Se spune că, demult, într-o ţară îndepărtată, un prinţ de neam ales, s-a hotărât să cutreiere lumea pentru a-şi găsi mireasa.

Într-o bună zi, îşi luă rămas bun de la părinţi şi porni la drum cu speranţa care îi lumina chipul tânăr şi frumos, că pe lumea asta, se va găsi o fată pe placul său: bună, frumoasă şi blândă care să ştie iubi şi să fie înţeleaptă.

Colindă el ce colindă şi într-o seară de primăvară, poposi într-un sătuc românesc. Se opri pe câmpia de la intrarea în sat şi îşi aşeză cortul. Dădu drumul calului să pască şi privea copleşit de emoţie asfinţitul. „Câtă linişte!”, îşi spuse prinţul. „Mă simt ca şi acasă!” Se întinse pe iarbă şi se lăsă în braţele ei gingaşe şi verzi care îi atingeau faţa, făcându-l să tresară de fiecare dată.

Dintr-o dată, zări un chip de fetişcană, care purta pe cap o coroniţă din flori, strângând la piept un minunat buchet. Inima îi începu să bată cu repeziciune de parcă visa şi nu se putea trezi din somn. Se ridică în picioare şi privea cu încântare la fata care zburda printre flori, îmbrăcată cu o ie albă brodată cu fir roşu şi cu poale albe învelite cu un şorţ negru. Pletele îi cădeau pe umeri ca nişte podoabe de aur, iar faţa îi zâmbea ca unui înger. „Oi fi având vedenii! Nu-i de mirare, după atâtea nopţi de călătorie”, îşi spuse în sinea lui. Fusese trezit din nedumerire, când auzi un glas dulce, întrebându-l:

– Ce te aduce în satul nostru, viteazule? După veşmintele pe care le porţi se vede că nu eşti de pe aici.

– Vin de pe alte meleaguri, îndepărtate. Caut cea mai dulce şi mândră floare pe care s-o iau cu mine pentru totdeauna.

– Greu lucru cauţi! Dragostea e un lucru mare! După care dispăru în sat, fără ca prinţul să-i poată răspunde.

Îşi chemă îndată calul şi intră în galop în sat pentru a căuta fata. Întreba pe toată lumea şi nimeni nu ştia să-i spună cum o cheamă. Ochii lui mari şi limpezi se umplură de lacrimi care se transformau în flori albe ce răspândeau un parfum îngeresc. S-au umplut de flori grădinile şi dealurile pe care a umblat şi munţii pe care i-a străbătut, zile în şir, căutând-o.

Într-un miez de zi, când plin de tristeţe îşi stâmpăra setea la un izvor, văzu fetişcana, venind spre el cu un buchet de flori.

– Acestea sunt lacrimile tale, izvorâte dintr-un suflet curat. Le-am adunat venind spre tine, îi spuse fata, surâzând.

– Iar tu eşti cea mai dulce şi albă floare ce s-a născut din lacrimile mele…! murmură cu ochii înlăcrimaţi de fericire, prinţul.

De atunci, în fiecare primăvară, răsar aceste flori numite lăcrimioare care vor să aducă aminte tuturor, că dragostea adevărată poate fi găsită doar de un suflet nobil.

Marina Glodici  

Cluj Napoca, 30 martie 2016

by

Referinţă Bibliografică

MARINA ANGELA GLODICI: Legenda Lăcrimioarei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 aprilie 2016