Tabita era fetiţa unui pescar din insula Patmos, scăldată jur-împrejur de valurile albastre şi îmbinate ale Mării Egee cu ale Mediteranei. Tatăl ei, un grec voinic şi chipeş, care fusese înainte corăbier, venise aici dintr-o insulă vecină. Mama Tabitei era o evreică, păstoriţă din Arimateia. Copila vorbea la fel de bine greceşte ca şi limba mamei, aramaica, deoarece, văzând-o atât de inteligentă, ambii părinţi au dus-o mai întâi la templul zeiţei Diana, unde a învăţat să scrie şi să citească destul de bine greceşte, apoi au trimis-o zilnic la sinagoga din apropiere pentru a învăţa scrisul şi cititul în evreieşte. Au primit-o foarte greu, mai mult ca însoţitoare a fraţilor ei mai mici, pentru că numai băieţii aveau voie să înveţe la sinagogă. Educarea fetelor se face numai în familie. De aceea s-ar putea spune că Tabita mai mult a furat tainele literelor de la alţii, întrecându-i însă pe toţi. Puţini copii se puteau compara cu ea la această vârstă de opt anişori şi câteva luni. Toţi localnicii o iubeau, pentru că Tabita era nu numai cea mai isteaţă, dar şi cea mai frumoasă şi mai blândă fetiţă din localitate. Ochişorii ei iscoditori erau ca două mure coapte, iar guriţa ca a unui boboc de trandafir ce înfloreşte în Basanul inundat de verdeaţă. Îi plăcea mai cu seamă să asculte poveşti cu minunatele călătorii ale lui Ulise, spuse de tatăl ei, dar şi istorioare întregi din Tora, depănate seara, la lumina lunii pline, înainte de culcare.
Acum, înainte de a se întoarce cu cele patru căpriţe şi şapte oiţe cu trei miei acasă, Tabita se oprise din nou pe vârful stâncii uriaşe, privind în jos, dintre tufişurile de leandri înfloriţi, cum apune soarele în Marea Egee. Parfumul florilor albe şi roze de leandru, cu miros dulce, o îmbătau. O mieluşică albă cu ciucuraş roşu de lână la gât i se culcă la picioare. Fetiţa îi vorbea cu căldură, adresându-i-se ca unei cunoştinţe vechi, când în greceşte, când în aramaică, iar mieluşica parcă îi înţelegea fiecare cuvânt: „Uite, vezi? Colo, în vale, este locul unde stăm noi… Acolo şi-au făcut pescarii locuinţe… Ce mici sunt căsuţele lor! Atunci când coborâm şi ne apropiem de ele, să ştii că toate căsuţele par mai mari. Lângă pâlcul acela de palmieri, uite, vezi? Pata aceea albă este căsuţa noastră….Uite şi staulul vostru unde dormiţi noaptea… Ba cred că mogâldeţele acelea albe care se mişcă în grădina din spatele casei noastre sunt frăţiorii mei mai mici, Ieronimos şi Timotheon care aleargă peste brazde. Dacă i-ar vedea mama, i-ar zgâlţâi niţeluş, că prea ne turtesc toate lăptucile… Tu ce zici de trebuşoara asta? Dar uite mai bine – ce frumos apune soarele spre insula Delos!… În Delos s-a născut tata şi de aceea mi-a pus mie numele Delia. Dar mama îmi zice totdeauna Tabita, căprioara sau gazela, căci asta înseamnă Tabita pe evreieşte… Acuma ştii şi tu: eu sunt căprioară iar tu mieluşică, un fel de rudă, dacă nu chiar surioară. De aceea mă iubeşti şi vii mereu la mine, nu-i aşa? Dar şi eu te iubesc pe tine.” Şi Tabita se aplecă şi sărută puişorul de oaie pe botişor, iar mieluşica strănută şi se ridică în picioare. „Ei, haide acum să coborâm cu toată turma spre casă, că trebuie s-o ajut pe mama la muls. Hai în braţe la Tabita… Aşa… Ho-pa! Nu ești prea grea… După ce mulgem oiţele, trec şi în