Nodul unei clipe
Tu știi ce vechime are
viața asta fosilizată,
capturată în straturi de rocă?
Înghesuiți
precum trilobiții și moluștele
care zac
în cochilia unei așteptări betegite,
asfințite într-un rid,
ne întrebăm
ce s-a ales de cerbul
cu gâtul cufundat în somn.
Poate ne-ar fi învățat
cum să nu adormim,
dar s-a grăbit
să facă nod unei clipe.
Cad peste umeri
priviri rămuroase
și constatăm
că moartea oftează
și împarte cu noi
aceeași bancă.
Necesitatea cuielor
Țipătul a despicat liniștea
capturată din rugul
pe care a ars nesomnul
de când te-ai pierdut
în cartografierea de ce-urilor
și-n umbre orfane
ce desenează alb pe asfalt
retina timpului
cu tot cu gresiile lui siluriene,
cu peștii osoși,
cu lut, trădare și cuie,
cât mai multe cuie –
și asta pentru a fi suficiente
oricâtor viitoare
răstigniri.
Osatura tăcerii
Întrebările se iveau între noi
precum flora spontană,
dar celulele tăcerii le dilatai
atât de mult, încât îmbrățișau
scheletele de corali
din mările calde
și chiar o sanda părăsită în Cuaternar.
Stăpân al acestei osaturi a tăcerii,
devenai un laviu de pe care ușor-ușor
plecau toate umbrele
într-o necunoscută procesiune funerară;
păstrai un surâs gol,
înflorit orgolios.
Nu te-am mai deranjat.
Ortoexistenţă
Aşchii albastre
freamătă pe sprânceana relativismului,
simţind înregimentările drept artificiale
şi realitatea, precum nisipurile mişcătoare,
în continuă clădire.
Dejucând planul tăietorilor de lemne,
neîncetat, câţiva arbori îşi plămădesc solul,
îşi racordează fiinţa la ortoexistenţă,
răspândesc sevă printre pleoapele timpului
cu trup ghebos.
Cresc mereu păduri de existenţe efemere,
dar puţini arbori cu rădăcinile în sus.
Paşi de balet celest
Bulgări de scântei
cu braţe de cinabru,
verde-jad şi ametist,
păşesc sensibil,
pe coridoare de-azur.
Fuioare de lumini
nedesluşite
năvălesc
prin hubloul nopţii
întocmai cum narvalii
despică apele arctice;
fildeşii uriaşilor nordului,
splendide săbii de os,
împing întunericul,
acel boem
ce-şi poartă cu graţie
coroana de imortele.
Departe,
diapazonul e lovit
pentru obţinerea
tonalităţii perfecte.
Camera de reflecţie
Dincolo de peretele de sare,
se scutură un cnut de flăcări
zămislit de gnomi.
Treptat, defilează
amfore,
sculpturi ronde-bosse,
străzi înguste, pavate cu piatră,
cântăreţi cu lăute,
obuze,
paturi de arme,
rândunele.
Nu s-a dizolvat
nicio serie de întâmplări
datate azi cu radiocarbon,
însă noi,
pelerini cu visuri fulguinde,
am renunţat
a mai aştepta.
N-am uitat, dar am ales
să mergem mai departe.
Concert amânat
Se-amână azi concertul.
Îngenunchează pe pământ,
umilă,
luna din sonată.
Coboară sănii de vise
pe calda zăpadă a trupului ei
şi ninge,
tot ninge cu-absenţe.
Miop, gândul se-adăposteşte,
într-o firidă a nopţii,
tăcut ca un mormânt
sălăşluind în noi.
Nu ne mai putem întoarce
acasă.
Luntraşul e chemat să moară,
chiar azi,
când vânătorii de iluzii
se-nghesuie flămânzi
la ţărmul lui.
Evanescență
Caniculă. Aștepți la rând, iar cel de dinaintea ta, culmea, ești tot tu,
un tu sâcâitor de indiscret. Nimeni nu mai înaintează și toți
își uită privirile în ochii tăi, ba chiar vorbesc în șoaptă
ca și când ar veghea la căpătâiul vreunui muribund.
Tăcere surdă și o stranie senzație de evanescență –
ultimele picături de soare șiroiesc pe trotuar.
Pretutindeni simți un soi de prăbușire;
asculți sacadatele bătăi de cord
și ucizi senzația eternității.
Fereastra, a lumii troiță,
s-a cicatrizat
și-a apus.
Inscripție
Era curent. Ușa s-a deschis ca o mângâiere pe furiș.
O știam timidă aidoma unui pangolin,
însă atunci a ales să-și dezvelească
un umăr de existență
și, până să vedem cine era,
am fost atinși de aceeași boală
inscripționată ulterior chiar în registrele
de stare civilă.
Borne și o cravată verde-mentă
Tenace, îți creezi jocul
cu fiecare celălalt întâlnit,
până când imaginea lor meteorică
se diluează și bornele se succedă
ca un zbor fără termen limită.
Unii te-au uitat, alții încă te cercetează
întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta
căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă
și care duce mai departe
soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.
Li s-au tocit și plăcile ouija,
și tot nu te-au aflat!
Tu, cel cu cravata verde-mentă,
ai timp doar să-ți tragi sufletul
și să germinezi cât mai mult verde
până la următoarea bornă.
Angoasa de separare
Odată trezit viu, adulmecă târziul
strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital,
prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate
și începe să învețe
cum să vâneze de unul singur
angoasa de separare
care aleargă în niște pijamale subțiri,
cu dungi hipnotizante.
La început, îl sperie mai cu seamă
cum din spatele unui decor de carton
se prăbușesc replici șoptite de bătrânii
ascunși acolo pentru actul final.
Merge neînsoțit. Știe că vânatul în turmă
i-ar speria prada cu miros de muzeu
și-apoi e o luptă atât de personală,
că nu-și dorește spectatori.
La un moment dat nu mai întinde arcul,
pentru că prada e bătrână
și deja aparține ființei lui extinse,
ființă în care moartea
e rana nerăbdătoare
să se închidă.
Acuarelă
E adevărat că între ei
s-au înzăpezit foșnitoare secunde
întrupate din visuri potrivite;
s-au tot rotit cu încăpățânare
spre margini de oglindă,
până au uitat partiturile zborului
și nici nu mai știu
când le-a crescut inima aceea domestică
ori de ce s-au tulburat culorile raiului;
mai cercetează acum
doar urmele dizolvate
într-o acuarelă.
Mihaela Oancea

Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..