Simt că Lucian Blaga e singura culoare verde din cimitirele patriei
Toți poeții orașului meu au plecat încă de tineri în Capitală, care pe unde și cum
Afirmați inclusiv cu voie de la natura lucrurilor. Spre Bellu. Am sosit prea târziu în târg,
Politica avea deja toate rimele și versurile în alb, în rastel. Am găsit totuși nume
Și prenume compuse din litere octanice, poeți mai buni decât cei din poarta ortomană
A Capitalei: Nicolae Pogonaru, Bebe Țânțăreanu, Călin Ghețu plus niște critici
Literari de pomină: Dan Dinu, Emil Josanu (fie-i sufletul odihnit), Aurel Ganea etc.
Sunt un poet vechi în felul în care se învechește coala de scris. Mă gălbejesc pe
Zi ce trece, însă, sunt sigur, ori de câte ori văd poeții mei de odinioară, îmi
Prelungesc viața. Pe vremea mea poezia era mai importantă decât nevasta.
Pe vremea mea, poezia era mai importantă decât închipuite amante. Avea cuvinte,
Avea șolduri, avea umeri și sfârcuri și putea să se recomande cu fruntea sus:
Passionaria Stoicescu, Ana Blandiana, Florența Albu, Constanța Buzea, Angela Marinescu.
Sunt la origini, am rămas tot cititor care scrie cărți. Aș fi vrut să scriu un fel de Biblie
Literară, nu o istorie, istoriile literare sunt niște facturi decontate de neantul de mâine.
Aș fi vrut să spun în cuvinte tot ce simt că nu pot spune. Nu mi-au rămas în cămările
Gândului decât niște cărți și niște nume, sângele meu îngreunat de vorbe.
Încă sunt aici, încă visez mai ales trecutul. Și încă sunt viu inclusiv în trecut.
Nu e seară în care să nu vorbesc cu Lucian Blaga, ca de la poet la cititor al
Veșniciei. Plâng ca mutul ori de câte ori mă trezesc din vis și simt că Lucian Blaga
E singura culoare verde din cimitirele patriei. Curând o să iasă iarba din mine
Și datorită lui Blaga, acest anotimp al veșniciei unei Românii efemerizate de politicieni.
Marin Ifrim, 18 feb. 2017
by