MARIANA ANGHEL
POEZIA LUI JAIME SILES SAU LUMEA PERFECTĂ A IDEILOR PURE
A apărut, de curând, în ediție bilingvă, româno-spaniolă, o remarcabilă carte de poezie, Meránides el frigio/ Meránides frigianul având ca autor un celebru poet și profesor universitar spaniol, Jaime Siles, și ca traducător pe Eugen Dorcescu, talentatul și eruditul poet timișorean. Volumul a văzut lumina tiparului, în condiții excelente, la Editura Eurostampa din Timișoara, 2023 și a fost lansat la Școala de Literatură Eugen Dorcescu – 80, în 29 mai 2023.
Cine este Jaime Siles? În Introducerea intitulată „Un titan”și semnată de poetul Eugen Dorcescu, citim: „personalitate uriașă de factură renascentistă, Jaime Siles (n. Valencia, 1951) este profesor, om de știință, poet, eseist, traducător, foarte bine cunoscut și recunoscut în lumea academică din Europa și dincolo de granițele ei. Poezia sa, de un extraordinar rafinament al expresiei, explorează acele adâncimi ale Ființei, unde impermanența și dihotomiile se sting și unde eului i se revelează esența, altfel spus: grandoarea indicibilă și neclintită a Vacuității” (sp. Nada, p. 5). În continuare, Eugen Dorcescu enumeră titlurile academice și pe cele ce alcătuiesc opera vastă a poetului Jaime Siles. Reținem, pe scurt: este doctor în Filologie clasică la Universitatea din Salamanca, profesor onorific și „profesor visitante” al mai multor universități europene din Salzburg, Geneva, Turin, la Laguna (Tenerife), Valencia. De asemenea, Jaime Siles a fost distins cu numeroase premii internaționale pentru poezie și critică literară. Cercetător multidisciplinar, Jaime Siles activează în diverse domenii: epigrafie prelatină, poezie clasică greco-latină, poezie și pictură spaniolă din Secolul de Aur, poezia europeană și hispano-americană contemporană, traducător de teatru, poezie, proză. Este autor de eseuri critice în nu mai puțin de nouă limbi (greaca clasică, latină, greaca modernă, franceză, italiană, catalană, portugheză, engleză, germană). Opera domniei sale este monumentală: peste 36 de cărți originale, poeme (multe din ele traduse deja în alte limbi europene), 14 cărți de eseuri, 20 de traduceri, peste 140 de articole științifice, prefețe și peste 1000 de recenzii de carte.
Unui asemenea poet, monumental prin întreaga sa operă și formație culturală, Eugen Dorcescu îi traduce în limba română, în ediție princeps, 21 dintre poemele sale. Lecturându-le, în limba originară, nu putem să nu recunoaștem parfumul latin și muzicalitatea fluidă a limbilor romanice. Poezia care deschide volumul Meránides frigianul comunică – prin titlu – cu mitul eternei reîntoarceri. Poetul pare că își propune să răspundă la eterna întrebare: Ce este omul? Și citim:

„Nimic nu este în mine, doar acele orizonturi
Pe care cineva adormit le contemplă de pe țărmul unei mări:
Al unei alte mări, care poate nici nu mai există”. (Ritornello, p.5)

Omul este, așadar, acea făptură abisală în care sălășluiesc nesfârșite orizonturi și posibilități. Cu poezia Silencio/Tăcere, ne întoarcem la liniștea Genezei, la „echilibrul luminii în marele calm”. Traducerea textului spaniol în limba română păstrează eufonia și cadența versurilor din varianta originară:
„Equilibrio de luz
en el sosiego.
Mínima tromba.
Ensoñacion. Quietud”. (Silencio)
În acest ocean nesfârșit de lumină, un „primum movens” copleșește Universul de miracolul creației:
„o minimă trombă.
Reverie. Liniște.
Totul.
un spațiu fără strigăt
spre adâncul ascuns”. (Tăcere, p. 13)

