Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Ecaterina Teodoroiu, „Eroina de la Jiu”, între Eroii Neamului Românesc

MIHAI CABA: Ecaterina Teodoroiu, „Eroina de la Jiu”, între Eroii Neamului Românesc

Despre Primul Război Mondial, cunoscut în istorie de întreaga naţiune română, şi nu numai, drept Războiul pentru Întregirea Neamului Românesc, s-au tot scris şi tot se vor mai scrie încă şi încă numeroase pagini de eroism şi glorie întru rememorea celor care şi-au depus jertfa lor de sânge pe altarul unei Românii Mari, măreţ ţel împlinitor al veacurilor de zbuciumată trăire pe meleagurile vechii Dacii.

Chiar şi insuficient pregătită şi precar înzestrată pentru război, România şi Guvernul ei din 1916 n-au ezitat să se alăture Puterilor Centrale ale Europei, văzând în această alianţă militară nu numai oportunitatea, dar şi singura posibilitate a atingerii scopului politic principal – realizarea statului unitar român –  prin eliberarea teritoriilor locuite de români aflate sub stăpânirea austro-ungară.

În „primul val” al luptelor din toamna lui 1916, purtate cu înflăcărare şi eroism sub imboldul „acum ori niciodată” împotriva unui inamic superior ca forţă şi tehnică militară, armata română a suferit numeroase înfrângeri pe fronturile de luptă, fiind   nevoită să cedeze rând pe rând cea mai mare parte a teritoriului României, reuşind în cele din urmă, la începutul anului 1917, să oprească înaintarea trupelor germane şi să stabilizeze frontul pe linia de apărare a Carpaţilor Răsăriteni, protejând Moldova şi oraşul Iaşi, devenit „Capitala Rezistenţei până la capăt”, unde se aflau retrase Curtea Regală, Parlamentul şi Guvernul României.

Ca urmare a izbucnirii Revoluţiei ruse, sprijinul militar al Rusiei a fost retras şi, astfel, armata română s-a văzut  rămasă de una singură în faţa agresiunii germane. Chiar şi aşa, curajul nebunesc şi eroismul fără preget ale tinerilor combatanţi români, animaţi de vitejeasca deviză, intrată în istorie, a generalului Eremia Grigorescu: „Pe aici nu se trece!” au consfinţit victoria bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz! Într-adevăr, pe acolo inamicul „n-a putut să treacă”, ba, mai mult, a fost „pus pe fugă”, netezind calea actului istoric de strălucită importanţă săvârşit la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918.

Pierderile româneşti suferite au fost impresionante. Peste 27000 de eroi, ofiţeri şi combatanţi, care s-au jertfit pentru întregirea Neamului Românesc şi-au aflat somnul de veci în Mausoleul de la Mărăşeşti, cel mai mare din Estul Europei, ridicat în 1938, „Întru slava eroilor neamului”. Poveştile despre impresionantul eroism al faptele lor vitejeşti de arme săvârşite atunci pe câmpurile de luptă au rămas pentru totdeauna în conştiinţa românilor, fiind reluate din generaţie în generaţie ca pe o biruinţă fără de seamăn.

Ori de câte ori vine vremea rememorării, manifestările pilduitoare pentru cinstirea celor care n-au precupeţit în situaţii cruciale potrivnice să se jertfească pentru cauza comună a libertăţii şi unităţii Neamului Românesc, înrădăcinate ca o expresie nepieritoare a cultului eroilor neamului nostru, au înalta menire să trezească în sufletele românilor  conştiinţa patriotică de ţară şi neam, aşa cum înălţător subliniază şi cântecul Pui de lei: „Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul românesc!”

Dintre miile şi miile de eroi români ai Primului Război Mondial, prin jertfa cărora s-a împlinit, ca o pronie cerească, unitatea statului român, se desprinde ca un corolar al acestora, figura luminoasă a unei eroine: Ecaterina Teodoroiu, de la a cărei jertfă vitejească, din 4 septembrie 1917, pe frontul de luptă al aprigei Bătălii de la Mărăşeşti, se împlinesc, iată, 104 ani! Povestea ei de viaţă, eroism şi moarte nu este una neobişnuită, dar modul în care şi-a exercitat-o în conduita trăirii celor doar 23 de ani ai vieţii sale reprezintă, desigur,  „pecetea” inconfundabilă a unui erou. Să-i urmărim, dară, firul poveştii eroismului său, aşa cum au făcut-o cu multă aplecare şi numeroşii ei biografi: Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 14 ianuarie 1894, în localitatea Vlădeni, azi cartier al oraşului Târgu Jiu, jud. Gorj, într-o familie modestă, Toderoiu,    Slt. Ecaterina Teodoroiu-1917

