MARIANA PÂȘLEA: DESPRE FRATERNITATEA LITERARĂ
– Un eseu –
Poemul, lacrimă de gând și suflet, poveste și cântec, uneori de lebădă, inundă sufletul cititorului cu căldura nedesprinsă din focul vetrei, ci, cu jarul rămas în urma unor trăiri la cele mai înalte cote. Așa le percep eu pe cele ale unor poeți adevărați, mari prin ei înșiși, nu înălțați prin cronici literare, nu întotdeauna, foarte obiective.
De mai mulți ani, eu, iubitoarea de poezie autentică, mi-am focalizat atenția asupra poemelor de excepție, semnate de Poetul Eugen Dorcescu, dar, cunoscând faptul că acest celebru poet a făcut și încă mai face traduceri din poezia unor confrați, de pe alte meridiane, am căutat să descifrez această mare pasiune, o punte ce unește sufletele unor creatori de poeme, între care afinitățile spirituale sunt evidente, ei percepând propria viață, ca și pe aceea a celor din jur, într-un mod foarte asemănător. Ultima carte, dar nu cea de pe urmă, pe care Eugen Dorcescu a tradus-o, pentru a ne dărui clipe de desfătare și elevate emoții, este aceea a cunoscutului poet și profesor universitar argentinian Guillermo Eduardo Pilía, intitulată „Como hierba en la sombra/ Ca iarba la umbră”, ediție bilingvă, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023.
Titlul farmecă pe cititorul avizat, prin multiplele conotații, născute și sugerate în mintea poetului argentinian și, implicit, a celui care o citește. Comparația „ca iarba la umbră”, o comparație din care primul termen lipsește, dă naștere la numeroase întrebări în reflexivitatea celui care parcurge cartea. Ce, cine este asemenea ierbii care crește, aflându-se la umbră? Cele două substantive (presupun că nu sunt folosite denotativ, ci, dimpotrivă) dezvoltă o adevărată pletoră semantică, în care cei doi termeni pot fi asimilați cu reverberante înțelesuri.
Citind cele treizeci de poeme, precedate de o prefață semnată de nu mai puțin celebrul poet și profesor universitar spaniol Jaime Siles (tradus și el, de foarte curând, de Eugen Dorcescu: Jaime Siles, „Meránides el frigio/ Meránides frigianul”, ediție bilingvă, Editura Eurostampa, Timișoara, 2023), pătrundem într-o lume, unde fiecare cititor descoperă adevăruri despre viață, iubire, natură etc., coroborându-le și raportându-le la propriile trăiri, la propria experiență de viață. Tonul vibrant al versurilor fiecărui poem capătă ecou în sufletul cititorului, care se străduiește cu adevărat să găsească sensul celor comunicate de Guillermo Eduardo Pilía dincolo de cuvinte. La braț cu amintirile sale, poetul are uneori senzația că acestea nu-i sunt întregi, că uitarea le pândește la fiecare intersecție a memoriei și că există riscul să uite ce nu și-ar dori să uite! Din prefață, aflăm că „poezia sa – ca a lui Rilke, ne face să dansăm pe frânghie, dar fără plasă; ne face să fim suspendați în aer și, deopotrivă, în timp”. De aici, ideea că fiecare poem este filtrat, prin intensitatea propriilor trăiri, de fiecare cititor în parte și înțeles ca atare.
Tulburător primul poem, tradus de Eugen Dorcescu, din volumul „Vânătorii nocturni” (1990). Toate acțiunile întreprinse, sau doar dorite, sugerate de poet, trezesc un fior rece, întrucât cititorului i se pare că în poem se descrie o acțiune de canibal, „ca să se împlinească legea ce… obsedează” și ca „fiecare om să aibă partea sa la moartea aproapelui”.
