, un poet al Ființei și un creator fervent al poeziei mistice românești.

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).

Un comentariu

  1. Stroia George

    Superbă exegeză, făcută cu inteligență și maturitate scriitoricească. Felicitări cronicarului și dvs, domnule Eugen Dorcescu, deoarece sunteți generatorul unei emulații critice de o astfel de anvergură. Mare bucurie, mari oameni! mulțumim că existați!

Comments are closed.