Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Îşi mai aminteşte cineva de Alecu Russo?

MIHAI CABA: Îşi mai aminteşte cineva de Alecu Russo?

De peste 170 de ani numele lui Alecu Russo s-a înscris definitiv în cultura şi literatura timpului său ca fiind o personalitate marcantă a Moldovei şi a întregii Românii. Şi nici nu putea fi altfel din moment ce opera sa literară bogată avea să cuprindă importante veleităţi scriitoriceşti, de la poezie, proză, eseistică, teatru, memorialistică şi până la critică literară, aşa cum observă cu recunoscuta-i autoritate enciclopedică George Călinescu, care îi dedică lui Alecu Russo nu mai puţin de 5 pagini de aprecieri critice în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent”, editată în 1941.

Definitoriu, într-o aceeaşi distinctă justeţe a criticii sale, George Călinescu avea să conchidă: „Numele lui Al.Russo se leagă de obiceiu de Cântarea României”, minunatul său poem în proză, scris iniţial în franceză şi tradus în româneşte de N.Bălcescu, care avea să işte controversa paternităţii, demontată de autorul însuşi prin versiunea apărută în limba română în 1855, din care cităm: „…Nu eşti îndestul de smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfâşiată? Văduvă de ficiorii cei viteji, plângi fără încetare pe mormintele lor, precum plâng şi jălesc femeile displetite pe sicriul mut al soţilor.”

Şi tot George Călinescu avea să sublinieze că: „Ideile critice ale lui Al. Russo, foarte sănătoase, nu sunt deosebite de ale generaţiei lui Kogălniceanu, Negruzzi, Alecsandri. Sunt exprimate poate cu mai multă legătură logică. El deplângea întâiu de toate pierderea contactului cu moşii şi strămoşii..”, reluându-i nota lui de amărăciune:  „nimică nu ne mai leagă cu trecutul şi fără trecut o societate este şchioapă.”

Poate de aceea, făcând o trimitere de facto la situaţia „şchioapă” a României de azi, întrezărim valenţele de strălucire şi înflăcărare patriotică ale operei scriitorului paş´optist, Alecu Russo.

Tot de numele său se legă şi însufleţitoarea sa râvnă manifestată în iniţierea, sprijinirea şi declanşarea Revoluţiei de la 1848 în Moldova, a cărei ideologie a promovat-o cu entuziasm în scrierile şi demersurile sale îndreptate spre înfăptuirea acesteia.

De aici rezidă, ca un fior, justificata interogaţie a titlului: Îşi mai aminteşte cineva de Alecu Russo?

 Dar, înaintea răspunsului aşteptat, să aruncăm o succintă privire asupra biografiei scurtei sale vieţi:

S-a născut la 17 martie 1819, la Chişinău, în familia unui boier basarabean de viţă veche, poreclit Rusu, a cărei situaţie materială era însă modestă. Tot Călinescu avea să întrevadă „rectificarea de mai târziu al numelui (Russo) ca să samene cu – omonimul – său Jean-Jacques Rousseau” La 10 ani rămâne orfan de mamă şi tatăl său îl trimite la studii în Elveţia, pe care le continuă la Institutul lui Fr. Naville de lângă Geneva, unde apar şi primele sale încercări literare scrise în limba franceză şi traduse după moartea lui. La 20 de ani, în 1839, se întoarce în Moldova în ţinutul Bistriţei, acolo unde tatăl său arendase o moşie. Îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Vasile Alecsandri, cu care porneşte într-o călătorie prin locurile nemţene, fiind impresionat de frumuseţea lor peisagistică şi folclorică, ce aveau să-i inspire deosebita lucrare, Piatra Teiului. Un an mai târziu se stabileşte la Iaşi, unde, îndrăgostit de locurile şi de locuitorii Cetăţii Ieşilor de pe cele 7 coline, avea să scrie în franceză o veridică lucrare, Iaşii şi locuitorii lui la 1848. Apreciindu-i scrierile, domnitorul Mihail Sturdza îi oferă o slujbă la Tribunalul din Piatra Neamţ. Aici se dedică şi mai mult scrisului şi abordează stilul dramatic, cu piesele: Băcălia ambiţioasă şi Jicnicerul Vadră sau Provincialul la Teatrul Naţional, care în 1846 au fost puse în scenă la Teatrul Mare de la Copou. În urma reprezentaţiei comediei Jicnicerul Vadră, ce nu a fost pe placul stăpânirii, Alecu Russo este surghiunit la Mănăstirea Soveja, unde nu pierde timpul şi scrie jurnalul: Soveja. Ziarul unui deţinut politic la 1846, din care se revarsă  convingerile sale de revoltă. Cunoscându-l în prealabil pe Nicolae Bălcescu, participă activ alături de Vasile Alecsandri la Revoluţia de la 1848, iar după înfrângerea acesteia este nevoit să ia mai întâi drumul Ardealului, cunoscându-i frumuseţile, dar şi suferinţele, iar mai apoi se stabileşte la Paris. Aici ajungem la momentul biografic: 1850, anul în care apare în revista „România viitoare” editată de românii exilaţi la Paris, patetica sa „Cântarea României”, scrisă în limba franceză, ce devine opera de referinţă a lui Alecu Russo. Despre aceasta avea să facă mai târziu aprecieri de substanţă însuşi Nicolae Iorga, considerând-o: …” O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp, pentru întâia oară se caută în desfășurarea evenimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic.“

