Gellu Naum – suprarealistul,

la un sfert de veac al veşniciei sale

 „Poezia este incompatibilă cu cea mai minimă

îngrădire dogmatică. Imensul ei spaţiu demonstrează

cât este de insuficient tot ce este imaginat ca formă şi

figură. Sensul ei este „sensul ce trebuie relevat,.sensul

miracolului necesar”…

                        Gellu Naum

În „Calendarul aniversărilor culturale 2026”, tradiţie editorială a Bibliotecii Judeţene Mureş, numele lui Gellu Naum este menţionat în cadrul manifestărilor culturale aferente lunii septembrie 2026 în rândul personalităţilor româneşti omagiate, ca fiind eseist, poet, prozator, traducător şi dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi ultimul dintre cei mai mari reprezentanţi ai acetsuia pe plan european, de la a cărei trecere în veşnicie, din 29 septembrie 2001, se împlinesc, iată, 25 de ani. Născut la Bucureşti, la 1 august 1915, cu un an în urmă, la 1 august 2025, s-au împlinit 110 ani de la naşterea sa. Cu această impresionantă „carte de vizită” şi în aceste „circumstanţe” temporale ale Calendarului, din respect  pentru cititori, merită să încercăm, fie şi câtuşi de puţin, să stârnim şi să îndreptăm curiozitatea acestora în direcţia propusă, cea a prezentării lui  Gellu Naum – suprarealistul literaturii române – la adevăratta sa receptare a actualităţii literare româneşti.

Dar, mai întâi de toate, se cuvine, ca introducere, să  întreprindem şi o succintă „trecere în revistă” a curentului suprarealist, ca modalitate de expresie a literaturii. Astfel, „sursele” imbatabile ale documentării  efectuate, indică, fără echivoc, că apariţia curentului suprarealist literar a apărut în Franţa anilor ´20 , fiind, în fapt: „o mişcare de avangardă definită de poetul André Breton drept < automatism pshic pur >; acesta,  respingând logica şi convenţiile raţionale, pune accent pe explorarea subconştentuluii, a visului şi a imaginaţiei spontane pentru a elibera spiritul uman.”

Istoriceşte, utilizarea pentru prima dată a suprarealismului în creaţia artistică s-a datorat, în 1916, lui Guillaume Apolinaire  in  Les Mamelles de Tirésias, subintitulată Dramă suprarealistă, fiind  o producţie a curentului dadaist, manifestat „ca formî de protest împotriva ororilor Primului Război Mondial şi a rigorilor burghrze prin promovarea absurdului, ironiei şi convenţionalismului artei”. Între cele două curente, în 1922, s-a produs „ruptura” de opinii, astfel că în 1924, grupul suprarealist de la Paris, „format din André Breton, Louis Aragon, Philippe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret ş.a.” , sub semnătura lui André Breton, întocmeşte şi editează  primul Manifest al suprarealismului, prin care sunt făcute cunoscute reperele acestuia: „antitradiţionalism, protest antiacademic, explorarea subconştirntului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activităţii de premeditare în actul creaţiei artistice (aşa numitul automatism psihic pur, influenţat profund de psihanaliza lui Sigmund Freud).”

Chiar de la apariţia sa, curentul suprarealist framcez s-a răspândit repede în numeroase ţări ale Europei, în cele două Americi, cuprinzând, în afară de literatură. şi alte activităţi artistice, cu excelenţă în pictură şi sculptură, dar şi în diferite forme artistice specifice, cum şi în îideologiii politice aflate în schimbare. După cel de al 2-lea manifest al suprarealismului, editat de A. Breton în 1929, prin care lămurea explicit „incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar”, suprarealismul a triumfat definitiv, considerându-se singurul reprezentant al suprarealismului pur, la care au aderat nume sonore ale epocii, între care: Louis Aragon. René Char, Luis Buñuel, Salvador Dalí.