seara asta iarăşi pe la prietenul nostru, moş Iochanan, care mă iubeşte ca şi tine. El toată ziua stă şi scrie, şi scrie mereu pe un sul de pergament cam aşa de lung. Uite, de aici se vede şi căsuţa lui, pitulită lângă ţărm. Înainte locuia într-o peșteră, dar acum și-a zidit o căscioară mică. Nu stă prea departe de noi. Numai că tu nu poţi vorbi să-l înţelegi, însă el îmi povesteşte multe, multe… Căci tu nu ştii, mioriţă mică, dar moş Iochanan mi-a spus că el a fost apostolul unui sfânt mare, mare de tot; al unui rabi din Ierusalim, pe care îl chema Ieşua Hamaşiah şi care era Mântuitorul omenirii, Fiul lui Dumnezeu Iehova. Mama crede în Dumnezeu şi crede şi în Fiul Lui… Tata însă spune că ar crede şi el dacă L-ar vedea, dar tata nu crede nici în zeii din Olimp. Nu crede în nimic, decât că este bine să muncească pentru noi şi să ne ştie pe toţi sătui şi mulţumiţi. Aşa este el şi n-avem ce-i face… În rest, el e om bun şi puternic. Mă ridică într-o mână sus… Dacă mai vine însă moş Iochanan odată pe la noi, poate, poate că-l va face şi pe tata să creadă în Dumnezeu şi în Fiul Lui despre care moşul spune că este tot Dumnezeu, întrupat pe pământ sub forma unui om care a trebuit să sufere şi să moară pentru iertarea păcatelor noastre, dar că, după trei zile, a înviat şi S-a înălţat la cer. Aşa ne-a spus el mie şi mamei mele când a fost la noi – şi asta ne-a repetat-o de vreo trei ori. Eu şi mama l-am crezut. Tata a râs şi a zis că nu, el nu crede. Dar noi credem că este aşa, mieluşica mea… Şi tu ar trebui să crezi, căci vezi tu? Dumnezeu ne-a făcut pe amândouă. Pe tine oiţă, iar pe mine fetiţă…”
Cam în felul acesta vorbea Tabita coborând cu mielul în braţe. În amurg, după ce a ajutat-o pe mama ei să mulgă oile şi să le dea de mâncare frăţiorilor mai mici, Tabita, însoţită de Harif, câinele curţii, plecă prin vecini şi ciocăni uşor la uşa lui moş Iochanan. Nu-i răspunse nimeni, dar ea a împins delicat uşa, cum a mai făcut şi altă dată, apoi intră tiptil-tiptil în cameră. Harif a rămas înţelegător afară şi s-a culcat în faţa uşii aşteptându-şi credincios stăpâna.
Fetiţa îl găsi pe moş Iochanan rugându-se în genunchi, stând cu capul plecat şi cu braţele întinse pe podea, sprijinit în coate şi cu degetele ambelor palme încleştate strâns între ele. Se ruga încet, din când în când ridicând capul cu ochii închişi, vorbind parcă cu cineva de sus, invizibil. Ea îl privea cu atenţie şi căuta să înţeleagă ce spune, dar abia pricepu, când şi când, doar câte-un cuvânt-două, căci se ruga mai mult în taină, deşi bătrânul vorbea ca şi ea tot în aramaică, limba comună a întregii populaţii evreieşti.
Moş Iochanan avea o barbă deasă şi albă, albă, cu părul de pe cap la fel de alb; iar ochii lui erau de culoarea mării de peste care fusese exilat aici cu forţa, din ordinul împăratului Domiţian şi al preoţilor evrei care nu fuseseră de acord cu religia şi predicile lui despre noul Mesia. Când îşi termină rugăciunea, bătrânul se sculă încet în picioare frecându-şi puţin genunchii şi când întoarse capul, părea că avea ochii umeziţi de lacrimi. Văzând-o pe fetiţă, toată faţa i se umplu de lumina unui zâmbet cald. Deschise larg braţele spre mica vizitatoare care, la rândul ei făcu câţiva paşi şi-l cuprinse pentru câteva clipe pe bătrân de mijloc.
