La poalele Munților Trascău, în Geoagiu, trăiește Mariana Mereu, una dintre acele femei evlavioase care nu povestesc doar despre tradiție, ci o țin în palme, ca pe o lumină
a învierii. Am avut bucuria să o întâlnesc la o expoziție organizată de Centrul de Cultură „Augustin Bena” din Alba Iulia, prilejuită de Ziua Universală a Iei. Era acolo cu toată șandramaua ei, cu războiul de țesut, cu melița, cu obiecte, cu fire și amintiri, ca și cum ar fi adus în sală o ogradă de sat, un prag de casă, o rânduială întreagă, nu doar lucruri frumoase puse la vedere.

Pentru mine, asemenea întâlniri devin mai mult decât evenimente culturale. Devin mărturii. Devin un fel de „aici” al limbii noastre, o șezătoare fără iarnă, o clacă fără hotar, unde cuvintele care altfel s-ar pierde își găsesc din nou locul în grai și în inimă. Iar cânepa, pe care mulți o știu doar ca noțiune, se întoarce la adevărul ei de odinioară: plantă de gospodărie, de leac, de îmbrăcăminte, de așternut, de demnitate, de trudă care se transformă în pânză.

Rânduiala începe cu semănatul, primăvara, adesea în același loc cu porumbul, cu credința că pământul se sfințește cu mâna care pune sămânța. Nu e doar agricultură; e
legătura dintre om și o ordine mai mare. În sat se spunea că nu după toată mâna se face cânepa; din aceeași sămânță, semănată de persoane diferite, creșterea putea ieși altfel, ca și cum firea plantei ar purta ceva din firea celui care a semănat. Se ținea seama și de lună; luna nouă, cu începutul ei, era chemată să dea spor. După ce termina, bărbatul ridica straița în sus și rostea o vorbă de creștere, simplă și tare. Se stropea și cu agheasmă, ca un semn de binecuvântare. Ca să se apere semănătura de păsări, se puneau pari cu zdrențe legate în vârf; iar satul, care știa să amestece grija cu gluma, avea și năzdrăvăniile lui, aruncând uneori bucăți de brânză, „s-o încâlce” câinii.
Apoi venea vremea smulsului. Cânepa era legată mănunchi, dusă la topit, spălată, scoasă pe mal, apoi întinsă la uscat prin curte și de-a lungul pereților. După uscare începea prefacerea cea mare, pragul acela în care tulpina încetează să mai fie plantă și începe să fie fir.

Aici intră cuvintele pe care le scriu cu grijă, ca să rămână: melița, a melița, pozdăriile, piaptănul, fuiorul, câlții. Cu ajutorul meliței, cânepa se zdrobea și se curăța,
până cădeau pozdăriile, resturile tulpinii mărunțite. Apoi se pieptăna, mai întâi rar, pe urmă des, până când în mână rămânea fuiorul lung și curat, iar în piaptăn se adunau câlții, mai aspri, dar tot cu rostul lor. Fuiorul se prindea de la mijloc, se răsucea spre capete, apoi se trecea capătul prin gaura lăsată, ca să stea legat și să nu se desfacă.
După aceea începea torsul, în serile lungi, la lumină de lampă, cu furca și fusul, cu caierul așezat ca o făgăduință. Torsul nu era doar lucru; era viața casei, o mică rânduială a curățeniei și a cuviinței, în care se adunau povești, sfaturi, temeri și datini. Fetele care torceau întâia oară aveau și gesturile lor de început; duceau primul fus la moară și îl aruncau pe jilip, ca să le umble mâinile cum se învârte roata. Când femeia se apuca de tors, făcea o cruce cu fusul, jos, pe pământ, pentru spor. Iar dacă mergea „cu furca” la o vecină, trebuia să se întoarcă acasă cu puțin caier rămas, ca să nu se rupă norocul casei.

Când era mult de tors sau când cineva avea nevoie de ajutor, se făcea clacă la tors. Uneori gazda chema femeile la ea acasă și le dădea fiecăreia câte un caier; alteori
împărțea caierele, mai ales de câlți, și fixa o zi, de obicei duminica la amiază sau într-o sărbătoare, când femeile trebuiau să-i aducă jurediile, fiecare străduindu-se să iasă
frumos, să iasă vrednic. Claca se încheia cu omenie: mâncare, băutură, apoi joc; muzicantul era nelipsit, veneau bărbații și drăguții fetelor, iar voia bună se ridica din
muncă, nu o înlocuia. În jurul mesei apăreau pită, slănină, brânză, ceapă, jinars, apoi zămuri și bucate mai grele, plăcinte cu brânză și cu curechi, colac cu nucă, din care se
dădea și acasă. După mâncare începea jocul și țânea până seara târziu; și în strigături se vedea satul, cu hazul lui, cu mustrarea leneviei, cu bucuria că munca s-a făcut și lumea a rămas împreună.
După tors venea războiul de țesut, cu limbajul lui de aur: urzeală, ițe, spată, brâie, suveică. Pânza se urzea și se țesea, apoi se spăla, se curăța și se așeza. Se bătea cu maiul
pe bancă, până ieșea apa din ea, iar operațiunea se repeta până rămânea pânza curată. Se usca, se măsura cu cotul, și abia apoi începea croiul. Din pânza măsurată se croiau cămăși, izmene, rochii, ștergare și tot ce ținea casa; acul și cusătura desăvârșeau ceea ce războiul începuse. Pentru albire se folosea leșia din cenușă; pânza era pusă în ciubăr și „șuruită”, iar deasupra se așeza censurul, ca un suport prin care se turna apa clocotită. Timpul făcea restul, scotea asprimea și lăsa curatul. Și mai era ceva, dincolo de practică: cânepa a fost și leac în medicina satului, și cântare în doină. Din furcă și fus s-au născut versuri; femeile își doineau dorul la gura focului, iar în cântece războiul devenea fereastră, suveica devenea vis, iubitul dus departe încăpea într-un fir.

De aceea, ceea ce ține Mariana Mereu nu este doar un meșteșug. Este o memorie etnografică vie, un alfabet al mâinilor, dar și un tezaur de limbă. Melița, pozdăriile,
piaptănul, fuiorul, câlții, furca, fusul, jilipul, caierul, jurediile, războiul, ițele, spata, suveica, maiul, cotul, ciubărul, leșia, censurul; acestea nu sunt simple cuvinte. Sunt urme de viață. Sunt felul în care satul a știut să fie curat, demn, întreg. Și dacă tot vorbim despre moștenire, eu aș vrea să rămână măcar atât: cuvintele acestea să nu se piardă. Să le mai audă cineva, cândva, și să zică, cu zâmbetul satului: „îți umblă gura ca melița”, fiindcă încă mai există o limbă vie, care știe să numească lucrurile pe nume.
Notă:  Acest eseu s-a născut din întâlnirea directă cu Mariana Mereu, din vizionarea unor materiale documentare și din consultarea unor surse etnografice despre prelucrarea cânepii și obiceiurile muncii la sat. Textul nu urmărește reproducerea academică a acestor materiale, ci o transpunere eseistică, în limbaj literar, a unei memorii vii și a unei rânduieli încă păstrate.

Toronto, 20 februarie 2026
Carmen Cristina Oltean

Foto Credit: Vasile Sârb

by

Referinţă Bibliografică

Mariana Mereu: Rânduiala cânepii, tezaurul cuvintelor/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 februarie 2026