Suprarealismul francez a avut un larg ecou şi în literatura română evidenţiat într-o mişcare de avangardă a anilor 1928 – 1932, ai cărei precursori au fost Urmuz şi Tristan Tzara „care au fundamentat direcţia nonconformistă a suprarealismului românesc”, dar, potrivit afirnâmaţiilor numeroşilor istorici şi critici literari, grupul suprarealist românesc, cunoscut cu simbolul „S”, s-a constuit înaintea celui de al Doilea Război Mondial, în 1939, la întoarcerea din Franţa a lui Gellu Naum, avându-i colaboratori pe pictorul Victor Brauner şi poeţii  Gherasim Luca, Ilarie Voronca şi Stephan Roll, „care au racordat  cultura românească la spiritul suprarealismului francez”. Astfel, închegat solid                                                           prin noii săi adepţi, Paul Păun, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu ş.a. şi bine îndrumat de către Gellu Naum, în perioada de după sfârşitul războiului,  prin anii 1944 – 47, printr-o activitate intensă desfăşurată prin publicaţia „Alge” şi prin numeroase manifeste colective , suprarealismul românesc a provocat „o puternică reacţie în spaţiul cultural românesc”, dar şi în Europa, determinându-l pe fondatorul francez André Breton să afirme: „Centrul lumii (suprarealiste n.n.) s-a mutat la Bucureşti”. Meritul era evident al lui Gellu Naum, apreciat, ulterior,  ca „părinte al suprarealismului românesc”.

Şi dacă tot am ajuns la stadiul aprecierilor, atunci se cuvine să dau curs celor ce privesc personalitatea lui Gellu Naum, aşa cum au fost acestea stipulate în Istoria literaturii române şi în viziunea unor importanţi istorici şi critici literari.

Din motivele „temporale” ale apariţiei momumentalei „Istorii a literaturii române de la origini şi până în prezent” a  ilustrului istoric şi critic literar, George Călinescu, (Ed. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941), debutul în literatură, din 1936, al lui Gellu Naum, cu volumul „Drumeţul incendiar”, n-a mai încăput în viziunea autorului, în „Opus magnum”, cum i se mai spune pe drept cuvânt şi astăzi acestei Istorii. Dintre suprarealişti n-a încăput decât poetul Urmuz, cu observaţia critică a „ideii de transformare a doinei populare în folclor suprarealist”. Poate că i s-ar fi cuvenit lui Gellu Naum şi o binevenită apreciere călinesciană în Addenda posteditorială, cunoscută în 1980 la reeditarea  Istoriei de către Iosif Constantin Drăgan. Dar, din păcate, nu…

Până la urmă poetul suprarealist Gellu Naum avea să fie aşezat la locul său binemeritat în următoarea Istorie literară, respectiv, „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, 2008, întocmită de prestigiosul istoric şi critic literar Nicolae Manolescu, considerat de acesta:  „singurul nostru suprarealist adevărat, fiind un caz paradoxal în literatura română, care a eliberat discursul său liric de  canoanele poeziei, transformând suprarealismul dintr-o simplă metodă de avangardă într-un autentic mod de viaţă”. Pe Gellu Naum îl găsim cuprins în Istoria critică manolesciană la Secolul XX, Modernismul 1889-1947, Avangarda. Politizarea literaturii,  între Geo Bogza şi Gherasim Luca, fiindu-i rezervate  analizei critice a operei sale un număr de 4 pagini (805 – 809), din care extragem succint: „Gellu Naum a fost singurul care a asimilat cu adevărat și pe termen lung spiritul suprarealist, transpunând dicteul automat și fantasticul într-o viziune profund coerentă și personală. (…) Gellu Naum a reușit să iasă din tiparele poeziei tradiționale, eliberând cuvântul și devenind o figură tutelară a poeziei românești moderne”.

