O zi de vară, caniculară. Pornisem de dimineaţă pe Valea Jiului, la îndemnul unui prieten de a-mi regăsi „bunicul copilăriei mele”, părintele Adrian Făgeţeanu, izolat lângă Sfânta Mânăstire Lainici, la schitul „Locuri rele”. Jiul curgea liniştit, boarea dimineţii îmi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrimă ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezrădăcinaţi. Eram emoţionată de această întâlnire, aveam o teamă ce mă înfrigura, că poate ajungând „acolo” — nu-l voi mai regăsi. Răsuflasem uşurată în momentul în care un copil cobora pe scările de lemn frecate de vreme, şi c-un zâmbet angelic, mi-a confirmat că părintele Adrian trăieşte. Nu am avut răbdare să mai facem încă 5 kilometrii pe jos, deşi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier până la schit. Era dimineaţa, ora la care rugăciunea te mângâia la fiecare freămăt de frunză. N-am avut răbdare să-mi aştept soţul. Am fugit prin iarba udă spre prima căsuţă modestă din incinta schitului. Mă desculţasem să simt roua dimineţii binecuvântată şi să admir peisajul mioritic, care iarăşi mă ducea în gând spre Bucovina. Am fost îndrumată de un călugăr tânăr spre casa părintelui Adrian. O casă aşa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scările cu inima tremurândă şi auzind voci înălţătoare, am intrat şi am îngenunchiat împietrită de imaginea preotului modest şi cucernic, care îngenuncheat, îşi făcea rugăciunea. Părintele care oficia slujba dimineţii, un tânăr călugăr bucovinean care-l îngrijeşte pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipă, şi cu aceeaşi evlavie şi-a continuat rugăciunea. Părintele nu-şi ridica ochii. Îngenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea faţă de omenire, îşi lasă cuvântul în rugăciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, mă facuse să mă simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu. Ochii săi nu mai sunt ca altădată. Aceeaşi sclipire, acelaşi albastru, acceaşi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a început nu mă recunoscuse. Am început să-i povestesc de vremuri trecute când corespondam, când îl vizitam pe la mănăstirile unde era obligat să meargă. Evita să-mi pomenească de ceea ce eu, atunci, sesizasem. Mutat de la o mănăstire la alta, citirea corespondenţei şi altele… I-am vorbit despre „Rugul aprins”, de poziţia intelectualilor pentru cei care încă mai suferă. Ocolea subiectul — discret, se îmbufnase când i-am spus că este considerat unul dintre „înţelepţii părinţi” şi „apostol” al bucureştenilor. Mândria nu i se potriveşte. Chiar dacă a construit două mănăstiri, nu vorbeşte prea mult. Legătura sa cu Dumnezeu este ceea ce îl interesează. În profunzime se simte neputincios că nu poate lupta pentru biserica ortodoxă, împotriva celor care vor destrămarea ei. Nu are altceva de făcut decât să se roage. În momentul în care i-am vorbit de intelectualii din toată lumea, care pledează pentru integritatea bisericii noastre, a tresărit uşor şi a făcut semnul crucii.
Am vorbit despre dulcea Bucovină. O temă caldă şi dragă bunului meu bunic. Ţara Fagilor cu lanuri de in înflorit, cu scoarţe frumoase, cu mirosuri de fructe şi flori de câmp, cu oameni inimoşi. Acolo, în odaia sa, m-am simţit acasă. Acasă în Bucovina. Simplitate, aer proaspăt, spiritualitate. Pentru el copiii înseamnă foarte mult. Ţine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfânt ne dăruieşte. Şugubăţ din fire ne-a vorbit în pilde, aşteaptă să se alăture celorlalţi şapte fraţi care stau la umbra brazilor în curtea bisericii. Am învăţat că apropierea curată de Dumnezeu, ocolirea păcatelor ne face sănatoşi şi eterni. Ne-a mărturisit îngrijorat de numărul scăzut al ortodocşilor, de practica unora de a-i convinge pe alţii să treacă la alte religii, nemulţumit pentru cei care consideră că în România sunt „prea multe ciori negre”, adică călugări. De ce-i deranjează pe unii faptul că noi avem multe mănăstiri? I-am simţit amărăciunea când ne-a vorbit despre „popi” şi „preoţi”.
„Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn şi inima de aur. Acum, au cruce de aur şi inima de lemn”. L-am simţit trist o clipă. Răscolisem prea mult şi poate nu a fost înţelept. Ne-a povestit despre anii studenţiei, despre detenţie, despre puterea credinţei în cele mai cumplite momente. Trecuse pe lângă moarte de şapte ori, în închisoare el a fost cel mai bătut, dar credinţa şi crucea sa de lemn l-au salvat. Dar, fiind „bunicul” meu, dintotdeauna, deoarece pe ceilalţi nu i-am cunoscut niciodată, am primit la plecare o binecuvântare. Ar fi dorit să-mi dăruiasca ceva, aşa cum se obişnuieşte în Bucovina. S-a uitat lung la mine şi zambindu-mi duios, mi-a spus că singurul său dar este rugăciunea sa pentru mine şi familia mea. Un dar minunat pe care îl preţuiesc.
M-am desparţit cu greu de acea parte mirifică de lume. Îmi lăsasem bunicul trist şi abătut. Trist pentru o lume neascultătoare, abătut pentru ceea ce se întâmplă înlăuntrul nostru. Am ajuns acasă obosită, răvăşită şi totuşi alta. Primisem o lecţie de viaţă, o lecţie de istorie, o bucată de pace.
Eram fericită, îmi văzusem bunicul! Da, la plecare întrebându-l ce să-i aduc când mă voi întoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATĂ DE PACE!
–––––––––––
Mariana Gurza
Sf. Mănăstire Lainici, 2006
Revista Agero, Germania
https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Asteptand%20eternitatea-Adrian%20Fageteanu%20de%20MG.htm
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..