– Tabita mea drăgălaşă, tu erai? Ce mai faci, gazelă mică?
– Eu eram, moş Iochanane. Adică noi eram, căci nu sunt singură. Mai e şi Harif cu mine; el totdeauna mă aşteaptă culcat la uşă afară… Îl ştii şi dumneata.
– Spune ce să-ţi dau, fetiţa moşului: miere din fagure ori smochine uscate?
– Miere avem şi noi acasă. Aş vrea o smochină, două, că-mi plac. Am avut şi noi smochine de la tufa din curte, dar le-au mâncat pe toate Ieronim şi Timotheon, frăţiorii mei mai mici.
– Ia strachina asta plină cu smochine, micuţo. Stai să-ţi mai pună moşu câteva şi ia loc pe laviţa asta de lângă mine.
– O, dar nu pot să mânănc eu atâtea! spuse fetiţa aşezându-se. Numai una, două. Sau poate trei…
– Hai, ia-le pe toate şi du-le la frăţiorii tăi, că eu am destule. Uite, smochinele astea îmi aduc aminte de o întâmplare deosebită… Nu ştiu dacă ţi-am spus-o vreodată…
– Nu, nu mi-ai vorbit niciodată nimic despre smochine.
– Eh, oftă bătrânul dând cu tristeţe din cap. E mai mult de-o jumătate de veac de-atunci. Dar parcă a fost ieri… Eram cel mai tânăr dintre ucenicii lui Ieşua Hamaşiah, cum îi zicem noi evreii Celui căruia grecii îi spun Iisus Hristos, iar romanii Mesia Jesus Christus. Aşa… Şi într-o dimineaţă, ne întorceam noi cu toţii din Betania şi urcam spre cetatea Ierusalimului. Eram tot grupul – cei doisprezece ucenici, cu învăţătorul nostru Iisus. Nu apucaserăm niciunul să mâncăm nimic cu o seară înainte, aşa că ne-a cuprins foamea pe toţi. Deodată, lângă drum, vedem un smochin mare, falnic, frumos, cu frunze late şi umbroase. „Învăţătorule, I-am zis eu. Cred că am găsit ce să mâncăm”. Iisus S-a oprit sub pom şi a privit cu atenţie în sus la fiecare creangă, după care a clătinat cu deznădejde din cap. Parcă Îl văd şi acum cât de frumos era, la cei vreo 32 de ani ai Lui. Era înalt, mai înalt decât noi toţi. Avea ochii blânzi şi de culoarea alunelor coapte; barba dublă şi tunsă frumos, cum poartă şi acum flăcăii la ţară, în Galileea… Părul ondulat şi castaniu îi atingea umerii, iar vocea Lui… ce voce! Era dulce ca susurul izvoarelor cristaline, deşi foarte bărbătească şi foarte sfătoasă. Pe nimeni n-am mai auzit povestind atât de frumos ca El. Iar eu cred că-L iubeam cel mai mult, ca pe un tată, deşi aşa spuneam fiecare, chiar şi Iuda, de care ţi-am mai vorbit…
– Cel care L-a trădat sărutându-L?
– Da, Iuda Iscarioteanul. Chiar şi el spunea că Îl iubeşte şi noi îl credeam. Dar ai văzut că s-a dovedit un ticălos. Învăţătorul arăta foarte supărat din cauză că smochinul acela nu avea nici o fructă şi îmi amintesc că odată ne-a spus că pomul bun se cunoaşte după roade şi că cel rău, nefolositor, ajunge în foc. Numai de câteva ori L-am mai văzut aşa de supărat, pentru că, altminteri, era foarte calm şi foarte blând, chiar şi cu cei mai răi oameni. Cel mai supărat L-am văzut însă atunci când ţi-am spus că a alungat pe negustorii care făceau comerţ chiar pe treptele Templului. Aşa ceva El nu putea admite.
– A, ştiu… Mi-ai povestit… Atunci când le-a răsturnat zarafilor banii şi i-a făcut tâlhari!
