Iubesc un nume și pe trei doamne ce-l poartă. Numele este Marina…! Doamnele?! Cele ce poartă frumos acest frumos nume – ele nu sunt o taină, nu taina, ci mărturisirea este frumoasă precum doamnele și numele…! De fapt mărturisirea este frumoasă întocmai pentru că eliberează enigma, nu o sechestrează sub platoșa secretului înfundat în scrupulozitate. De aceea, dintru începutul cuvântului din cuvânt dezvălui pe o Marina frumoasă, spuneam și-am să mai spun, altminteri n-ar fi ea aceea ce dă un sens gândurilor mele de-acum contemplate-ntr-o alcătuire literală – literară nu e-n dreptul meu să decid dacă se va merita să se numească: Marina Almășan, personalitate de televiziune în primul rând, apoi om frumos și cumsecade, eu negăsind vreodată cuvânt mai întemeiat de a numi pe omul om decât cumsecade.

Să descriu pe Marina Almășan ca-n acea fișă curriculară, cum se poartă azi mai împăunat ca niciodată într-un carusel biografic mai sus de închipuire, cinste, adevăr și bun simț, poate că ar vrea cei interesați să intre pe partea carosabilă a sufletelor oamenilor, cum ar spune Marin Sorescu. Dar eu sunt cu gândul la alți oameni, cu alte preferințe atunci când le înfățișez spre citire câte vreun rând scris la ceas de întâlnire cu mine, cel din mine, nu cel din ochii lumii…!

Și-atunci, nu am a vorbi în ce o privește pe Marina Almășan decât ce este frumos și adevărat de vorbit despre ea, și anume faptul că și-a prelungit cu talent, muncă, seriozitate și merit aspirațiile, preocupările și faptele mai departe chiar decât aș fi putut eu să am răbdarea de a plănui măcar, în oricâți ani de ostenitor al vreunor modeste încercări culturale – ca să nu mai vorbesc de har, căci l-a cultivat ea aproape pe tot și de aceea spun eu nici cu invidie, nici cu frustrare, ci cu admirație și, firește cu picătura mea de umor blând și vesel nu chinuit să pară ce nu este, că am a-mi aștepta rândul la recolta a doua, deloc productivă ca prima.

Celelalte două doamne frumoase, cu numele frumos Marina sunt Marina Voica și Marina Florea – eu le-aș iubi pe toate doamnele Marina, dacă le-aș cunoaște, dar pentru că nu se întâmplă aceasta, le iubesc pe acestea trei cât le-aș iubi pe toate celelalte din întreaga lume…!

De fapt, bag seama că am scris deja o bună bucată de pagină și nu prea am spus nimic concret de interesant decât pentru mine. De altfel am slabe speranțe că voi spune, totuși. Aceasta pentru că ori de câte ori mă gândesc la Marina Almășan, ceea ce are proeminență este momentul când m-am prezentat ei la un eveniment în care-și lansa una dintre propriile-i cărți, cu ani în urmă. Îi spuneam atunci că sunt un slujitor al scrisului pe ziar și carte, nu de anvergura împlinirilor sale și a valoarei lor. Ea însă m-a încredințat foarte politicos și încurajator de un spirit al echivalenței în prietenie și iubire pentru ce ne leagă profesional.

Chiar de atunci – faptul va avea transcendență în actul gândurilor mele la zi – simțeam că deși o voi revedea pesemne foarte rar, de asemenea la unele evenimente culturale și artistice, voi agonisi amintiri frumoase despre ea, un anume tip de amintiri: amintiri ale propriilor mele emoții și afecțiuni într-o interrelaționare cu trasabilitate din imaginar în speranță. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ți lași propriul suflet să-și clădească singur aripi și să zboare cum, când și spre cine înțelege și simte el că vrea?!