De altfel, pe întreg parcursul operei lui Gellu Naum, Nicolae Manolescu şi-a exprimat numeroase aprecieri critice, precum cele referitoare la apariţia din 1968 a volumului „Athanor” :  „Prefacerea lui Gellu Naum în versurile mai noi din Athanor este aproape extraordinară. Dacă și alți avangardiști au reușit să se schimbe, nici unul n-a reușit atât de bine. Și fiindcă termeni ca prefacere, schimbare, nu sunt destul de subtili, să căutăm a ne lămuri și altfel ideea. În ciclurile inedite din Athanor, găsim un Gellu Naum care se folosește pozitiv de rezultatele unei experiențe, calificată «integral negativă» cum a fost avangardismul nostru.“

După Nicolae Manolescu, următoarea „voce” distinctă  şi autorizată a criticii literare româneşti, este., fără îndoială, cea a regretatului academician, Eugen Ioan Simion, fostul remarcabil  filolog, diriguitor al înaltului for academic românesc, şi domnia sa fiind autorul unei cuprinzătoare Istorii analitice a literaturii contemporame româneşti, editată în 4 volume în perioada 1974 – 1989, sub titlul de: „Scriitori români de azi”, constituind împreună o adevărată „radiografie” a valorilor estetice ale operelor  generaţiilor de scriitori  contemporani în contextul european.

În această accepţiune declarată, opera literară a lui Gellu Naum n-ar fi putut să nu fie analizată de Eugen Simion, cu atât mai mult cu cât şi prestigiosul istoric şi critic literar îl socotea pe Gellu Naum „cel mai radical şi consecvent spirit dintre suprarealiştii români”, cum avea să declare cu puternic discernământ critic în chiar prima propoziţie a prezentării lui Gelu Naun făcută în volumul al II-a, aparţinător seriei: „Scriitori români de azi”, Editura Litera Internaţional Bucureşti – Chişinău, în colecţia „Biblioteca şcolarului”, căreia i-a rezervat acestei analize critice un număr de 29 de pagini ( 105 – 134), încadrându-l pe Gellu Naum între scriitorii Emil Botta şi Geo Dumitrescu.

Cum s-a şi văzut, materialul critic al lui Eugen Simion a început în forţă, chiar de la „prima plachetă de poeme, însoţită de 5 calcuri de Victor Brauner, denumită Drumeţul incendiar” , ce a constituit debutul editorial, din 1936, a lui Gellu Naum, căruia îi subliniază „revolta totală a poetului”, îndreptată „împotriva istoriei şi a structurilor sociale, o revoltă faţă de stilurile constituite ale poeziei. Acum fiecare poem este un arsenal de revolte. Acum dicţionarele TREBUIE SĂ URLE, scrie poetul în prada unei furii ce se extinde şi asupra cosmosului, recomanând confraţilor: <Camarazi poeţi ajunge / destul am gâdilat pământul pe burtă / el dansează cu luna buric.>

Şi continuă Eugen Simion: „Drumeţul său incendiar, care este, în fond, simbolul poetului,  promite să pipăie <chiloţii străverzii ai istoriei> şi să-şi fluture <ciorapii împuţiţi lângă porţile Academiei Române>, iar atitudinea cea mai responsabilă a poeziei este să opună violenţei din viaţă violenţa limbajului: <E o înaltă şcoală de artă acesata / să-ţi scobeşti creierul ca pe un nas / şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului>”

Îndreptându-şi „vizorul” lunetei sale critice şi înspre poemele ce au urmat: „Libertatea de a dormi pe o frunte” (1937) şi „Vasco da Gama” (1940), Eugen Simion pare  şi el surprins de constatările sesizate:  „Gellu Naum şi, în genere, tinerii suprarealişti din anii ´30, reduc imagismul şi împing poemul spre zonele primejdioase ale existenţei. Ei vor să cultive în poezie o experienţă a limitelor  şi să impună o estetică nouă, care, în esenţă, se bazează pe o negaţie neclintită a artei ca fapt estetic.”  Rezultatul este lesne de întrevăzut: „Scad metaforele, iar erosul scoate cu brutalitate viţa de vie de pe sex.(…) Gellu Naum este însă liniştit, aş putea spune chiar melancolic,  dacă poetul n-ar compara melancolia cu o perdea subţire în faţa simţurilor.”  O frântură de poem e mai mult decât concludentă:  „O, cum au să se mire străzile / când n-au să mă mai găsească în zori / în faţa parcurilor imense sugând ultima picătură de lapte  / din ugerul lunei.”