– Pot să spun că de data aceasta nu era la fel de necăjit ca în momentele acelea de la Templu, când însă avea perfectă dreptate să se mânie, dar de data asta a făcut ceva care ne-a uimit şi ne-a speriat pe toţi…
– Ce-a făcut, moş Iochanane?
– A întins o mână spre smochin – mâna dreaptă – şi a grăit cu ton poruncitor. A zis aşa: „De-acum încolo, în veci să nu mai dea rod din tine!” Atât a zis. Şi, pe dată, smochinul acela s-a uscat.
– Cum? Chiar aşa, într-o clipă?
– Chiar aşa, într-o clipă…
– Mamăă, ce puteri mari avea!
– Mari de tot, fiindcă toate frunzele s-au îngălbenit dintr-o dată, apoi s-au înnegrit, s-au răsucit şi au căzut grămadă toate la pământ, rămânând copacul gol-goluţ, uscat, de parcă îl pârlise cineva cu focul; şi tot aşa l-am regăsit şi la întoarcere când, iarăşi, am mai trecut odată pe lângă el. Toţi am rămas pe loc cu gurile căscate şi am zis: Doamne, asta nu se poate! Cum de s-a uscat smochinul ăsta într-o clipă? Drept răspuns, Iisus, care ne ghicise gândurile, a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi putea face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă aţi zice muntelui de faţă: Ridică-te de aici şi auncă-te în mare, aşa se va întâmpla. Căci tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune fierbinte, veţi primi de la Tatăl meu”. Exact în felul acesta a zis, mi-aduc aminte bine.
– Dar asta a fost o minune, moş Iochanan!
– Sigur că a fost o minune. Şi cred că, prin ea, sacrificând un copac în faţa noastră, Mântuitorul a vrut să ne dea o pildă vie tuturor despre ce putere mare are credinţa în viaţa omului, căci altminteri Iisus iubea enorm nu numai oamenii, dar şi toate plantele şi animalele, toate păsările şi gâzele, pe care le ştia pe nume, căci, de fapt, tot El le-a creat pe toate; fiecare din ele fiind o creaţie a Lui… Îmi amintesc, bunăoară, cum odată a intrat într-o curte cu doi câini foarte răi, de care se temeau toţi, dar imediat când animalele L-au zărit, au venit amândoi cuminţi la El târându-se pe burtă, dând din coadă şi, scâncind, I-au lins amândoi picioarele, deşi Îl întâlneau pentru prima oară. Altă dată L-am văzut cum mângâia şi binecuvânta nişte flori de trandafir sălbatic, privindu-i cu atenţie spinii. Şi atunci toate florile s-au mişcat cu o tresărire de-o clipă spre faţa Lui, întorcându-se fiecare floare spre El ca nişte ochii de copil iar picăturile de rouă de pe spini s-au făcut, pentru câteva momente, roşii ca sângele… Văzându-mă că eu mă crucesc şi că mă pierd cu firea, El mi-a zâmbit cu blândeţe să mă liniştească. În ziua aceea eram doar noi amândoi. Şi să ştii că nu a fost doar o părere şi uite că nici asta n-am uitat.
– Eu cred că atunci Mântuitorul Se gândea că din nişte spini ca aceia i Se va împleti Lui coroana înainte de răstignire, căci zici că Mesia ştia totul dinainte.
– Cum să nu ştie, dacă El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care luase chip omenesc? De la început, El era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul! Poate că nu înţelegi clar cuvintele acestea şi adevărul acesta, pentru că tu eşti copil.
– Ba înţeleg, înţeleg bine.
– El deci era Cuvântul lui Dumnezeu întruchipat într-o fiinţă omenească. El Însuşi era o minune de care nu te-ai fi săturat privind-o. Ce dor îmi este de El, Tabita! Ce dor să-L revăd şi să-L aud iarăşi vorbindu-mi, sfătuindu-mă, îmbrăţişându-mă! Ce fericiţi eram toţi lângă El! Dar trebuie să am răbdare: ştiu că o să-L revăd iarăşi curând, destul de curând…
– Când, după ce mori?