Întors din exil, la un an mai târziu, scrie un eseu veridic situaţiei ţării, „Studie moldoveană”, cum şi multe altele, care apar sub pseudonim în revista Zimbrul. În anii ce au urmat, datorită prigoanei autorităţilor, activitatea sa publicistică se diminuează sensibil, dar revine cu şi mai mare forţă publicând, în 1855, “Cugetări” în revista unionistă a lui Vasile Alecsandri “România viitoare”, în care militează din răsputeri pentru o limbă română curată, bine stilizată, a cărei evoluţie să aibă loc “după o cumpănită gândire, care să ţină seama de tradiţie.” Semnificativă este “spovedania” sa literară: “…şi de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și cea latină și greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi grămătic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba.“

Ca un corolar al operei sale apare tot în 1855, de această dată tradusă în limba română, “Cântarea României”, ce avea să devină un argument solid pentru Unire.

Ultimii patru ani ai vieţii, bolnav şi scârbit de racilele societăţii, de cerbicia prigoanei fanariote împotriva unioniştilor ieşeni, nu se alătură măreţei cauze a Unirii Principatelor Române, pentru care luptase la 1848, dar asistă cu destulă mândrie la înfăptuirea acesteia la 5 şi 24 ianuarie 1859. Cu această satisfacţie împlinită, la doar 40 de ani abia împliniţi, se stinge din viaţă la 4 februarie 1859 (după unii biografi, la 5 februarie 1859!) şi este înmormântat în cimitirul Bisericii Bărboi, construită între anii 1841- 44, pe locul vechii biserici de la începutul sec. al XVII-lea. Odată cu desfiinţarea cimitirului parohial, osemintele lui Alecu Russo sunt depuse într-o nişă din peretele sudic al pronaosului. Deasupra osuarului a fost amplasată o placă de marmură neagră, nefixată în perete, în mijlocul căreia este sculptat un altorelief cu chipul scriitorului și s-a săpat următoarea inscripție cu litere aurite: „ALECU RUSSO n. 17 martie 1819 + 4 februarie 1859. Ale cărui slăvite oseminte au fost mutate de lînga zidul de afară în sfînta biserică în semn de patriotică recunoștință. Evanghelia este cartea libertății. Hristos nu a zis: „Ucideți pe acei care nu vreau să creadă în mine”, Hristos a zis: „Cuvîntul este pentru toți acei care vreau să-l asculte”.  

 

 

                       Biserica Bărboi din Iaşi                      Mormântul scriitorului Alecu Russo

 

Se împlinesc, iată, în prima parte a anului 2021, două veacuri şi doi ani de la naştere şi 162 de ani de la trecerea prematură în veşnicie a strălucitului om de cultură şi patriot învederat, scriitorul Alecu Russo.

Din nefericirea “reformării” actuale a culturii naţionale şi a învăţământului românesc, lumina strălucitoare a operei lui Alecu Russo păleşte tot mai mult şi apune încetul cu încetul, dispărând treptat din manualele şcolare (în cele “alternative” nici nu se pomeneşte!), din revistele literare , din massmedia audio-vizuală, din programele multor manifestări culturale de tradiţie.

În faţa implacabilului interogaţia este la fel de stăruitoare: Îşi mai aminteşte cineva de Alecu Russo?

Şi ca printr-o minune, iată, desluşim în auz, ca un prelung ecou, răspunsul reverberat de dangătul clopotului din turnul Bisericii Bărboi care îşi cheamă enoriaşii şi nu numai pe ei la slujba de omagiere a lui Alecu Russo, cel care a cântat de-a pururi, cum numai el a ştiut s-o facă, ţara lui dragă, România!

În spiritul nedezminţitei tradiţii demult împământenite în „dulcele Târg al Ieşilor”, să urmăm, dar, cu grăbire această chemare şi să aprindem cu pioşenie, ca pe o sfântă datorie, candela neuitării lui Alecu Russo, păstrând-o apoi nestinsă în sufletele noastre, fiindcă amintirea scriitorului Alecu Russo va fi veşnic luminoasă în istoria României.

 

                                                                Mihai Caba        

Facebooktwitterby feather