RĂTĂCIRI
M-am rătăcit în gândul pur,
cum rătăceşte vântul vara
prin frunze, şi-am uitat să plec,
pierzând iar trenul, dar şi gara.
Am rătăcit clipe-n păduri
de vise… să mă-ntorc acasă?
E prea frumos, parc-aş mai sta
la umbra liniştilor, deasă.
M-am cufundat în cerul meu
de gânduri ninse cu lumină
să rătăcesc cu Dumnezeu
în rătăcirea mea divină.
RÂNDURI
Pentru clipa de-acum,
pentru ziua de mâine,
de servit când ţi-e dor
cu-o bucată de pâine.
Pentru timpul hoinar
ce aleargă prea iute,
pentru ochii flămânzi,
pentru nopţile slute.
Slove simple, dureri,
bucurii sfinţitoare,
utopii ce se pierd
într-un capăt de zare.
Rânduri, gânduri, fiori
pentru-o lume străină,
poate-o rugă în zori
într-un ceas de lumină.
O CLIPĂ PRINTRE SLOVE
Am poposit o clipă pe ţărmul slovei tale,
Tu nu erai acasă, dar mi-ai lăsat în cale,
În graba-mi clandestină prin roua din cuvinte,
Talazuri de lumină. O linişte cuminte
Mă îmbia să stărui, şi m-am ascuns tăcută
În versurile tale, într-o tăcere mută.
Simţeam cu-nfiorare un dor care mă cheamă
Să îmi alung durerea spre ceruri, fără teamă.
În lumea ta, poete, eu am găsit o mare
De fluturi, anotimpuri, furtuni… dar cine are
O inimă ca tine, să-mpartă şi-n tristeţe
Neliniştile sale mustind de frumuseţe?
Nu te-am găsit acasă, dar ţi-am lăsat o floare
Ce mi-a crescut în suflet şi uneori mă doare.
Câte amurguri, vise şi stele-ngândurate
Mi-ai dăruit tu mie… mă regăsesc în toate.
Am acostat o clipă la ţărmul slovei tale.
E uşa încuiată, dar am găsit o cale.
În fuga-mi clandestină, cu roua în cuvinte
Îţi mulţumesc, poete, prin slova mea fierbinte.
ALERGARE
Alerg în sus, alerg în jos,
Alerg prin tot ce e frumos.
Printre ninsori sau flori de mai,
Alerg prin colţul meu de Rai.
Acolo, unde toate-mi sunt
“Precum în Cer şi pe pământ”.
Şi cine, Doamne, m-ar opri
Din alergat peste câmpii
De primăveri, printre caişi,
Cu ochii inimii deschişi?!
Şi tot alerg cu pasul blând,
Nu mă opresc, nici nu mă vând.
Eu ştiu. Tot ce-i înălţător
Rodeşte-n colb şi creşte-n zbor.
Alerg în sus, alerg în jos,
Alerg prin viaţa mea frumos.
DE-AŞ MAI AVEA…
De-aş mai avea o zi, un ceas, sau două,
m-aş strecura tiptil printre cuvinte,
m-aş bucura că ninge, ori că plouă,
cutreierând neliniştea cuminte.
De-aş mai avea, azi, dreptul la visare,
când zborul meu se află în impas,
mi-aş priponi privirile în zare
şi aş visa… atât mi-a mai rămas.
De-aş mai avea, Stăpânul vieţii mele,
cărări-ascunse,-aş vrea să le străbat.
De s-ar afla dosite printre stele
şi astrele prea greu de numărat,
Nu Te mira! Oricât eşti de departe,
Te-aud şoptind chiar şi-n tăcerea grea.
De crezul meu, nimic nu mă desparte.
O zi, un ceas, sau două, de-aş avea.
SUNT O HOAŢĂ
Declar solemn că sunt o hoaţă!
O spun cu zâmbetul pe faţă.
Am furat aurul din soare
şi gingăşiile din floare.
Din vorba bună, înţeleaptă,
am furat cerului o treaptă.
