Sâmbătă, 30 decembrie 2017. Sunt sunat de domnul profesor Stelian Grigore și de scriitorul Cornel Diaconu. Eu și domnul Grigore îl așteptăm la Buzău pe Ștefan Mihai, director adjunct al revistei ”Caietele de la Țintești”. Nu știu ora la care trebuie să ne întâlnim. Am un program pus pe secunde. În primul rând, împreună cu Irina, trebuie să ajungem la Cimitirul ”Dumbrava” să aprindem lumânări/candele pentru doctorul Valeriu Bistriceanu și pentru poetul Dan Manolescu, un poet pe care „zăpăcitul” de Nichita Stănescu l-a prețuit cum se cuvine, de parcă l-ar fi botezat. Nu trag de timp. Am mereu ceva unde mă duc în gândurile mele. Irina e ca un ceasornic. Nu îi poți muta secundele. Nici nu am ieșit din casă și deja îl văd pe doctorul Bistriceanu. Sunt irascibil. O grăbesc pe Irina. Pune motanul în cușcă și ne ducem la doctoriță. E vorba despre un vaccin. Doctorița e tare frumoasă, suplă, inteligentă, amabilă. Îi dau două cărți și o revistă. Se bucură enorm. La cimitir, cu pisoiul după noi, în cușcă, aprindem lumânări la mormântul doctorului Valeriu Bistriceanu și la cel al lui Dan Manolescu. La dr. Bistriceanu toată suprafața mormântului din marmură este, lângă cruce, plină cu fel de fel de obiecte artistice și flori. De unde se vede cât de iubit a fost. Îmi dau lacrimile. Nu vreau să mă vadă Irina că plâng, deși ea știe și când plâng în mine însumi. Pisoiul ”Irineu” a stat în cimitir ca și cum ar fi fost creștinat: cuminte, respectuos, ușor mieunător. Pios, ca să scurtez totul. La plecare, am vorbit cu o femeie de-a cimitirului, una care face de toate, de la trasul clopotului la vânzarea de lumânări și îngrijirea mormintelor. Să vezi într-un cimitir o femeie oarecum optimistă, în sensul deloc cinic al cuvântului, e mare lucru. O femeie care își iubește locul de muncă. Pâinea de zi cu zi. Din când în când trage și clopotul. Are fizic de tras clopotul cerului. Un fel de țigancă harnică. Mă gândesc să-i zic să aibă grijă de mormântul doctorului Bistriceanu. Nu prea am motive. Mormântul e perfect! O întreb cum să procedez ca să cumpăr un loc de veci în acest cimitir. Îmi explică mult mai clar decât un profesor de algebră. Între mormântul doctorului Bistriceanu și cel al lui Dan Manolescu e o distanță de vreo 30 de cruci, vreo 20 de metri. Vorbesc în imagini. La mormântul doctorului sunt depuse fel de fel de obiecte ritualice. E ceva impresionant. Am mai spus, a fost tare iubit de cei care l-au cunoscut cu adevărat. Eu și Irina am știut încă de la început ce a pierdut acest oraș. Are cea mai frumoasă cruce din cimitir. Lângă mormânt am găsit un mop. Am șters toată marmura grea de peste plămânii săi hăituiți de cine știe ce boală umană. Parcă l-aș fi mângâiat pe suflet. Ca o curiozitate, dr. Valeriu Bistriceanu, doamna dr. Anca Bistriceanu și subsemnatul suntem născuți în același an: 1955! Ca și mama colegei mele de redacție Irina Mirică, distinsa doamnă Elena Mirică. Ce mică e lumea eternă…
Marin Ifrim, 30.12.2017


