Suntem destinați, încă dinaintea nașterii noastre, să facem bine. Nu există ADN programat pentru a duce purtătorul acestuia spre crime, alcoolism etc. Dumnezeu e și Tatăl lui Einstein, dar și al cerșetorului născut cerșetor din motive care bat pe umăr și pe burtă matematica, psihologia și filozofia. Doar în cazul sinucigașilor problema e un pic mai încețoșată. Nu știm nimic despre vulnerabilitatea acestor sinucigași, chiar și când ei lasă în urmă un ”bilet de voie”. Știm doar că Biserica noastră refuză să oficieze slujbe în astfel de situații. Un aspect care, cel puțin mie, nu-mi e clar. Nu intru în teorii. Știu un accident în care un tren a strivit o familie de șapte persoane. Oameni pe care îi cunoșteam. S-a întâmplat acum vreo 4 decenii. Acum, văd la televizor cum, o mamă, o femeie, care sigur a fost tare stresată, s-a aruncat înaintea unui tren, cu un copil în brațe și alți doi ținuți cu forță disperată în jurul ei. Se poate spune orice. Nu cred că această femeie era atât de bolnavă psihic încât se recurgă la asemenea gest. Nici nu vreau să arunc pisica în curtea bogată a celor care conduc două țări, una a sinucigașilor și una a lor, acești eterni strigoi care ne fac viața un infern obligatoriu, politicienii și sitemul național de administrare a țării, cu servicii cu tot. Mă întorc la Biserica noastră cea de toate zilele. Am mai văzut cazuri în care sinucigașii nu au dreptul la slujba cea din urmă. S-ar putea să greșesc, nu sunt doctor în teologie, însă, din tot sufletul, cred că undeva nu există înțelegere și toleranță. Or fi existând în poruncile Domnului, în Biblie, fel de fel de alineate și paragrafe judecătorești, dar nu cred că Justiția Divină e oarbă, precum cea pământească. Dacă ar fi după mintea mea, unde încă nu e zi în care să nu bată clopotul, inima adică, aș căuta o cutumă bisericească prin care și cei care se sinucid să fie tratați cât de cât ca oameni care au fost purtători de suflet. Chiar și noi, cei mai puțin predispuși la astfel de gesturi fulgerătoare, ne sinucidem zi de zi prin metode mult mai rafinate decât „păcătoșii” de serviciu. Asta înseamnă că tot sinucigași suntem, numai că, spre deosebire de adevărații amărâți, nouă ne place să facem din sinucidere un lux. O chestiune de cinism plictisitor. Nu admir sinucigașii, inclusiv pe cei care își dau foc în numele cine știe cărei cauze efemere, dar nici nu pot să înțeleg de ce, țara asta, plină de fel de fel de organe și organisme, de la protecția socială și până la protecția consumatorului, de la cabinetele psihologilor și până la ministrul sănătății, de la prevenția din școli și până la prevenția celor care dețin toate secretele (im)posibile, totul e un fiasco, o lume paralelă. Ne naștem, trăim și murim într-o țară absentă din viața celor care o populează. Am văzut și înțeles multe. Lumea nu se va sfârși aici. Până și sinucigașii de zi cu zi își vor face dreptatea lor, în felul lor, în mintea goală și indiferentă a celor care nu se gândesc decât la sarmalele familiilor din care își trag ADN-ul de laborator!
Marin Ifrim, august 2017
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..