Klingonienii literari
Când nu ești de acord cu ceilalți, pari deja suspect. Când nu faci ce fac ei, cei mulți la număr, ești arătat cu degetul. Tu ești de vină pentru că există vină. Ei sunt puri și nu au nicio problemă. Când au nevoie de ceva ce nu se gășește pe piață, de cuvinte ”la (și de la) negru”, vin la tine și te pupă între buci. Ei sunt cei care fac și desfac măruntaiele unor cadavre aflate în gheață veșnică, hienele cu dinți de oțel, cu gânduri putrede și activități putrede. Am avut parte din belșug de așa ceva. Unii dintre acești ”prieteni” au intrat în intimitățile mele prin efracții descalificante. Nu sunt o fire răzbunătoare și nici nu am dreptul divin de a ierta, nu-i uit și nu vreau să îi mai știu prin jur. Ducă-se. E trist să constați că, după mulți ani, timp în care ai avut ocazia să te convingi că unii dintre acești klingonieni literari scriu într-o altă limbă – una a grafomanilor cosmici – ți-ai înșelat sufletul. Sare pe rană, atâta le e gustul estetic. Cunosc inși care pot să scrie un roman de cel puțin 1000 de pagini despre o simplă bășină. Mă simt ca un gospodar care, după o muncă sisifică, își găsește, dimineața, grădina devastată de urși puturoși, plini de purici cu bale în bot și cu greutatea lor de fiare cumplite tremurând pământul din jur, privind totul ca și cum nu doar foamea le astâmpără animalitatea. Nu sunt un risipitor de sentimente, dimpotrivă, am economiile mele (u)morale. Mă uit la astfel de călători/încălecați peste litere cum se adună și se adulmecă unii pe alții sub coada limbii, precum animalele aflate în călduri. E vremea lor dintotdeauna. Să fie la ei și la toți cei care nu înțeleg că rostul cuvintelor nu e acela de a te găinăța în fraze și propoziții peste aproapele tău. Eu nu pot sta în calea evoluției științifice a desfrâului, a scrisului și a scrisei, vorba lui Gheorghe Ene. Nu am ce căuta în minți tulburi și pofticioase de ”glorie” literară pe cocoașa altora. Sictir!…
Marin Ifrim, 06.07.2018
by