Disecând conţinutul critic al celor 29 de pagini destinate de Eugen Simion  suprarealistului Gellu Naum, cititorul va găsi lesne şi alte caracteristici imbatabile, stipulate de critic: exasperare creatoare, prin dorinţa lui continuă de creaţie şi regăsire, suprarealismul autentic, ce dovedeşte un „pilon” esenţial al suprarealismului, spiritul nonconformist, o evadare din dogmele tradiţionale şi o căutare a absolutului.

Cum era şi normal, spre finalul analizei critice, Eugen Simion s-a oprit şi la romanul „Zenobia” (1985) ,  în fapt, un eseu-pohem  despre dragostea poetului, domnul Gellu Naum , distins poet, pentru o fată pe care o denumeşte arbitrar, Zenobia, notând: „O călătorie cu Zenobia într-un spaţiu profan unde lucrurile sunt auzite numai de poet. Văzând verva cu care poetul îşi descoase poemul, nu ne vine să credem că el figurează , cum zice, sub semnul unei singularităţi tragice. Impresia este, şi aici, şi acum, de jovialitate în refuz.”

Despre Zenobia se va pronunţa cu discernământ critic şi Monica Lovinescu:  „În afară de dicteul automat – căruia, de altminteri, suprarealiştii nu i-au fost totdeauna credincioşi –, toate refuzurile, împlinirile şi idiosincraziile suprarealismului pot fi regăsite în acest roman sau, dacă preferă autorul, in acest Pohem de iubire care este Zenobia.” 

Cu toate că observaţiile critice asupra suprarealistului Gellu Naum ar putea să mai curgă mai departe, ca un şuvoi vijelios, precum şi poezia lui tumultoasă, îi punem stavilă aici din considerentul că cele de mai sus au reuşit să capteze interesul cititorului , dornic să afle, în context, şi informaţii adiacente, legate de biografia autorului „ce a fost port-drapelul suprarealismului românesc”. Şi de această dată, pentru „o informare coectă şi considtentă” a cititorilor, compilarea unor „surse imbatabile” este absolut necesară.

Aşadar, strecurându-mă printre „jaloanele” bătute  solid până acum de numeroşii săi biografi, încerc să atrag cititorii pe parcursul unui intinerar temporal, cât se poate  de incitant,  al vieţii lui Gellu Naum. Începutul acestuia are ca „punct de plecare” data de 1 august 1915, când la Bucureşti, în familia poetului Andrei Naum (tatăl) şi al Mariei Naum, născută Rosa Gluck (mama) s-a născut cele de al şaselea şi ultimul lor copil, Gellu Naum. Din nefericire, tatăl său, Andrei Naum (n.1875) provenea dintrte strămoşii macedonieni care  au ales calea migraţiei pentru a se feri din calea persecuţiilor  otomane. Ajuns la Bucureşti, „s-a făcut cunoscut ca poet, publicând o poezie <cuminte> în revistele vremii”. Din păcate, doi ani mai târziu de la naşterea ultimului său fiu, Gellu, „în ]917, Andrei Naum a căzut pe frontul de la Mărăşeşti”, astfel că pierderea tatălui, a însemnat pentru întreaga familie „o rană deschisă ce a însoţit toată viaţa micului Gellu”.Deşi nu şi-a cunoscut tatăl, mai târziu, moştenirea poetică a acestuia avea să-i devină lui Gellu Naum, „un ideal”, hotărât să-l  urmeze mai departe

Cum, necum, cu lipsurile şi greutăţile vieţii de familie, de pe atunci micul Gellu „îşi alcătuia propriul univers interior, curios să găsească alte forme de exprimare”, precum şi în filmele mute, „ce le viziona gratis pe considerentul citirii cu glas tare, pentru spectatorii de la galerie,  a inserturilor din josul ecranului destinate publicului”.

La vremea învăţăturii, în 1922, micul Gellu Naum este înscris la Şcoala primară din Tunari, unde. „fără a avea măcar ghiozdan” , avea să fie premiantul clasei. Până la urmă avea să-l primească de la colegul Miticuţă, fiul criticului literar Perpessicius, „ca dar de la tata”. Premiant şi în anii  şcolari următori, treptat elevul Gellu Naum, reuşeşte să-şi construiască în memorie „un contact propriu de înţelegere a lumii înconjurătoare”.

