Nodul unei clipe

Tu știi ce vechime are

viața asta fosilizată,

capturată în straturi de rocă?

Înghesuiți

precum trilobiții și moluștele

care zac

în cochilia unei așteptări betegite,

asfințite într-un rid,

ne întrebăm

ce s-a ales de cerbul

cu gâtul cufundat în somn.

Poate ne-ar fi învățat

cum să nu adormim,

dar s-a grăbit

să facă nod unei clipe.

Cad peste umeri

priviri rămuroase

și constatăm

că moartea oftează

și împarte cu noi

aceeași bancă.

Necesitatea cuielor

Țipătul a despicat liniștea

capturată din rugul

pe care a ars nesomnul

de când te-ai pierdut

în cartografierea de ce-urilor

și-n umbre orfane

ce desenează alb pe asfalt

retina timpului

cu tot cu gresiile lui siluriene,

cu peștii osoși,

cu lut, trădare și cuie,

cât mai multe cuie –

și asta pentru a fi suficiente

oricâtor viitoare

răstigniri.

Osatura tăcerii

Întrebările se iveau între noi

precum flora spontană,

dar celulele tăcerii le dilatai

atât de mult, încât îmbrățișau

scheletele de corali

din mările calde

și chiar o sanda părăsită în Cuaternar.

Stăpân al acestei osaturi a tăcerii,

devenai un laviu de pe care ușor-ușor

plecau toate umbrele

într-o necunoscută procesiune funerară;

păstrai un surâs gol,

înflorit orgolios.

Nu te-am mai deranjat.

Ortoexistenţă

Aşchii albastre

freamătă pe sprânceana relativismului,

simţind înregimentările drept artificiale

şi realitatea, precum nisipurile mişcătoare,

în continuă clădire.

Dejucând planul tăietorilor de lemne,

neîncetat, câţiva arbori îşi plămădesc solul,

îşi racordează fiinţa la ortoexistenţă,

răspândesc sevă printre pleoapele timpului

cu trup ghebos.

Cresc mereu păduri de existenţe efemere,

dar puţini arbori cu rădăcinile în sus.

Paşi de balet celest

Bulgări de scântei

cu braţe de cinabru,

verde-jad şi ametist,

păşesc sensibil,

pe coridoare de-azur.

Fuioare de lumini

nedesluşite

năvălesc

prin hubloul nopţii

întocmai cum narvalii

despică apele arctice;

fildeşii uriaşilor nordului,

splendide săbii de os,

împing întunericul,

acel boem

ce-şi poartă cu graţie

coroana de imortele.

Departe,

diapazonul e lovit

pentru obţinerea

tonalităţii perfecte.

Camera de reflecţie

Dincolo de peretele de sare,

se scutură un cnut de flăcări

zămislit de gnomi.

Treptat, defilează

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

străzi înguste, pavate cu piatră,

cântăreţi cu lăute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplări

datate azi cu radiocarbon,

însă noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renunţat

a mai aştepta.

N-am uitat, dar am ales

să mergem mai departe.

Concert amânat

Se-amână azi concertul.

Îngenunchează pe pământ,

umilă,

luna din sonată.

Coboară sănii de vise

pe calda zăpadă a trupului ei

şi ninge,

tot ninge cu-absenţe.

Miop, gândul se-adăposteşte,

într-o firidă a nopţii,

tăcut ca un mormânt

sălăşluind în noi.

Nu ne mai putem întoarce

acasă.

Luntraşul e chemat să moară,

chiar azi,

când vânătorii de iluzii

se-nghesuie flămânzi

la ţărmul lui.

Evanescență

Caniculă. Aștepți la rând, iar cel de dinaintea ta, culmea, ești tot tu,

un tu sâcâitor de indiscret. Nimeni nu mai înaintează și toți

își uită privirile în ochii tăi, ba chiar vorbesc în șoaptă

ca și când ar veghea la căpătâiul vreunui muribund.

Tăcere surdă și o stranie senzație de evanescență –

ultimele picături de soare șiroiesc pe trotuar.

Pretutindeni simți un soi de prăbușire;

asculți sacadatele bătăi de cord

și ucizi senzația eternității.

Fereastra, a lumii troiță,

s-a cicatrizat

și-a apus.

Inscripție

Era curent. Ușa s-a deschis ca o mângâiere pe furiș.

O știam timidă aidoma unui pangolin,

însă atunci a ales să-și dezvelească

un umăr de existență

și, până să vedem cine era,

am fost atinși de aceeași boală

inscripționată ulterior chiar în registrele

de stare civilă.

Borne și o cravată verde-mentă

Tenace, îți creezi jocul

cu fiecare celălalt întâlnit,

până când imaginea lor meteorică

se diluează și bornele se succedă

ca un zbor fără termen limită.

Unii te-au uitat, alții încă te cercetează

întrebându-se cine este cu adevărat hiperboreeanul ăsta

căruia îi flutură mereu o cravată verde-mentă

și care duce mai departe

soarta profetului Daniel aruncat în groapa leilor.

Li s-au tocit și plăcile ouija,

și tot nu te-au aflat!

Tu, cel cu cravata verde-mentă,

ai timp doar să-ți tragi sufletul

și să germinezi cât mai mult verde

până la următoarea bornă.

Angoasa de separare

Odată trezit viu, adulmecă târziul

strecurat prin piețe, prin cearceafuri de spital,

prin bărcile pescarilor cu pânzele umflate

și începe să învețe

cum să vâneze de unul singur

angoasa de separare

care aleargă în niște pijamale subțiri,

cu dungi hipnotizante.

La început, îl sperie mai cu seamă

cum din spatele unui decor de carton

se prăbușesc replici șoptite de bătrânii

ascunși acolo pentru actul final.

Merge neînsoțit. Știe că vânatul în turmă

i-ar speria prada cu miros de muzeu

și-apoi e o luptă atât de personală,

că nu-și dorește spectatori.

La un moment dat nu mai întinde arcul,

pentru că prada e bătrână

și deja aparține ființei lui extinse,

ființă în care moartea

e rana nerăbdătoare

să se închidă.

Acuarelă

E adevărat că între ei

s-au înzăpezit foșnitoare secunde

întrupate din visuri potrivite;

s-au tot rotit cu încăpățânare

spre margini de oglindă,

până au uitat partiturile zborului

și nici nu mai știu

când le-a crescut inima aceea domestică

ori de ce s-au tulburat culorile raiului;

mai cercetează acum

doar urmele dizolvate

într-o acuarelă.

Mihaela Oancea

by

Referinţă Bibliografică

MIHAELA OANCEA: DIN VOLUMUL SOLZII NEGRI AI TIMPULUI ALB/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 august 2015