– De fapt, ţi-am spus că în faţa Lui nu există moarte. Iar atunci când murim, moare numai trupul acesta care, vezi şi tu, cere apă, cere mâncare, îmbrăcăminte, dragoste – cere multe. Poate prea multe, căci oricât i-ai da, vrea tot mai multe şi mai multe. De unele cerinţe poate nici nu avem deloc nevoie. Corpul nostru de acum nu este veşnic. În clipa morţii, însă, căpătăm imediat un altfel de trup, nepieritor, veşnic tânăr, mult mai frumos, perfect sănătos, chiar dacă în viaţă noi nu eram aşa – un trup de lumină, căruia nu îi mai trebuie atâtea şi care se poate mişca într-o clipă oriunde, poate intra prin toate zidurile şi colinda, la dorinţă, tot cerul, dacă i se permite. Cei care au fost buni se vor bucura mult de acest trup minunat care nu va mai cunoaşte niciodată moartea, foamea, setea, durerea; ei vor merge într-un loc nespus de frumos, despre care ţi-am mai vorbit de câteva ori. Pe când cei răi din lumea asta vor primi în acel nou trup o pedeapsă veşnică într-un loc de tortură destinat lui Satana şi îngerilor lui. Aceasta nu este o poveste pentru copii, cum cred unii. Căci eu aş putea să spun că am vizitat şi primul, şi cel de al doilea loc. Puţini oameni vii s-au bucurat de acestă cinste şi răsplată. Şi să mai ştii că eu nu am niciodată voie să mint pe nimeni. Raiul şi iadul există, Tabita. Nu sunt nişte născociri ale unor minţi bolnave!
– Mai spune-mi, moş Iochanane. Mai spune-mi tot ce ştii matale despre Ieşua-Iisus, că-mi povesteşti atât de frumos!
– O, sunt atât de multe lucruri de spus din câte a făcut Mântuitorul nostru în numai câţiva ani cât a stat printre noi, pe care dacă le-am scrie noi ucenicii lui cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile ce-ar vrea să le dea la iveală pe toate. Eu însă scriu numai ce socot că ar fi de grabă folositor pentru schimbarea sufletelor omeneşti.
– Dar cum de ştii atâtea? Ce faci de nu le uiţi şi cum de ţii minte o sumedenie de întâmplări atât de vechi, dintre care unele le-ai văzut chiar dumneata, iar altele nu? Şi de unde ştii cu atâta siguranţă tot ce discutase El cu alţii, multe chiar dinainte de a-L cunoaşte, amintind cam tot ce vorbise Iisus cu fiecare în parte, fără să fi fost atunci lângă El? Hai şi spune-mi şi mie cum şi de unde?
Apostolul Iochanan (sau Ioan, cum îi ziceau grecii şi romanii) zâmbi cu îngăduinţă şi o mângâie pe Tabita pe căpşor.
