Mihaela Roxana Boboc, despre cărțile căreia am mai scris, există în realitate! Aici e secretul scriitorilor cu destin, căci, știm cu toții, cititorii de zi cu zi, planeta literară românească e, în prezent, mai voluminoasă decât toată Calea Lactee. Poeți peste poeți, lumină stinsă încă de la debut. Multora le place să scrie și să semneze poezie ca să se afle în treabă, să facă ceva despre care ceilalți, mulțimea adică, nu prea are a se pronunța. Mihaela Roxana Boboc, din câte percep eu, nu și-a dorit niciodată să fie mare poetă. Și nici măcar actriță de alfabet. E vorba despre o entititate viguroasă, energetică, venită pe lume cu destin la pachet ADN. Născută pe 19 mai 1982, la Buzău, din părinți veniți din fabuloasa lume a Vălenilor de Munte, locul din care au răsărit stele în brad – Irina Loghin, Puiu Cristea, Miron Radu Paraschivescu etc.- Mihaela Roxana Boboc, în ciuda seriozității poemelor sale, mă duce cu gândul la un cântăreț pe care nu prea l-am apreciat, Mihai Constantinescu, cel cu versul ”Cu creionul pe hârtie”…Am ajuns la vârsta la care, după vreo patru decenii, îl înțeleg perfect pe Mihai Constantinescu. Vocea și versurile sale mă duc direct în textele celui mai recent volum de versuri al Mihaelei Roxana: ”Silabe orfane”, Ed. ”Rafet”, 2016. O carte cu siluetă editorială de manechin de Bookfest. Arătoasă, vreau să zic. O carte premiată în cadrul proiectului ”Festivalul internațional de creație literară <Titel Constantinescu>, ediția a IX-a, Râmnicu Sărat. Cartea are un start entuziast, o prefață semnată de editorul Constantin Marafet, un editor de top. Nu intru în amănunte, prefața oricărei cărți onorează nu doar autorul, ci și semnatarul acesteia. Punct. Editorul are toată prețuirea mea. Dincoace, sau dincolo de prefață, începe poezia: ”Ești cel mai bun doctor de inimi/le despici și coși cu suturi perfecte/locul în care se moare e mereu încercuit într-un șotron/asimetric/în timp ce legătura noastră se subțiază în artere/și nu/n-am de gând să fac nimic pentru asta/o să las să se scurgă în vina acestui anotimp/poate mâine îți voi arăta/cimitirul de lampadare/poate și tu vei împărți cu mine acest poem/vei lua o pauză/să respirăm pe margine/înainte să vorbim despre orice mai puțin de noi/ odată am văzut cer de nisip/și vrăbii scăldate în lumină/era atâta rugină în noi/că ne-am acoperit ochii/ne-am trăit unul pe celălalt/temerile mai ales/noaptea își aruncă voalul de mireasă/goliciunea ei îmi pipăie simțurile/îi dau ce-a mai rămas/să-și care iluziile mai departe” (”Cimitir în lampadare”, pag. 57/58). Asemenea versuri, încărcate cu nuanțe ale realului, bine învelite în livresc, reprezintă, cred eu, cea mai bună formulă vitală a poeziei actuale. Mihaela Roxana Boboc ar putea fi, dacă ”lumea literară” își va păstra oarecum sensul și rostul, un început de drum în noua lirică. Poezia sa are un formidabil echilibru între viață și moarte, între bun și rău, între performanță și infinitul nul. E o chestiune de destin. Nu am explicații convingătoare. Pur și simplu admir și îmi plac oamenii care îmi confirmă că poezia, măcar aceasta, trebuie trăită cu viață cu tot. Până la capăt. Dacă aș putea da vreun ”certificat” de autenticitate, pentru poezia Mihaelei Roxana Boboc, mi-aș pune sufletul pe semnătură…
Marin Ifrim, august 2017



![]() |
Referinţă Bibliografică |