În 1926, Gellu Naum, ca elev al Liceului „Cantemir – Vodă” din Bucureşti, pe lângă succesele învăţăturii, avea să fie remarcat şi în calitate de „căpitat al echipei de oină şi rugby”. Şi tot adunci, în anii adolescenţei, darul poeziei moştenite de la tatăl său începe să-i dea curajul creaţiei, astfel că în 1931 încep să-i apară primele sale poezii. „publicate în revista <Cuvântul liber>, semnate cu pseudonimul Ion Pavel”. Dar poezia lui Gellu Naum nu este nicidecum una „cuminte”, ci una în stil direct şi personal, „care nu ţinea cont de regulile tipice ale poeziei epocii”. Biografii şi exegeţii au considerăat-o drept „o poezie de revoltă faţă de tot şi toate ce tulburau ordinea publică”. Poate de aceea, la absolvirea liceului, aflat în căutatea unei noi direcţii poetice, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, pe parcursul acesteia găsind-o „destul de ternă”, faţă de ceea ce căuta. Luând contact cu „cercurile de stânga”,  scrie şi semnează petiţii „împotriva  pericolului fascist”, fapt ce avea să-i atragă „arestarea sa din 1935 şi reacţia Siguranţei la acţiunile sale de scrijelire pe ziduri a cuvintelor subversive”, la care mai paricipau şi alţi tineri avangardişti: Geo Bogza, Victor Brauner, Gherasim Luca, Eugen Ionescu ş.a.

În astfel de împrejurări conjuncturale are norocul să-l întâlnească pe pictorul Victor Brauner, cu care va lega o prietenie durabilă, pe fondul estetic – realist al picturilor acestuia. Un an mai târziu, în 1936, Gellu Naum debutează cu volumul „Drumeţul incendiar”, ilustrat de Victor Brauner, „consfiinţănd astfel relaţia lor estetică, text – culoare, ca un expresiv simbol al curentului suprarealist”. Cum s-a menţionat deja, debutul poetic al lui Gellu Naum a fost unul fulminant, care a „cutremurat” poezia românească de până atunci. Aflat în plină efervescenţă a creaţiei sale, în anul următor, 1937, Gellu Naum „recidivează” cu volumul „Dreptul de a dormi pe ofrunte”, editat la Steaua Artei, cu un desen de Victor Bruner, închegat pe acelaşi „calapod” al revoltei sale totale, făcută cunoscută în volumul de debut. Împărtăşindu-i aspiraţia sa poetică, în 1938, prietenul său Victor Brauner îl sfătuieşte să-şi continuie  studiile sale de filosofie la Sorbona, acolo unde, „pe lângă pregătirea tezei de doctorat despre Abélard, are prilejul să intre în cercul auprarealiştilor francezi, având două întrevederi cu André Breton, şeful acestora”. Dar norii negri ai războiului se apropie de Paris, astfel că nu-şi va putea concretiza „eseul său despre demologia obiectului”, convenit cu A.Breton. În 1939 se întoarce în România, dar aici, din nefericire, „este înrolat şi trimis pe frontul de Răsărit”, acolo unde „aflat sub rigoarea disciplinei militare, va trăi cea mai dură experienţă a vieţii, într-o lume de coşmar în care supravieţuirea îi era ameninţată continuu”.

Cu toate aceste situaţii atroce, Gellu Naum nu renunţă nici la vis şi nici la scris, astfel că în 1940 editează volumul „Vasco da Gama”, ilustrat de  Jacques Herold, în care îşi menţine aceeaşi poetică avangardistă şi continuă în 1944 cu volumul „Culoarul somnului”, ilustrat de Victor Brauner. Mai mult, între diferitele misiuni militare şi a retragerii sale de pe front la Scoala de ofiţeri de la Sibiu, în perioada 1941 – 1944, Gellu Naum, „avăndu-i alături pe Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost şi Virgil Teodorescu, formează  grupul suprarealist român, ce-şi va  intensifica activitatea în clandestinătate”.

