E prea târziu ca să mai stric vreun suflet, mă sacrific
Cine a simțit măcar o singură dată ce ciudată e viața nu-și va mai pune
Întrebări nici în lumea de dincolo. Mă întreabă iubirea pe cine am iubit
Eu cel mai mult. Și răspund: Pe mine însumi. E prea târziu ca să mai stric
Vreun suflet, mă sacrific. Toate la timpul lor. Acum e vremea sămânței
Din miezul iubirii. E timpul să văd ce și de ce am iubit. Niciodată nu se
Poate ști ce e sub zăpada unor iubiri fierbinți, ce ghiocel fabulos anunță
O nouă primăvară. Alta decât noi, cei care nu știm să ne iubim decât pe
Noi înșine. Încă văd frumusețea, încă aud vorbele ei dulci, încă gândesc
Ca și cum mi-aș da explicații critice mie însumi. Pot să înțeleg de ce nu
Sunt în miezul iubirii. Am toate temperaturile în bietul meu corp. Și nici
Măcar nu știu de unde izvorăște căldura, frigul, fierul fluid, aurul din
Ochii mamelor. N-am explicații. Parcă m-ar fi scris Shakespeare. Ca pe
Un fel de sonet cu unghiile tăiate, un poem cu pământ sub limbă. Și nu
Sunt decât în fața unei întrebări vitale. Cei care pun întrebări știu și
Răspunsurile, însă, vor dovezi, certiudini, brume de toamnă pe suflete.
Chiar așa, habar nu am pe cine am iubit eu cel mai mult. N-am cuvinte.
Timpul e așa de scurt încât nu știu pe umărul cui să pun mâna cu care
Se jură pe Biblie. I-am iubit pe toți cei care au fost înțeleși de mintea
Mea simplă: părinți, frați, copii, iubite, prieteni etc. Nu prea m-am iubit
Pe mine însumi. Din lenea de a plânge de fericire pe propriul meu umăr.
Mereu de la capăt, după legile inimii, am iubit tot ceea ce iubesc și acum.
Și mâine. Mai mereu sunt un piept în căutarea unei inimi care poate iubi.
Ce titlu de șlagăr mondial: ”Te-am iubit doar pe tine”. Gura păcătosului
Nu mai cântă. Are ceva în gâtlej, viață cu noduri marinărești. Ceva marin.
Viitorul se întoarce acasă, țara e ocupată de rudele maimuțelor
La cât se ridică gaura la buget? Am trăit s-o aud și pe-asta. Gaura se ridică.
În fruntea tribului sunt unii cu gaură în frunte, direct în buricul creierului.
Așa se întâmplă de milenii, când cineva pune mâna pe măciucă și face găuri.
Ei vorbesc în limba Sfântului Asfalt, cel mai modern drum spre lumea de Apoi
A mulțimii. Găurile lor umflă portofelele neamurilor lor. Țara e ocupată
De rudele maimuțelor. De inventatorii găurilor. De parcă și Eva s-a
Dezasfaltat din cauza lor, i s-a luat totul și i s-a dat o gaură cu laserul.
Adio, nu mai pică frunze. Viitorul se întoarce acasă, în peșteri, în găuri pline
Cu vietăți de tot felul, care pe care plus natura. Ca să-ți vezi mersul pe jos,
Nu trebuie să privești la ceruri, nici sub valuri. E destul să te uiți în vârful
Bocancilor de pe gâtul acestor locuri sufocate de noile gorile academizate
Între copaci cu rădăcina în sus. Ne-au făcut încă o dată. Ale noastre maimuțe.
Toate sunt gradate. Au umeri sub locul creierului. Triplă comandă. Chestie
De specie. Între gibon și cercopitec, între președinte de trib și trib de
Președinte. E mai rău ca la anul care vine. Gheață la mal. Carnea de maimuță
A învins creierul de matematician. Unde se adună două primate,
Viitorul e deja fecundat. Unde se ascund doi matematicieni de partid
Ne piere rasa. Unu și cu unu încă fac doar o maimuță. O socoteală. Ăștia
Nu ne mint doar cu vorbele. Ne pun cifre între cuvinte. Mai au puțin și vor
Da legi de creștere a penisului pensionarului anonim. Tot de gaură e vorba.
Marin Ifrim
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..