Cu Marina Almășan conversez, intru într-o comuniune inefabilă spirituală și fără ceea ce reprezintă în faptul adevărat, activ și deopotrivă pentru amândoi aceasta, ci doar pentru mine, zărind-o, ascultând-o, clădindu-mi fictiv, cu puterea firii mirabile a prețuirii și admirației pentru personalitățile ce mă seduc prin conduita lor fină și generoasă față de mine, prin neforțarea etalării arogante a inteligenței și superiorității contrafăcute, într-o încercare enervantă și penibilă de a mă pune în dificultate manifestând incorect o grijă față de o concurență fictivă cu mine, prin harul și voința de a binedispune, prin eleganța și inteligența vorbirii, prin frumusețea sa, prin sublimitatea feminină și grația omului ce este frumos pentru că este frumos, nu pentru că își dă interesul să convertească el fals și agresiv în a fi crezut frumos…!

Toate acestea sporesc în mintea mea răsfățată de astfel de reflecții, sunt printre puținele acumulări zilnice de vibrații sufletești și amintiri ce nu mă obosesc devenind comune, de rutină a ce nu se poate evita chiar și dacă devin prea plinul poverilor plictisitoare. Sunt o prelungire a vieții absurd de nedrept și paradoxal scurtate odată cu trecerea anilor ce-o întind ca pe un elastic și el pe măsură ce trece timpul devenind nu mai flexibil ci din ce în ce mai rigid.

Ce bine că îmi e dat a degusta din amintiri ca din apaos la comemorarea clipei frumoase atât de scurte că dispare din timpul ei odată cu intrarea în timpul meu, iar eu nici n-aș apuca să o număr măcar, că deja e alta…, ce bine că îmi e dat a degusta aburul aromat și catifelat ca vinul vechi al vieții, aburul afânat al norilor albi, ușori, frumoși, răcoritori al amintirilor, căci ceea ce trăiesc în act sau în imaginație frumos se acumulează în amintiri…!

Și-atunci, ce bine că nu pierd nimic din ce clădesc în mine ca încă un mine spiritual în interioritatea scoarțelor ce sunt eu, din rarele întâlniri cu Marina Almășan – cu sau fără știința sa decurg aceste întâlniri, căci la unele evenimente la care sunt prezent și eu și ea, eu, da, știu că ea este, o privesc, o aud, o simt, dar ea nu întotdeauna. Cum eu o privesc și o aud pe ea, că așa vreau eu, ea privește și vede pe cine vrea, că așa vrea ea…, iar când acestea se termină și fiecare pleacă unde are de plecat, ea își ia cu sine amintirile sale, iar eu îmi iau cu mine simbria de bine sufletesc, amintirile mele, ca nimeni altcineva nefiind mai de demult și pentru totdeauna în solda amintirilor frumoase…!

Ce sunt amintirile frumoase, cum pot ele să zidească în noi ceea ce timpul și uitarea necontenit uzurpă, ce forță le împletește într-o celulă a noastră nevăzut de mică și totuși agonisitoare a mult ce-ntr-o viață de om cerne fărâma lui de minte, precum în firimitura de cuminecătură se cristalizează o lume de crez, rugă și ideal?!

Dacă îmi pun această întrebare, răspunsul nu am a-l căuta mai departe de mine și la nimeni decât la mine, căci eu însumi sunt amintirea mea, un al doilea mine cu amintiri minunat de frumoase, copleșitoare în contradicția cu cele neplăcute. Iată, am aceste amintiri ale amintirilor cu Marina Almășan, un om plăcut încât amintirilor mele despre ea eu le spun dumneavoastră, cum ar spune frumos și mai filozofic decât au spus vreodată filozofii antici, adevărații filozofi ai lumii și ai tuturor timpurilor, prietenul meu de pahar cu soare de jad și gânduri, Fănuș Neagu, vinului bun – da, lui Fănuș Neagu îi plăcea atât de mult vinul cel cu viața sufletului în mărgelele lui, încât îi venea să îi spună dumneavoastră…!

Și amintirile mele frumoase cu Marina Almășan sunt un vin de un veac, bun, că îmi vine să îi spun dumneavoastră…!

(Aurel V. Zgheran)

Foto ultimele două fotografii: Aurel V. Zgheran cu Marina Almășan, București, 23 mai 2015 și 29 septembrie 2015 – în fotografia a doua și cu Oana Georgescu

by

Referinţă Bibliografică

Marina Almășan, amintiri frumoase că le-ș spune „dumneavoastră”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 iunie 2025