Şi tot pe atunci, lui Gellu Naum i s-a întâmplat miracolul iubirii , după cum şi mărturiseşte, când: „toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lyggia.”. E vorba de începutul, din 12 februarie 1943, a poveştii de dragoste dintre poetul Gellu Naum şi .domnişoara Liggia Alexandrescu din Bucureşti, continuată în 14 februarie 1944, la Constanţa, când: „cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima dată”  şi pecetluită prin căsătorie, în 1946.  De aici încolo  cei doi îndrăgostiţi au împărţit 60 de ani de căsătorie, „trăind împreună o poveste de iubire suprarealistă”, ce avea să fie dezvăluită „cu miracole greu de explicat” în romanul „Zenobia”, încheiat de Gellu Naum, „după patru ani de lucru”, în 1985, dedicat soţiei sale Liggia – Zenobia. Interesant de semnalat este şi grupul „consoanelor duble <gg> şi <ll> din prenumele celor doi Naum: < g> de la Gelu şi < l > de la Ligia, procedeu specific literaturii avangardei româneşti pentru mister şi unicitate.

După sfârşitul războiului, dat mai ales după instalarea noului regim politic în România, de prin anii 1947 , „suprarealismul românesc începe să se destrame”, mulţi membri ai avangardei preferă exilul, iar o parte schimbă „direcţia”. Pentru a „rămâne pe poziţie”, Gellu Naum se afundă într-o „tăcere îndelungată”, plină de lipsuri şi umilinţe.. Pentru supravieţuire, prin anii 1953, „trăieşte din traduceri”, cuprinzând peste 30 de autori, precum: Beckett, Kafka, Stendhal, Diderot, Darwin, Jules Verne ş.m.a.

În dezacord total cu regimul comunist al României, Gellu Naum găseşte în literatura pentru copii o „portiţă” de salvare, iar cărţile sale: „Aceasta-i Sanda” şi „Cartea cu Apolodor”, scoase prin anii ´50 aveau să delecteze copiii din grădiniţe şi pe micii şcolari din toată ţara. Chiar şi aşa, poetul suprarealist nu-şi abdică poezia sa avangardistă, pe care o continuă  „în mare taină”. Dezgustat profund de realitatea tristă a  ţării anilor ´60, pentru a ieşi din „depresia” accentuată, familia Liggia şi Gellu Naum se refugiază la casa din Comana, jud. Giurgiu, cumpărată „cu bani de moştenire”, găsind aici un excelent „spaţiu de izolare, dar şi de reconcilierre cu poezia sa avangardistă”. Familia Liggia şi Gellu Naum n-au avut copii biologici, dar aici la Comana are prilejul să fie vizitaţi de noile generaţii ale literaturii, multora dintre acestea fiindu-le mentor.

Întrând într-un „normal” propriu, în 1964, Gellu Naum editează „A doua carte cu Apolodor” , iar în 1968, cănd se resimte „dezgheţul” politic românesc, scoate „din sertar” şi publică  „Athanor”,  un apreciat volum de poezie suprarealistă, care şi-a păstrat direcţia intactă, „în ciuda opreliştilor impuse de regimul comumist”. 1968 este anul în care Gellu Naum reîncepe să fie „băgat în seamă” de către Uniunea Scriitorilor Români, care îi acordă chiar şi două premii literare, primul, pentru „literatură pentru copii” şi celălalt, pentru „traduceri”. În toamna aceluiaşi an i se pune în scenă la Teatrul Bulandra dramatizarea „Nepotul lui Rameau”, realizată de Gellu Naum după Diderot. Demnă de remarcat este şi includerea unor poeme ale lui Gellu Naum în „L’Anthologie de la poésie roumaine“, apărută la Seul. În fine, treptat, Gellu Naum primeşte şi permisiunea unor călătorii peste hotare, astfel că în 1975 , aflat la Paris, în revista „Le Puits de l’Ermite” i se consacră, sub semnătura poetului francez Guy Malouvier, un text de largă recunoaştere: „Gellu Naum şi suprarealismul românesc”.