Din câte sunt, am tot furat
din ce-are viaţa mai curat.
Din adierea vântului
şi mierea Cuvântului.
Am furat aripi şi tăceri,
şi stele reci, şi primăveri.
Din tot ce e frumos, vă jur,
nu încetez… am să tot fur.
Şi-am să împart prada cu voi
să nu mai fim săraci, nici goi.
Declar solemn că sunt o hoaţă!
O spun cu zâmbetul pe faţă.
ÎNTRE PĂMÂNT ŞI INFINIT
Între pământ şi infinit
Mă simt ca floarea-ntr-o grădină
Ce se hrăneşte cu lumină.
Ce mult, Părinte, m-ai iubit
Când mi-ai turnat la rădăcină
Miresme-alese, mir sfinţit.
De m-a durut, n-am mai simţit
Povara lacrimii de tină.
Între pământ şi infinit
Sunt ochii Tăi -câmpii cu maci
Pe care-alerg atunci când taci,
Cu pasul greu în asfinţit.
Cărările mi-au ruginit.
Un peregrin pribeag am fost,
Dar ştiu că toate au un rost
Între pământ şi infinit.
SONET
Rostogolesc tăceri în gândurile mele,
În liniştea boemă se scutură petale;
Din raze de lumină ce-mi stăruie pe cale,
Speranţele-mi aleargă nebune printre stele.
Se sfarmă cu iuţime frustrările agale
Ce-ncorsetau iubirea, plătind tribut pe cele
Mai tainice-aspiraţii, pe aripile grele.
Azi mă înalţ, şi uit, şi mai străbat o vale.
În toamna toamnei mele e încă primăvară,
Îmi înfloresc toţi spinii în marea mea pustie,
Peste deşertul vieţii am mai clădit o scară.
Cărarea-nlăcrimată e singura ce ştie
Că-mi sorb cu resemnare licoarea prea amară
În care-am picurat un strop de poezie.
INCURABIL
Am înţeles…
n-am să mă vindec
niciodată
de această foame
şi sete
de frumos.
Am să rămân aşa
nevindecată
de durerile lumii,
de durerea Ta
şi a mea…
numai să pot iubi
incurabil.
ŞI TOTUŞI…
Acelaşi tu, aceeaşi eu…
vin clipe… altele, mereu.
O altă vară între noi,
alte tăceri şi alte ploi.
Alţi fluturi, alte umbre reci,
aceiaşi paşi, alte poteci.
Alţi nori cuminţi, aceleaşi zări,
prin ochii noştri-şi fac cărări.
Secunde… altele mereu.
Acelaşi tu… aceeaşi eu.
––––––––––––––––-
MIHAI Mariana, scriitoare, născută la 30 octombrie 1965 la Afumaţi, Jud. Ilfov . Studii: liceul. Cărţi publicate: „PUTEREA SIMPLITĂŢII” (volum de poezii-debut), Editura Topoexim, Bucureşti, 2013; „PORUNCA IUBIRII” (poezii creştine), Editura Editgraph, Buzău, 2014; „CĂLĂTOR PRIN SUFLET” (poezii), Editura Armonii Culturale, Adjud, 2014. Coautor în antologiile literare: „Rugă fără sfârşit”, Editura Naţiunea, 2012; Expresia Ideii 4”, “Spre Tine, Doamne”, Editura Karta.ro, 2013; „Insomnii Mătăsoase”(vol 3), Editura Pastel Brasov, 2013; „Nemuritorii Cuvintelor”, Popasuri Culturale Româneşti, 2014; „Revanşa cuvintelor”, A.S.P.R.A., Edit.InfoRapArt., 2014. Publicistică: Revista Popasuri Culturale Româneşti, Cervantes – Revistă Internaţională de Cultură. Revista Boema, Revista Orizonturi Literare. Membră a Cenaclului literar internaţional „Grai Românesc”; Membră a cenaclului literar „Noduri şi semne”. Volum în pregătire: „CLIPE DE LUMINĂ” (poezii) (George Roca, Rexlibris Media Group)


