În vara anului 2009, un fapt deosebit a avut darul să-mi strecoare fiorii credinţei în fiecare fibră – mânăstirea care s-a înălţat la marginea satului meu natal, Ţigăneşti-Teleorman. Orice mânăstire este un dar dumnezeiesc, dar aceasta are ceva aparte. Odinioară, mânăstirile de pe întinsul ţării au fost construite, de domnitori sau boieri în semn de credinţă, de mulţumire şi de jertfa bineplăcuta lui Dumnezeu şi acestea au fost înzestrate cu o bună stare materială. Cu mâinile goale, dar cu o nestăvilită încredere în mila şi atotputernicia lui Dumnezeu, s-a abătut pe meleagurile noastre un călugăr, venit de prin părţile Maramureşului, Ieroschimonahul Prodromos Bele, cu folositoarea dorinţa de a înalţa şi în Ţigăneşti o mânăstire, după ce lăsase în zona de unde venise, o mânăstire construită „Între Sate” (între satul Ţeghea, comuna Craidorolţ, judetul Satu-Mare, sat ce se află între Satu-Mare şi Satu-Mic) şi mai trecuse şi prin comuna vecină, Brânceni, să dea o mână de ajutor şi mânăstirii ce s-a înălţat spre slava lui Dumnezeu în primii ani ai acestui mileniu.

Voia lui Dumnezeu a fost să se stabilească în Ţigăneşti, deşi comunele sunt foarte apropiate. A ales „Loc de mânăstire/ şi de pomenire” peste calea ferată, în vârf de deal, unde este mai multă linişte în duh, departe de gălăgia şi forfota localităţii. S-a aşezat pe treabă cu mare sârg şi împreună cu credincioşii, a început să se înalţe mânăstirea.

– Părinte, l-am întrebat eu, cum aţi luat hotărârea să veniţi prin locurile noastre, venind tocmai din îndepărtatul Maramureş?

– Sfânta carte zice că: „Vântul suflă, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce”, Dumnezeu are planurile Sale, iar noi trebuie să-L lăsăm să lucreze prin noi, numai aşa se împlineşte ceea ce cerem prin rugăciune zicând: „Vie împărăţia Ta, Facă-se voia Ta”. Se spune ca oamenii din sudul ţării sunt mai reci, mai dificili, dar dacă este cineva să-i înveţe să creadă drept în Dumnezeu cel Adevărat, să îi stârnească la faptele credinţei, ei vor da „roade vrednice de pocăinţă”, şi ei sunt oameni buni, dar sunt „ca o turmă fără păstor”.

– Şi s-a dovedit această părere?

– Sigur că da. Tot ce vedeţi că s-a construit până acum aici s-a făcut prin osteneala şi daniile acestor oameni cu dragoste de neam, de ţară şi de Dumnezeu şi cu acelaşi ajutor vom continua împreună aducând prinosul generaţiei noastre ca dar lui Dumnezeu, mi-a răspuns părintele şi din glas i-am simţit bucuria lăuntrică dată de speranţa izbânzii.

Credem în viaţa veşnică de dincolo, credem în înviere, pentru că suntem şi „altceva” decât carne şi sânge şi tocmai acel „altceva” ne defineşte ca oameni şi acest „altceva” i-a făcut pe oameni să pună umărul la construirea mânăstirii din Ţigăneşti şi cei care au avut şi un bănuţ, să-l dăruiască din toată inima spre a-l converti într-o cărămidă. Are şi ctitori – sponsori – cum se numesc acum, cu sume mari dăruite, dar părintele nu vrea să le spună numele…

– E a noastră, a tuturor, a acelor care au contribuit cu munca, cu mâncarea sau banii din sărăcia sau din prisosul lor.

Privind monumentala mânăstire încă în construcţie şi ansamblul înconjurător, o duhovniceasca înfiorare te copleşeşte în faţa lucrărilor prin care oamenii sunt chemaţi la credinţă. Părintele nostru – acum îi putem zice că este al nostru –  a muncit cot la cot cu muncitorii şi zidarii veniti din Maramureş, a pus umărul la tot, de la sapă şi roabă, până la înălţarea sfintei cruci care străjuieşte mânăstirea. Totul a fost făcut cu muncă şi perseverenţă pornite din adâncul inimii şi din neclintita menire de misionar. În faţa unui astfel de model, i-au sărit în sprijin fără răgaz, punând umărul la greu, mulţi săteni, ba şi din împrejurimi, din Alexandria, din Bucureşti, din Satu-Mare, din America şi Australia, oameni cu credinţa din bătrâni nestrămutată.

Mănastirea a început să ia fiinţă în 18 aprilie, 2004. La început au adus două vagoane militare. Acestea le-au fost lăcaşul de vara, fără lumină, fără apă. S-a început apoi sistematizarea terenului, mai multe parcele, donate de săteni. A fost o muncă istovitoare, au cărat mult pământ ca să formeze platoul pe varful dealului, pentru a-i da o frumoasă perspectivă mânăstirii.

