Ascultasem cu mare plăcere muzica bizantină cântată la slujbele religioase ale Bisericii Sfântul Ioan Evanghelistul, unde preoţii Antonel Dumitru şi Ştefan Morariu îşi îmbinau divin vocile. Micile echilibristici vocale, uneori neaşteptate, te lăsau să ghiceşti cum va suna nota următoare. Erai uimit şi încântat. Aflasem de o serie de concerte ale corului bizantin, primul de acest gen din Toronto. Din cele trei concerte ce au avut loc recent, am participat la două: la Biserica anglicană „Saint Timothy” şi la Biserica română ortodoxă „Toţi Sfinţii”.
La primul concert, lumea aştepta cu nerăbdare începutul spectacolului, fără să ştie la ce să se aştepte. Luminile din sală se micşorează şi simţi că eşti înconjurat de corul ce se îndreaptă spre altar, în sunet de toacă şi clopot… un moment cheie al spectacolului, în care îţi iei în serios rolul de spectator şi intri in atmosferă. Toaca sună sublim şi e într-o comunicare explicită cu enoriaşii, în ritmuri clare, ce dau fiori, înainte ca muzica bizantină să fi inceput. Pe scenă, instrumentele sunt puse la îndemnă, lângă cor. Ascultam cu interes o introducere bine gândită, ce prezenta programul de muzică şi poezie al spectacolui ce se anunţa de zile mari. Aflăm că:
„Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu de-a lungul timpului a îmbrăcat diferite forme iar muzica a fost parte a cultului divin şi a cinstirii lui Dumnezeu cu mult înainte de venirea lui Hristos. Cunoaştem din psalmi că muzica vocală şi instrumentală era pusă în slujba laudei lui Dumnezeu Savaot. Apoi, în Noul Testament aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos, după Cina cea de Taină, a cântat psalmi de laudă împreună cu Sfinţii Apostoli. Muzica a fost însoţitoarea cuvântului şi după Cincizecime, când ia fiinţă Biserica, după Pogorârea Sfântului Duh. Mai apoi, când au inceput prigoanele şi când creştinii erau trimişi la moarte, aceştia, plini de seninătate şi de duh, mergeau cântând către locul pătimirii lor, lucru care desigur a impresionat şi a schimbat inimile multora din cei ce îi auzeau.
Odată cu libertatea religioasă oferită creştinilor de Sfântul Împărat Constantin, cultul divin, de acum public, se dezvoltă major, şi odată cu el şi muzica religioasă, care până atunci rămăsese recitativă. Influenţa orientală, modurile muzicale cunoscute în cultul ortodox sub denumirea de glasuri, teoretizate de Sfântul Ioan Damaschin la începutul secolului VIII, erudiţia şi arta componistică a primilor creatori de text şi muzică bisericească numiţi melozi, toate acestea crează muzica de sorginte bizantină, ori muzica psaltică, o muzica originală, cultă, teoretizată şi complexă şi cel mai important, de inspiraţie divină.
Apoi, prin schimburile culturale făcute între ţările ortodoxe şi mai ales după căderea Bizanţului, când numeroşi învăţaţi şi prelaţi au luat calea pribegiei în alte ţări din Europa, muzica psaltică începe să prindă contur şi în Ţările Româneşti, cu precădere în mânăstirile din Moldova. Ne referim aici la Şcoala de la Putna, important centru religios şi cultural în care au fost şcoliti primii psalţi ai ţării noastre. În secolele XIX si XX, muzica psaltică este practicată pe scară largă în mânăstirile şi în bisericile parohiale din Moldova şi Muntenia, unde de-a lungul veacurilor şi prin compozitori de muzică bizantină precum Dimitrie Suceveanul, Ştefanache Popescu, Anton Pann, Macarie Ieromonahul, Ghelasie Basarabeanul, Neagu Ionescu, Ioan Popescu-Pasărea, aceasta îşi statorniceşte pe drept cuvânt numele de muzică religioasă românească.”
Concertul începe cu intonarea lui „Aliluia” din Săptămâna patimilor, (glas VIII), melodie uniformizată, care a fost urmată de alte frumuseţi. Muzica bizantină se mai numeşte şi „psaltichie”, muzică închinată lui Dumnezeu. Cânt divin. L-am întrebat pe părintele Antonel Dumitru ce face această muzică înălţătoare. Dânsul a răspuns:
„Muzica bizantină este fundamentată pe legile sonore ale antichităţii greceşti, pornind de la Terpandru, Pitagora, Platon sau Aristoxenes (sec. VIII – IV inainte de Hristos) preluate într-o altă manieră de sfinţii capadocieni din Răsărit, Fericitul Augustin, Sfântul Ambrozie al Milanului pentru Apusul creştin, iar la noi de către sfinţii Niceta de Remesiana, Ioan Casian şi Dionisie Exiguul (cel Smerit), ajungându-se până la sfântul Ioan Damaschinul (sec. VIII după Hristos), cel care a sistematizat noua muzică în tiparul celor opt glasuri sau game.Pe lângă structura antică greacă, muzica bizantină se înrudeşte (în ce priveşte linia melodică) cu cântarea din cultul iudaic. Mântuitorul Însuşi, împreună cu Apostolii, foloseau în timpul rugăciunilor melodii iudaice vechi, ele ajungând să se transforme în timp, în noul tipar creştin. Un alt izvor care defineşte şi particularizează această muzică îl reprezintă inspiraţia populară (muzica folclorică); aşa se explică variaţiunile de interpretare ale muzicii bizantine în marile centre ortodoxe: Constantinopol, Ierusalim, Palestina, Siria, Grecia, România, Serbia, Bulgaria şi Rusia.
Muzica nou creată a avut la început un caracter oral, nefiind aşezată în scris până în secolul VIII, când are loc şi prima sistematizare a ei. Prima notaţie a apărut in secolele IX – XI, numită ecfonetică, a doua notaţie, cucuzeliană, apare in perioada sec. XIII – XVIII, iar ultima se evidenţiază după anul 1814.
Ţările Române au fost încă din secolul IV sub influenţa Imperiului Bizantin, beneficiind şi contribuind la întreaga spiritualitate desăvârşită acolo. În mod firesc, Bizanţul a oferit şi a primit tot ce a fost mai frumos (divin) din acest spaţiu geografic.
În concluzie, muzica bizantină nu aparţine unui popor, ci este plămada tuturor popoarelor din acel bazin geografic şi spiritual; este creată de oameni aflaţi permanent sub inspiraţia Duhului Sfânt; ea aparţine cultului, are sensibilitate atât în creaţie cât şi în interpretare: cine cântă în Biserică se roagă, şi cine se roagă, cântă. În acelaşi timp, muzica aceasta are legi foarte bine stabilite. Ea sensibilzează, transformă şi tămăduieşte pe cel ce cântă sau o ascultă. “
Când la acest regal muzical se adaugă selecţia unor poezii religioase recitate cu talent şi har de către părintele Ştefan Morariu, seara devine memorabilă. Ea se încheie în sunet de toacă şi clopot, aşa cum a şi început.
S-a ovaţionat în picioare. Am rămas cu speranţa că astfel de întâlniri spirituale şi culturale de ţinută se vor repeta sub forma unor concerte tematice în funcţie de perioada liturgică a anului, pe care le aşteptăm cu interes. Felicitări Corului Bizantin din Toronto!
Milena MUNTEANU
Decembrie 2015
Toronto, Canada