Câteva dintre volumele lui Gellu Naum

În deceniul următor,Gellu Naum editează două importante volume: „Partea cealaltă”(1980) şi „Zenobia”(1985), ultimul fiind tradus în franceză, greacă şi germană. Şi după  ´89  continuă cu succes editarea unor noi volume: „Malul albastru” (1990), „Faţa şi suprafaţa”(1994), „Focul negru” şi „Sora – fântână” (1995), cu care-şi recâştigă recunoaşterea de a fi socotit o „voce” inconfundabilă a poeziei româneşti.

Excelenţa poeziei sale este reconfirmată în 1992, prin acordarea Premiului Opera Omnia , la prima ediţie a Festivalului Naţional de Poezie „M. Eminescu”, de la Botoşani. Bucurându-se de rezonanţa distinctă a poeziei sale şi în viaţa culturală internaţională, în 1999, la Münster, Gellu Naum este distins cu  Premiul European de Poezie.

În 2000, atent să-şi pună în ordine creaţia sa, Gellu Naum îngrijeşte volumul antologic: „Ascet la baraca de tir”, pe care-l scoate la Editura Fundaţiei Culturale Române, însoţit şi de o apreciabilă postfaţă a Ioanei Pârvulescu. Din nefericire, acesta avea să fie ultimul volum antum al lui Gelu Naum, care se sfârşeşte din viaţă la 29 septembrie 2001, în vârstă de 76 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

Se împlineşte de atuncii, iată, primul sfert de veac al nemuririi sale…

Soţia sa, Liggia Naum î-a supraveţuit până în 2005, timp în care, deşi aproape oarbă, s-a preocupat de păstrarea, „ca pe o înaltă datorie”, a memoriei iubitului ei soţ. Astfel, după mai puţin de un an de la sfârşitul lui Gellu, în 2002, împreună cu exegeta şi poeta Simona Popescu, face posibilă apariţia, la Ed. Paralela 45, a primului volum postum, „Calea şearpelui”, cuprinzând poeme scise de Gellu Naum în „perioada tăcerii”, reprezentând, în fapt, atât crezul literar al poetului, cât şi procesul său de autoiniţiere creativă şi spirituală, în care moartea este întrevăzută ca fiind „ultima schimbare a pielii şarpelui”, când „vocea ta va fi auzită de iubita ta, de unul sau doi oameni liberi cu care ai vorbit adesea”. Şi „vocea” poetului Gellu Naum continuă de atunci să tot fie auzită în continuare,  prin admirabilul devotament al Simonei Popescu, cea care, neobosită, îngrijeşte şi editează volumele postume: „Despre identic şi felurit. Antologie”, Ed. Polirom, 2004, „Exactitatea umbrei”, Ed.Paralela 45, 2010, „Vârsta semnului. 52 de poeme alese şi rostite de Gellu Naum”, Ed. Casa Radio Bucureşti, 2011. Tot în 2011, Editura Polirom îngrijeşte „Opere I. Poezii”.

Pentru cei care se arată şi astăzi interesaţi de viaţa şi creaţia poetului suprarealist Gellu Naum , Casa Memorială „Gellu Naum”, de la Comana – Giurgiu le oferă acestora cu dărnicie spaţiul şi atmosfera în care s-a închegat universul creativ al soţilor Naum, „unde Liggia şi-a lăsat şi ea o amprentă, atât în detaliile şi spiritul artistic ale  locuinţei, cât şi în opera lui Gellu”.

Pentru încheierea acestui eseu rememorator închinat lui Gellu Naum, la cei 111 ani ai naşterii  şi 25 de ani ai nemuririi sale, găsesc de cuviinţă să-i citez  un mic „eşantion” poetic. „Oraşul avea o singură casă, /  casa avea o singură încăpere, / încăperea avea un singur perete, / peretele avea un singur ceas, / ceasul avea o singură limbă” ,  adăugând la acesta, iertată fiindu-mi vinovăţia (!), un ultim vers: „limba în care a creat Gellu Naum – suprarealistul”..

                                                                       Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

Mihai CABA: Gellu Naum – suprarealistul, la un sfert de veac al veşniciei sale/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 septembrie 2026