E foarte ușor să dai verdicte critice, mai ales când citești cărți obișnuite. Sunt în fața unei dileme spirituale de zile mari. Am citit volumul de versuri ”Silabe orfane” al Mihaelei Roxana Boboc. Uneori lecturile ne cam năucesc. Autoarea scrie cu o lejeritate sportivă și cu o intensitate profundă, de filozof al existenței. O carte unică, dedicată iubirii de familie. O carte cu strigăte de deznădejde metafizică, cu speranțe nealterate, cu vorbe ticluite după chipul și asemănarea acestei poete supravoltată de un curent moral care trece prin orice platoșă sufletească. Oricât de critic literar ai fi, este imposibil să nu simți umbra lacrimei citind astfel de versuri: ”Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine/și toate iubirile cărora le-am dat drumul/aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate/femeia suspină în așternut/las-o să-ți fie poezie/să-ți răsară în liniile întrerupte/să o privești din virgula cu care desparți/gândurile ca pe niște silabe orfane/cum ar fi să îi strecori în palmă/epilogul/în care singura noapte/și-a întors ridurile/înspre copilărie//cum ar fi să mă găsești/la jumătate de puls/să-ți bată grăbită o inimă/care nu-ți aparține//într-un moment de rătăcire/să-ți iubesc fiecare fragment/în care m-ai descompus/fără să întrebi de ce/de ce/morții se acoperă cu pământ/și cei rămași aud continuu cuiele lovind în sicriu//terapia aceasta/când lovești cu versurile/de toți pereții/și speri că cineva îți răspunde/sunt aici/am trăit și eu în tine/sunt la capătul străzii unde/mi-am construit un epilog/râd zilnic/adorm haotic/și cel mai adesea (te) iubesc//până aici nimic nou/mi-am luat în cârcă iubirile/le urc în turn ca pe niște fecioare/le leg la gură/ce ochi frumoși au spaimele mele/cum mă privesc ca pe un nebun/ce e cu tine aici/nu ești pasăre/nu ești vis/nimic ne ești//cum să explic/ce frumos cad îngerii/toamna//simt miros de frunze putrede/peste oraș/ațipește ploaia.” (”Silabe orfane”, pag. 9-11). Mihaela Roxana Boboc este surpriza poeziei buzoiene de după anul reper 1989. E născută în 1982, în Buzău. Aș zice că literele au așteptat-o căci este o aleasă a cuvintelor. Nu folosesc vorbe mari, nu-mi stă în fire. Sunt entuziasmat când întâlnesc creatori deasupra pretențiilor și exigențelor mele mai mult sau mai puțin justificate. Mă simt răzbunat pentru toate eșecurile mele scrise. Aș zice că am ziua de mâine garantată. Asta nu înțeleg scriitorii. Sunt situații când te poți simți fericit și din cauza frumuseții scrisului celor cu care te crezi în concurență. Unul dintre poeme, un grupaj de fapt, este intitulat ”Caleidoscop” și cuprinde un șirag de scoici de aur: ”Ceasuri”, ”Punți”, Sec”, ”Dor”, ”Moarte”, Teama”, ”Otrăvit”, ”Rețetă”, ”Leac” și ”Epilog”. Sunt poeme scurte și au miez farmaceutic. O zonă înclinată spre un ludic calculat, pedant. Am mai spus undeva, alături de Angela Marinescu – fără vulgaritățile acesteia – Roxana Mihaela Boboc este, în prezent, cea mai valoroasă poetă contemporană. Mă bucur sincer pentru belșugul minții sale, pentru încrederea cu care deja își conturează o operă care va dăinui. M-aș bucura să se bucure și alții. Volumul ”Silabe orfane” a apărut la Editura ”Rafet” din Râmnicu Sărat, fiind răsplată a Premiului ”Mircea Micu” la Festivalul Internațional ”Titel Constantinescu”, ediția a IX-a, 2016. Felicitări și editorului Constantin Marafet. Cum se leagă lucrurile. Regretatul Mircea Micu, pe care l-am cunoscut binișor, este cel mai mare poet care a scris despre mamă ca despre o icoană sfântă. Pe aici, printre stelele pământului, își cântă și Mihaela Roxana Boboc sufletele dragi!
Marin Ifrim, 6 ian. 2018
byReferinţă Bibliografică |