– La început am construit o baracă din placaj ce servea drept  Paraclis. Veneau oameni la slujbă şi pe ger şi pe ploaie cu noroaie până la glezne. Era mişcătoare scena în care credincioşii se descălţau înainte de a intra în Paraclis ca să nu murdărească interiorul cu noroi. Cei care nu se puteau descălţa, îşi trăgeau pungi de plastic peste bocanci. Acum am mutat Paraclisul în catacombă…

– Nu v-a învins gerul în timpul iernii? Au fost si -27 de grade.

– Greul întotdeauna i-a unit pe oameni, a fost greu, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste el şi cu toţii am muncit cu dorinţă şi râvnă. A fost mâna lui Dumnezeu. A  urmat apoi zidirea mânăstirii, chiliile, Arhondaricul. În curând mânăstirea va ajunge o oaza de linişte şi un focar de educaţie creştină prin rugă, muncă, dar şi prin cultură.

În racla din Paraclis sunt moaşte ale eroilor martiri din închisoarea Aiudului. Privind osemintele lor sfinte, parcă ne întâlnim cu ei şi le vedem privirile de dincolo de moarte, simţim spiritualitatea creştină din închisorile comuniste şi credinţa nemărginita a Sfinţilor Romani care au primit cu bucurie şi nădejde mucenicia. E încă un îndemn să cunoaştem puterea iubirii lui Hristos care i-a întărit şi mângâiat, transformându-le suferinţa în bucurie şi speranţă. Ei au trăit profund credinţa aşa cum au trăit-o şi sfinţii din vechime şi ne transmit mesajul credinţei a tot biruitoare. Închinându-ne la moaştele lor, ne simţim mai mici, trufia din noi piere în faţa puterii exemplului celor care şi-au purtat crucea cu demnitate în condiţiile unor suferinţe omeneşti greu de imaginat.

O altă lecţie pilduitoare o formează picturile din Arhondaric – sala de primire a pelerinilor. Pe fundalul tricolorului, conturul României Mari şi în mijloc Prea Curata Fecioară Maria cu pruncul Iisus în braţe, de o parte şi de cealalta, Sfintii voievozi, Arhanghelii Mihail şi Gavriil, iar pe pereţi sunt pictaţi marii domnitori voievozi ai ţării noaste, ca adevăraţi sfinţi, aşa cum trebuie ei consideraţi. Aceasta face ca Arhondaricul să se numeasca şi „Sala Voievozilor”

– Dacă din manualele de istorie au fost scoşi mulţi domnitori, măcar aici să-i aibă  oamenii sub priviri şi să le dea cinstirea cuvenită, să ştie că avem o istorie cu care ne mândrim, a adăugat părintele.

De pe pereţi, chipurile voievozilor ţării noastre ne privesc cu ochii vii, care ne amintesc pilduitoarele lor fapte de vitejie şi dragoste neabătută de neam şi ţara, voievozi cu care ne putem mândri că au scris pagini de aur în istoria noastră, că au luptat ca să păstreze neatârnată moşia strămoşească, adevărat miracol, împotriva valurilor de năpăstuire. În liniştea ce ne înconjoară, parcă îi auzim uniţi într-un singur gând: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Şi nu întâmplător, deasupra uşii Arhondaricului stă scris: „Priviţi la înaintaşii voştri cum şi-au sfârşit viaţa şi le urmaţi credinţa”.

La plecare m-am desprins cu greu de această mânăstire în care simţeam slava credinţei în Creatorul lumii. De cum am păşit pe poartă, am simţit că mânăstirea are ceva care impune. Imediat m-a luat în stăpânire pacea, evlavia, sobrietatea şi harul acestui locaş şi m-a cuprins o bucurie lăuntrică şi sinceră. Trăiri sufleteşti profunde m-au stăpânit multă vreme după plecare, ca şi admiraţia pentru ceea ce am văzut şi am aflat, dar mai ales pentru ceea ce am înţeles dincolo de vorbe şi de fapte. Am convingerea că râvna şi sârguinţa spre faptele zidirii care au făcut să se orânduiască bine până acum toate treburile, vor continua până la desăvârşirea acestui locaş sfânt răsărit ca din pământ, ca un adevărat miracol.

Acolo, la Ţigăneşti, în deal unde şi-a găsit lăcaşul, în faţa grăitoarelor mărturii ale faptelor de aleasă frumuseţe îndumnezeită, mi-am plecat capul şi de la distanţa de mii de kilometri, îi păstrez aceeaşi adâncă plecăciune, căci construcţiile locaşurilor sfinte sunt daruri de nobleţe înălţătoare dincolo de timp, de loc şi de viaţa noastră trecătoare pe acest pământ.

––––––––––

Elena BUICĂ

Ţigănesti, Teleorman, România – Pickering, Toronto, Canada

Decembrie 2015

by

Referinţă Bibliografică

Elena BUICĂ: MĂNĂSTIREA „SFÂNTUL GHEORGHE” DIN COMUNA ŢIGĂNEŞTI-TELEORMAN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 decembrie 2015