cu cinci băieţi şi două fete,  primind la naştere numele de Cătălina Vasile Toderoiu. La vremea învăţăturii a urmat cursurile şcolii primare din localitatea natală, după absolvirea cărora s-a înscris la una dintre şcolile secundare din Tg.Jiu, perioadă în care numele ei trecut în catalog a devenit Ecaterina Teodoroiu. În anul 1909 a absolvit cursurile şcolii româno – germane din Tg.Jiu, după care, dorindu-şi să devină învăţătoare, a plecat la   Bucureşti, frecventând cursurile unui gimnaziu-pension. Era perioada în care au apărut primele grupări de cercetaşi din România, astfel că în 1913 Ecaterina Teodoroiu aderă ca membră a cohortei „Păstorul Bucur”, militând din această postură la întărirea rolului acestei organizaţii nou înfiinţate.

Imediat după declanşarea Primului Război Mondial, intuind pericolul acestuia, se transferă la cohorta „Domnul Tudor” din Târgu Jiu, pentru a fi aproape de familie şi pentru a fi „gata oricând” să dea o mână de ajutor acolo unde era nevoie. În 1916, de îndată ce România a intrat în război, respectând îndatoririle cercetăşiei, Ecaterina Teodoroiu cere să activeze ca asistentă medicală pe front, „urmând Regimentul 18, în care lupta fratele ei, Nicolae, chiar             Cercetaşa Ecaterina Teodoroiu în 1916            în zonele natale din Gorj.”  Din păcatele pricinuite de războiul nimicitor, fratele său Nicolae cade în luptele înverşunate din Oltenia, după ce mai înainte şi ceilalţi fraţi înrolaţi în armată au avut aceeaşi soartă nemiloasă. Înfiorată profund de distrugerea familiei sale, în sufletul Ecaterinei Teodoroiu s-a declanşat setea răzbunării şi n-a ezitat să ceară „permisiunea comandantului Diviziei a 2-a de a fi transferată ca luptătoare activă într-o unitate de combatanţi”, după cum se menţionează în Arhivele Militare. Tot din această importantă sursă aflăm că… „soldatul Ecaterina Teodoroiu s-a aflat în prima linie a Bătăliei de la Jiu, din 10 octombrie 1916, dată de Armata I Română, condusă de generalul Ion Dragalina, prin care a fost respinsă o puternică ofensivă inamică”. Această primă luptă a Ecaterinei Teodoroiu, în noua ei calitate de combatant voluntar într-un pluton de infanterie, i-a scos în evidenţă calităţile ei de vajnică luptătoare, plină de curaj şi neînfricare în faţa morţii iminente, cu care şi-a îmbărbătat camarazii de arme în cursul acţiunilor întreprinse împotriva inamicului.

Ulterior, după o incursiune surpriză a armatei germane şi în timpul unei scurte lupte, Ecaterina Teodoroiu şi camarazii ei de pluton au fost făcuţi prizioneri, „fiind încolonaţi într-un mic convoi şi conduşi sub escorta unei santinele germane înspre Cărbuneşti”. Profitând de lăsarea serii şi de neatenţia santinelei, „Ecaterina a scos revolverul pe care-l avea în sân şi fără să aibă un singur moment de ezitare a împuşcat santinela şi astfel toţi prizonierii au putut să o ia la fugă”. Din nefericire, unul dintre gloanţele trase înspre fugari de urmăritori „a rănit-o uşor la piciorul drept”.

Însă, un adevărat ghinion a avut în ziua următoare, la 6/19 noiembrie 1916, când, aflându-se cu unitatea în zona Filiaşi, în urma unui puternic bombardament inamic, explozia unuia dintre obuze a rănit-o grav la piciorul stâng, „provocându-i fracturarea tibiei şi femurului”, fiind retrasă de brancardieri şi internată în spitalul de campanie, iar pe măsura înaintării duşmanului, a fost mutată pe rând la spitalele militare din Craiova, Bucureşti şi în cele din urmă la spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi.

Veştile despre faptele de vitejie de care a dat dovadă în lupte soldatul voluntar Ecaterina Teodoroiu, considerată printre ofiţeri drept „o Jeanne D´Arc a României”, s-au răspândit repede de-a lungul frontului românesc şi în spatele acestuia şi n-a fost de mirare că ele au ajuns şi la cunoştinţa Regelui Ferdinand. Impresionat, prin Înaltul Decret nr. 191, din 10 martie 1917, Regele a decorat-o cu Virtutea militară de război, clasa a II-a, „pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă”. Decoraţia i-a fost înmânată personal de către Regina Maria, cunoscută şi prin denumirea de „mamă a răniţilor”, precum şi înainatrea ei specială la gradul de sublocotenent onorific, fără a fi îndeplinite criteriile legale de avansare. Anterior acesteia, la începutul de martie şi organizaţia de cercetaşi îi conferise Medalia de aur „Virtutea cercetăşească”, în semnul deplinei recunoştinţe faţă de faptele sale de eroism.