Poeziile lui Jaime Siles sunt abisale prin modul în care surprind raportul dintre om și universul creat; în poemul anterior, acel  „adânc ascuns” cheamă omul să-l cunoască și să-l descifreze. Miracolul mineral, oglindit în om, este deopotrivă un cântec al armoniei și un elogiu adus miracolului existenței:

„Și dacă, fără ezitare, tu, natură,
dintre falduri de piatră mă vei fi privit
și nu era cu putință să fiu eu însumi, ci muzica ta,
în chiar acele clipe cât durează un adevăr”. (Natura, p.15)

Marile adevăruri sunt inefabile, indicibile: „un adevăr ce trece printr-un trup” și sunt o reflexie a divinului: „deschizând privirilor toate suprafețele sale”. (Natura, p.15)
Finalul poeziei este în notă imnică: „o, ce transparență în liniștea esenței”. (Natura, p.15), amintind de doxologia psalmilor biblici: „cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” (103).
Poezia Grafeme/ Grafemas este un elogiu adus liniei, ca infinitate de puncte, și scrierii purtătoare de sensuri. Astfel, linia – „desen sonor” – precedă „vremea albului”, fiind anterioară oricărei culori din orizontul văzut. Linia, scriitura nu pot fi circumscrise spațio-temporal:
„Spațiul și timpul liniei
sunt lăuntrice albului paginii”.
Această existență latentă a operei înaintea formei exprimă o viziune unică a poetului asupra condiției artei și a scriiturii, invocând posibilitatea inspirației. Scriitura devine o țesătură, un „corp textuat”. Pentru un specialist în filologie clasică, aluzia la etimon – textura/textum – nu este întâmplătoare:
„Corp textuat, scriitura
este un ritm de spații de culoare
de alb pe negru
e negru pe alb”. (Grafeme, p.17)
În această țesătură de ritmuri, de spații armonice și alternanțe cromatice, se află o multitudine de posibilități creatoare:
„în spațiul alb al liniei,
în spațiul alb al paginii,
în spațiul alb al culorii”. (Grafeme, p.17)
Realitatea inspirației este confirmată de Jaime Siles ca fiind un dar divin, dacă recitim această axiomă poetică:
„La escritura es un ritmo anterior a ese cuerpo,
Interior a ese espacio”. (Grafemas, p.18)
„Scriitura este un ritm anterior acelui corp,
Interior acelui spațiu”. (Grafeme, p.19)

Cu alte cuvinte, prin scriitură, omul lasă urme în istorie. Posibilitățile de a scrie sunt infinite, după cum infinite sunt reflexiile din spectrul luminii:
„scrierea negru pe alb
cunoaște doar un semn:
albul invizibil
al culorii”. (Grafeme, p.19)
Paginile care vor fi scrise vor cuprinde mesaje ancestrale, „îndepărtate voci”, ce vor transgresa toate regnurile „cu un surâs mirific și acvatic” (Spre pagină, p.21). Prin scris, poetul elogiază puterea binefăcătoare, cathartică, a scrisului, care eliberează voci interioare, purtătoare de sensuri:
„Acrone, cretane, criptice, cromatice
voci, ce exorcizați în grai
limbajul, lumea, cuvântul.
Voci, fără semne, voci fără profiluri,
voci ce trăiți vizualizate”. (Spre pagină, p.21)
În acest univers al realităților virtuale, cu identitate vizuală, poetul spaniol caută să recupereze acea măiestrie a cuvântului creator:
„așezați-mi dorința de a vă stăpâni
pe chiar hârtia clară a paginii.” (Spre pagină, p.21)