Nesiguranța și risipirea sunt sugerate și în poezia „Ceața”, din volumul „Oasele memoriei” (1996). Omul, ființă finită, dar înzestrată cu conștiința rolului său în timpul pe care-l parcurge pe traseul naștere – moarte, se confruntă cu un fenomen natural – ceața, o metaforă a incertitudinii, care capătă, în poem, dimensiuni apocaliptice și bogate conotații. „Ceața” împiedică ochiul să vadă și, drept urmare, acesta se mișcă haotic „între pământ și cer”. Eul „crede că așa umblă și defuncții”. Dar neliniștea este alungată de posibilitatea ca ea, ceața, să dispară, lovindu-se de „peretele verzui al copilăriei, între jucăriile și tămâia lui Rimbaud”. Devenită, prin metaforă „fum al lui Dumnezeu, ceața, care este percepută ca o rană, ce abia se „percepe cu durere”, îl poartă pe autor spre miracolul evanghelic, „un ochi vătămat al dimineții și al vieții”.
Spirit enciclopedic, cu credință în Dumnezeu, Guillermo Eduardo Pilía cunoaște adânci elanuri meditative și le mărturisește, fără rezerve, în „arena” poemului său, așa cum constatăm în „Luna lui Alexis”, unde, în versuri cu tentă de pastel, se sugerează contopirea poetului cu natura, cu aroma de busuioc a caselor rustice, deasupra cărora teii, pinii și chiparoșii „împrospătau văzduhul”. Finalul poemului surprinde prin afirmația că luna, răsărită din trunchiurile copacilor, este privită de fiul său cu „ochi uimiți”, cu ochii autorului, frumoasă trimitere spre ideea poetică de continuitate.
Următoarele poeme traduse de Eugen Dorcescu, bun cunoscător al artei de a face credibilă și plăcută o traducere, pun în lumină sentimente intense, din zile pe care poetul ni le prezintă în unicitatea lor, ca un film realizat din amintirea „petrecerilor din copilărie”, dar, numai ziua „de piatră albă” este făcută, special pentru el, din elemente ce sugerează lumina, liniștea sufletului și convingerea că, între asemenea miracole, „este dulce să pierzi patrie și amintiri”. O interesantă stare de spirit, o admirabilă aplecare spre sublim.
Un nou poem, o nouă mirare în fața percepției că, la cea mai ușoară mireasmă, la zgomotul infim produs de deschiderea unei uși, poetul retrăiește superbe clipe de viață, cuibărite, pentru o vreme, în memoria involuntară: „nopțile de vară, ajunurile unor sărbători”, ca și „misterioasa înviere a morților”. De data aceasta, comuniunea este perfectă. Poetul se simte o verigă în povestea vieții, între cei vii și cei morți.
Urmărind tematica poemelor scrise de Guillermo Eduardo Pilía și traduse magistral de Eugen Dorcescu, putem constata, fără mare dificultate, că „amintirile” constituie puntea între lirismul simțirii poetului și toți cei care sunt, toți cei care au fost și că, pe această punte, poetul pășește cu sfială, vrăjit de „aroma copilăriei și bucuria ei plăpândă”. Personificați, anii se învechesc și ei, ca și oamenii, și devin amintiri. Amintiri, la care poetul nu renunță, ele însemnând, de fapt, semnătura greu de imitat a zilelor pe care acesta le-a trăit între oameni dragi, case, copaci, cer și anotimpuri. Poetul subliniază, în versul său, că „totul este util și unic”, iar această afirmație deschide cititorului noi uși spre receptarea poeziei și îi întoarce gândul în trecut, la tot ce ține de propria-i copilărie, la perenitatea aspectelor de integrare în misterul existenței .
Înțelegem că poetul Guillermo Eduardo Pilía nu-și dorește o prelungire a prezenței sale în lumea pe care, oricum, o va părăsi, ci își mărturisește dorința ca „toate lucrurile, care sunt vii… și care știu și durerea a ceea ce ignoră, cu mine trebuie să moară”. O enumerație face cunoscute cititorului acele lucruri, care, rămase vii în amintire, trebuie să moară odată cu el: diminețile, siesta, afișul, crângurile de ceibo etc. Dacă acestea ar muri, bănuiește poetul, neînregistrate, ar rămâne trăirile „cele mai pure și mai intime”. Viața, ca „dans solar al existenței”, nu poate fi sintetizată, tradusă în cuvinte. Esențial rămâne „vântul muribund în lumină”, ca semn al unei lucide treceri, al unui drum spre dincolo, scăldat în strălucire.