După ieşirea din spital şi perioada de refacere de la Codăeşti a Regimentului 43/59 Infanterie, Ecaterina Teodoroiu refuză propunerea încadrării sale la un spital mobil, cerând cu insistenţă: „Ţin cu orice preţ să iau parte la lupte!”, astfel că la 4/17 august 1917, „îmbrăcată ofiţereşte şi având asupra sa: arma, raniţa, cartuşiera cu 160 de cartuşe, 5 grenade şi un sac pentru pesmeţi, în care avea tot cartuşe (hrană pentru nemţi, cum îi plăcea să spună)”, a plecat cu întreg regimentul în marşul pe jos spre front, „dând pildă soldaţilor de rezistenţă şi bărbăţie, cu tot drumul accidentat şi noroios, adesea până la genunchi”. După 16 zile de marş forţat şi istovitor, la 20 august / 2 septembrie 1917, Regimentul 43/59 şi-a ocupat dispozitivul de luptă, intrând în tranşeele de pe Dealul Secuiului din apropierea localităţii vrâncene Muncelu, gata să dea piept cu duşmanul.

Peste două zile, în seara lui 22 august / 4 septembrie, când „militarii germani au atacat poziţiile româneşti, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu se afla la comanda unui pluton de infanterişti aparţinând Companiei a 7-a şi fiind în fruntea acestuia, având cascheta în mâna dreaptă întinsă spre direcţia inamicului şi arma în mâna stângă, a dat comanda strigând din răsputeri cu înflăcărare: Înainte băieţi, înainte, nu vedeţi că sunt între voi?!”, după cum a consemnat în Memoriul său, colonelul Pomponiu, comandantul Regimentului 43/59. Ca o fatalitate, în acel moment de încleştare a luptei: „două gloanţe trase de o mitralieră inamică au lovit-o în piept, cauzându-i moartea pe loc. Trupul ei neînsufleţit a fost retras de brancardieri la postul de comandă şi a doua zi, pe 5 septembrie, a fost înmormântată cu onoruri militare în Valea Zăbrăuciorului (Glodului n.n.), alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, mort cu o zi înainte.”

Moartea vitejească a Ecaterinei Teodoroiu a fost citată prin Ordinul de Zi al Regimentului „Lupeni”: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe Dealul Secuiului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din Compania a 7-a. (…) Pentru dragostea-i de Ţară, pentru sentimentu-i rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu care şi-a împlinit ceea ce socotea o misiune, până la jertfa supremă, o citez prin ordin de zi pe regiment, dând-o ca o pildă tuturor ostaşilor.”

Nu mult după terminarea războiului, la 4 iunie 1921, osemintele Ecaterinei Teodoroiu, pe deplin recunoscută ca pe o Eroină a României Mari, denumită şi „Eroina de la Jiu”,  au fost exhumate din valea Glodului, fiind depuse la 9 iunie 1921 în sarcofagul din faţa Primăriei de la Târgu Jiu, cu prilejul Centenarului Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Primul monument din ţară ridicat în memoria „Eroinei de la Jiu” a fost inaugurat la Slatina, în 31 mai 1925, fiind realizat de către sculptorul Dumitru Măţăoanu, cuprinzând statuia în bronz a Ecaterinei Teodoroiu, înfăţişată în mărime naturală şi aflată într-o cunoscută poziţie dinamică de luptă, fiind aşezată pe un piedestal de beton în trei trepte, ornamentat în stil baroc. Alte monumente închinate Eroinei au mai fost ridicate la Brăila în 1928, Monumentul de la Slatina

la Tişiţa, în 1934 (sculptor Oskar Han), la Azuga, în 1937, la Muncelu, în 1972, la Târgu Jiu, în 1978, pe strada şi lângă şcoala ce-i poartă numele. În 1994, un bust al Ecaterinei Teodoroiu a fost amplasat pe platoul din faţa Mausoleului de la Mărăşeşti.

De asemenea, din anul 1938, casa familiei Teodoroiu de la Târgu Jiu, ridicată în 1884, a fost amenajată şi a devenit astfel Casa memorială „Ecaterina Teodoroiu”.

Marginalizată în „perioada de tristă amintire”, datorită mişcării cercetăşeşti şi a relaţiilor cu familia regală, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu cunoaşte astăzi, la cei 104 ani ai jertfei sale, înalta preţuire a unei Eroine Naţionale care şi-a slujit şi iubit până la ultima ei suflare Ţara şi Neamul Românesc.

Ei şi lor, tuturor Eroilor Neamului Românesc, veşnică pomenire!

 

                                                                                                                                                                         Mihai Caba

Facebooktwitterby feather