O poezie axiomatică, încifrată în însuși discursul său despre condiția artei, a scriiturii, a limitelor limbajului este Ipsa, sed altera; altera, sed ipsa. Un refren echivalent prin construcție sintactică și joc al contrariilor identificăm în poezia „Noi amândoi avem același dascăl” de Mihai Eminescu: „non idem est si duo dicunt idem”. Revenind la Jaime Siles, acesta răspunde în termeni specializați unei chestiuni de teorie literară:
„Orice discurs este circumferința
discursului, care este întotdeauna o referință
la limba ce este acel discurs”. (Ipsa, sed altera; altera, sed ipsa, p.23)
Titlul poemului, format dintr-un joc de vocabule în limba latină, ne avertizează că pătrundem în plin univers semiotic. Pe lângă distincțiile ce țin de metalimbaj, poemul are simetria sa. În acest poem greu, aproape intraductibil, recunoaștem virtuozitatea traducătorului Eugen Dorcescu în a recepta și reda în limba română marea poezie. Sentența anunțată anterior despre definiția discursului este echilibrată simetric prin raportare la referința acelui discurs:
„Încât orice referință
la discurs va fi circumferința
discursului în care se află acea limbă”. (Ipsa, sed altera; altera, sed ipsa, p.23)
Jaime Siles este un poet al contrariilor care se ating atunci când încearcă să definească în termeni antinomici necreatul, nevăzutul.
„Poți fi căutat sub un chiparos de spumă,
în degetele aerului metalic din vis,
într-un vulcan de păsări incendiate de zăpadă
sau în valurile fără glas ale peștilor de argint”. (Daimon Atopon, p. 29)
Preferința pentru oximoron ca procedeu artistic este evidentă: „vulcan de păsări incendiate de zăpadă”, „te-am văzut de multe ori arzând în cristale”; „umbra ta mi-a dat lumină”, „privirea ta arde, fulger de gheață” (Daimon Atopon, p. 29-31). Ca într-un descântec arhaic, poetul recunoaște atotprezența zeului/ a demonului, care depășește prin ubicuitatea sa timpul și spațiul:
„te ascunzi în râuri,
în frunzele de piatră,
în aștrii selenari înghețați.
trăiești dincolo de vene,
la marginea dinților,
invizibil în sângele nud al aurorei”. (Daimon Atopon, p. 29)
Ceea ce surprinde este îndrăzneala cu care poetul Jaime Siles descrie această cunoaștere apofatică, mai presus de rațiune și de simțuri:
„Te-am văzut de multe ori arzând în cristale,
tresărind în pupile,
consumându-te în ecourile unui abis nenumit”. (Daimon Atopon, p. 31)
Contemplarea acestui abis insondabil aduce lumină. Limbajul poetic se apropie prin expresie și trăire de poezia mistică:
„Umbra ta mi-a dat lumină,
mi-a mângâiat fruntea,
s-a făcut corp în gura mea.
Și privirea ta arde, fulger de gheață,
fum în sprâncene,
lavă”. (Daimon Atopon, p. 31)
Raportat la zeul imuabil, etern, nesupus schimbării, se află omul, în dualitatea sa:
„arbore al uitării, tu,
trup neîntrerupt,
porumbel suspendat deasupra bulboanei”. (Daimon Atopon, p. 33)
Poemul Daimon Atopon recapitulează o întreagă epopee a creației și a căderii. În efemeritatea trupului, poetul recunoaște însemnele veșniciei:
„E o sare albastră dincolo de sprâncenele tale”
o mare de foc deschis în obrajii tăi…” (Daimon Atopon, p. 33)
O altă poezie, grandioasă prin construcție și prin dialogul alegoric pe care îl propune, este Hypnos și Thanatos, poem dedicat lui Mario Hernandez. Sunt supuse reflecției ființa, neființa, trecerea, nimicul, tăcerea și amintirile. Thanatos ipostaziază marea trecere prin simboluri de mare forță artistică:
„Prin mine, da, tăcerea cu scrâșnete destramă
bătăile de inimi, și frunțile, și cranii,
iar apa marmoree tot ce e trup
preschimbă
într-o nestricăciune, vitroasă, trecătoare”. (Hypnos și Thanatos, p. 41)
De partea cealaltă, Hypnos se raportează la Thanatos prin oglindire și-și deplânge propria ipostaziere în paradoxal și iluzoriu:
„din stâncă, vai, săgețile-mi se-ntorc
și împotrivă-mi, iuți, se-nveșnicesc (…)
dar mai există, iată, o prezență,
alt susur lent, discret.
dac-am fugit de tine și-asupră-mi mă aduci,
la rândul meu, te trag spre mine și-mpotrivă-ți”. (Hypnos și Thanatos, p. 43)
Poemul Meránides frigianul, o veritabilă ars poetica, cel care a dat și titlul acestui volum de poezii, readuce în memoria cititorilor efigiile Antichității și pe războinicii ei glorioși. Poemul se deschide direct, cu imaginea eroului antic, care contemplă, „în lumina amiezii”, o imagine statuară:
„Meránides frigianul
contempla strălucirea cailor traci
perlați de roua metalică a sării”.
Războinicul antic privea cu admirație caii traci, îi contempla în perfecțiunea lor heraldică, transfigurându-i:
„Meránides frigianul îi privea
ca și cum nu ar mai fi fost nimic animalic în ei.
Pentru o clipă gândi că de fapt nu erau animale
nici statui de bronz, ci zei
și le simți galopul și văzu cum copitele lor
loveau pământul, și un nor de pulbere
îi întuneca priveliștea.” (Meránides frigianul, p.77)
Eroul intuia, dincolo de imaginea lor monumentală, o forță care indica o altă prezență inefabilă. Martor al unei revelații indescriptibile, Meránides are parte de „o cunoaștere instantanee”(Eugen Dorcescu), după cum citim:
„Știú că se înălțaseră la cer,
Că erau transparenți și albaștri ca aerul
Și că nimeni nu-i va mai vedea vreodată
Așa cum i-a văzut el, în lumina acelei amieze eterne:
Topiți, pentru totdeauna, în lumină și-n văzduh”. (Meránides frigianul, p.79)
Din poezie cu rezonanțe istorice, Meránides frigianul devine poem sapiențial. Eroul este martorul unei revelații dăruite de zei. prin care i se arată superioritatea experiențelor noetice:
„Viața este făcută din momente
precum acela al lui Meránides frigianul,
momente în care zeii ne descoperă,
mai mult decât frumusețea, natura trecătoare
a nălucirii lor”. (Meránides frigianul, p.77)
Poemul se încheie cu un (altfel de) epilog, în care se aude vocea poetului Jaime Siles, reflecțiile sale privind realitatea și semnificațiile ei. Fiecare decupaj din realitate ascunde în sine un simbol și fiecare simbol trimite către un alt semnificant din lumea valorilor spirituale:
„Știm că imaginile există
ascunse în faldurile lucrurilor
și că simbolurile lor traduc,
uneori lumină, alteori întuneric”. (Meránides frigianul, p.79)
Simbolurile sunt însă, iată, ambivalente, sugerând „uneori lumină, alteori întuneric”. De aici și regretul poetului privind limitarea noastră în cunoaștere:
„Și că trăim mereu
de partea umbrei și că ceea ce ajunge la noi
sunt rămășițele, franjurii, fărâmele…” (Meránides frigianul, p.81)
Reminiscențele din această revelație primordială reprezintă „singura noastră avuție” dată de zei „în uitarea lor calmă”. Poemul se încheie sentențios și gnomic, cu un mesaj de continuă apoteoză spirituală:
„Să vedem, așadar, lucrurile
cum și-a văzut caii Meránides frigianul
și să ne înălțăm aidoma lor: statui de bronz
topite pentru totdeauna într-un văzduh fără timp
transparent și albastru”. (Meránides frigianul, p. 81)
Prin acest valoros volum de versuri, poetul Jaime Siles trece sintetic prin toate vârstele creației și ale propriei vieți. Iubitor de cuvânt și de poezie, poetul vrea să acceadă prin creația poetică la viața plenară, aflată dincolo de realitatea acestui interval:
„să trăiesc în latura cealaltă a poemului (…)
să văd străfulgerarea apelor
unui râu ce curge fără început nici sfârșit”. (Unghiuri moarte, p. 53)
Poezia, lumea perfectă a ideilor pure, se percepe prin toate simțurile și dincolo de ele. Poezia Unghiuri moarte se arată a fi o nouă ars poetica, un metalimbaj despre funcțiile poeziei. În viziunea lui Jaime Siles, „a trăi viața poemului” înseamnă, pe rând:
„a luneca pe glasul său (…),
a simți cum cerneala
ajunge la rădăcina sa originară,
a asculta vibrația pânzelor,
a mirosi parfumul vegetației sale,
a te scufunda în sunetele sale (…)
a ști ce s-a dus,
ce nu a putut fi
ce nu a fost”. (Unghiuri moarte, p.55)
Poezia este, așadar, cunoaștere totală. Cuvântul este o prelungire în istorie a „idiomului lui Dumnezeu”. Pentru a accede la adevărata poezie, poetul trebuie să recupereze cuvântul, așa cum a fost el, puternic, dintru începuturi: liber de idoli, de duplicitățile și de vicisitudinile istoriei, „liber de orice” (Unghiuri moarte, p.57).
Idealul poetului aflat „în tranzit” este cuvântul deplin, revelat, mutat în poezie:
„să trăiești, în poem,
cealaltă latură a poemului”. (Unghiuri moarte, p.59)
În finalul volumului, poezia Biografie ni-l indică pe Jaime Siles împăcat cu efemeritatea unei zile, a oricărei zile, pentru că ea a fost trăită cu ardoare în perspectiva unei direcții spiritualizate a existenței sale:

„Ziua mea de ieri? Algele pasiunii,
luciri de spumă.
și un nisip nesățios ce devoră
corpuri subacvatice.
Un cer suav din care beau porumbeii lipsiți de țel și direcție ai verii”. (Biografie, p.93)

Jaime Siles se dezvăluie cititorului român ca un poet uriaș, pasionat de resorturile adânci ale poeziei și ale cuvântului, căutător neobosit al misterului și al increatului, ancorat deopotrivă în istorie și în miraculoasa lume a ideilor spirituale care o transcende, avid de cultură greco-latină pe care o readuce cititorului în diverse forme de expresie. Pe măsură ce parcurgem poeziile lui Jaime Siles, nu putem să nu fim uimiți de dificultatea traducerii lor. Traducerile trebuie să recupereze sensul originar și să lase libertate cititorului să exploreze și alte interpretări. Marele merit al traducătorului Eugen Dorcescu este că el a depășit prima stavilă în calea unei traduceri, și anume, receptarea poemelor în limba în care au fost scrise. Mai apoi, cu intuiția sa fină de poet, Eugen Dorcescu a realizat o traducere nu doar fidelă, ci mai ales poetică, respectând ritmul interior, expresivitatea lirică, elementele de prozodie din versurile originale. Cu onestitate și deplină înțelegere, Eugen Dorcescu așază, alături de traducerile sale, poeziile lui Jaime Siles, tocmai pentru a ne invita să facem și noi acest efort, de re-creație și stilizare continuă. Salutăm cu reverență această izbândă literară a poetului și traducătorului timișorean Eugen Dorcescu care, cu pricepere literară și cu har poetic, dăruiește literaturii române, în premieră, poeziile ilustrului poet spaniol contemporan Jaime Siles, în traducere doctă, exemplară, modernă.

by

Referinţă Bibliografică

MARINA ANGHEL, POEZIA LUI JAIME SILES SAU LUMEA PERFECTĂ A IDEILOR PURE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 iulie 2023