Urmărind firul poemelor lui Guillermo Eduardo Pilía, meditând la marile probleme existențiale, cititorul are senzația că și despre el sunt aceste splendide poeme, în care autorul recunoaște că și-ar dori să spună, chiar și o singură dată, ceea ce urăște și iubește („Rănit de apă”). Captivante găsesc și versurile din poemul „El milagro” („Miracolul”), în care Guillermo Eduardo Pilía ne face cunoscută o întâmplare de demult, în urma căreia bunicul său a trăit o viață „cu un ochi schilodit”, dar acest fapt „nu a reușit să-l facă crud sau dușmănos”. De admirat adâncul netulburat al sufletului bătrânului.
Dacă „toate străzile duc către aceeași destinație” („Etape neprevăzute”), cred că și toate poemele lui Guillermo Eduardo Pilía cunosc un singur drum, acela către sufletul cititorului, care, în urma lecturării acestora, se simte mai relaxat, mai înțelept, mai om, cu picioarele pe pământ, dar cu sufletul marcat de frumusețea desăvârșită a poemelor sale. Neavând veleități de eseist sau de critic literar, îndrăznesc să caut, spre a le descoperi și savura, structura și mesajul unor poeme din care răzbat și înțelepciunea, și dragostea de viață, și cele mai intime resorturi sufletești ale autorului. Nu pot încheia aceste rânduri, fără a mă opri o clipă, cu inima și cu privirea, asupra unui poem restrâns, ca număr de versuri, dar atât de cuprinzător ca idee poetică. Mă refer la „Suferință din dragoste”, o poezie cu bogate valențe contextuale, cu deschidere spre sufletul tuturor acelora care au cunoscut sau cunosc acest tulburător sentiment:
„Lumina muzicală a dimineții
dobândește sens doar pentru ftizicul
sau sfântul care au vegheat toată noaptea!
Pentru cel care a stat lângă un mort iubit
cu care trebuie să conversezi în șoaptă,
pentru santinela care-și așteaptă schimbul.
Pentru cel care a vrut să rămână treaz
spre a contempla o femeie goală.
Pentru cel ce nu poate dormi, din pricina suferinței
din dragoste”.
Eugen Dorcescu, bun cunoscător al limbii spaniole, dar și al tainelor apropierii, înțelegerii și contopirii cu textul cărții unui poet de certă valoare, ne dăruiește, și cu acest volum, cu o bogată încărcătură semantică, posibilitatea de a simți, de a înțelege că viața trebuie trăită cu toate bunele și relele ei, cu gândul și inima la Dumnezeu, marele învățător al călătorului prin existență, de la ceasul nașterii sale, până la intrarea în noaptea mormântului, în care lumina divină ia formă de amintire. Acest volum nu este singura traducere a Scriitorului Eugen Dorcescu. A început această nobilă muncă de tălmaci cu mulți ani în urmă și a îmbogățit literatura cu opere literare valoroase, fapt ce evidențiază onestitatea unui poet, care este convins că, în lume, mai sunt mulți autori de prestigiu, a căror operă merită să fie cunoscută și peste hotarele țării de origine. Fiind primit de curând ca membru corespondent al prestigioasei Academii Hispanoamericane de Buenas Letras din Madrid, Spania, Eugen Dorcescu face cinste literaturii române și universale, deopotrivă. Suntem convinși că alte sute de pagini în proză sau în versuri vor îmbogăți lumea bună a poeziei și prozei, lume care îl percepe pe marele poet timișorean ca pe unul „de-ai casei”!

by

Referinţă Bibliografică

MARIANA PÂȘLEA, DESPRE FRATERNITATEA LITERARĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 21 iunie 2023