– O, Tabita dragă. Tu eşti o fetiţă tare isteaţă şi curioasă… Nimeni nu mai mi-a pus asemenea întrebări până acum. Toate, toate vrei să le ştii dintr-o dată, căprioară mică. Ei bine, atunci moşul care deja ţi-a povestit multe înainte, o să-ţi mai spună şi alte nişte taine destul de mari pe care nu le-am mai spus nimănui până acum. Aşadar, mă întrebi de unde ştiu atâtea… Cum să nu le ştiu? Că doar nimic nu scornesc de la mine. Totul este bine cerccetat dinainte; totul este adevărat, foarte adevărat! Cele mai multe lucruri înfăţişate de mine, eu le-am văzut cu ochii mei. M-aş face vinovat să le ţin numai pentru mine şi aşa cum ţi le spun acum ţie, eu le-am mai povestit – ba chiar şi mai detaliate – şi altor apostoli şi prieteni, cum ar fi Simon, zis şi Petru, ori lui Saul zis şi Pavel, precum şi altora. Iar ei mi-au vorbit despre mărturii de-ale lor despre Iisus, neştiute de mine. Şi uite aşa le-am adunat eu pe toate. În plus, Măicuţa Mântuitorului nostru, Preabinecuvântata Maria, mi-a fost lăsată de Fiul ei mie, ca să am grijă de ea. „Iată mama ta”, mi-a zis Iisus mie de pe cruce, cu ultimele Sale puteri şi cu glas gemut. Şi să ştii că după aceea am avut toată grija faţă de dânsa, ca de mama mea, mai ales că atunci când a zis „iată mama ta”, eu am simţit că se referă nu numai la mine ca om, căci mama mea trăia, ci la toţi oamenii din lume, faţă de care dânsa era, într-adevăr, foarte blândă şi iubitoare ca o adevărată mamă, fiindcă aşa fusese dânsa totdeauna cu toţi. După crucificare, noi eram disperaţi. Amândoi plângeam în hohote şi am luat-o la mine acasă unde a stat mai mult timp. Şi în acele zile binecuvântata Lui mamă mi-a povestit multe, multe din viaţa Fiului ei, aşa cum îi mai povestise şi lui Matei vameşul, care se apucase să descrie şi el, înaintea mea, o parte din aceste minunate întâmplări – şi bine a făcut. Nu cred că mai am timp să descriu eu cealaltă parte, fiindcă sunt tare bătrân… Apoi să ştii că eu am mai stat de vorbă şi cu mulţi alţi martori oculari ai sfintelor fapte săvârşite de Mântuitorul nostru. Şi aceştia, la rândul lor, m-au informat destul de amănunţit. De pildă, am fost de mai multe ori acasă la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat din morţi, despre care ţi-am mai spus. Am vorbit cu ele, apoi chiar şi cu Lazăr, apoi cu Samariteanca aceea din Sihar, care I-a dat să bea apă la fântâna lui Iacob; am mai vorbit cu toţi ceilalţi ucenici şi fiecare îmi spunea câte ceva nou. Desigur, unele lucruri le ştiu direct din gura Mântuitorului Însuşi, căci totdeaua Lui Îi plăcea să stea de vorbă cu mine. Odată, la cina de despărţire, m-a ţinut la pieptul Lui şi atunci I-am auzit inima bătând. Era inima universului! Acum notez toate, toate amintirile pe aceste suluri de pergament din faţa ta, cu gândul ca să le trimit credincioşilor din marile biserici, iar gândurile care cred că le-am uitat…
– De ce te opreşti? Hai, spune-mi totul, spune-mi…
– …pe cele pe care credeam că le-am uitat, Dumnezeu mi le reaminteşte cu claritate după fiecare rugăciune. Sfântul Duh mi le toarnă în suflet, umplăndu-l şi ungându-mi-l cu mult har şi, uite, atunci, aşa, deodată, îmi pot aduce aminte de orice. Ba mai mult decât atât: uneori le şi văd! Văd limpede în faţa mea întâmplări din trecut şi întâmplări din viitor. Sunt răpit cu duhul şi sunt răpit cu trupul. Nu ştiu cum se face asta, dar ajung în locuri îndepărtate de pe pământ sau în locuri minunate de nu ştiu unde sunt, pe care nu pot să ţi le descriu în cuvinte, de frumoase ce sunt… Cred că nu-s din lumea aceasta. Şi chiar aud bine difeite porunci; aud bine cum mi se spune: „Scrie, Iochanane, scrie! Scrie tot!”. Şi uite că scriu… Acum trei zile, bunăoară, de ziua Domnului, în timp ce mă rugam în odăiţa aceasta, deodată văd că o lumină ca de fulger care îmi inundă încăperea şi numai ce aud un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe… Ştiu sigur că era glasul lui Iisus, care a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Filadelfia şi Laodiceea…”
– Tabita! Tabita mamă, eşti aici?
– O… A venit mama să mă ia acasă. Da, mămico, sunt aici, cu moş Iochanan…
– Bine. Atunci lasă, micuţo, propuse bătrânul, am să-ţi spun mâine seară despre descoperirea apocaliptică de acum trei zile. Să nu mă stinghereşti ziua, că ziua scriu, iar acum aştern pe pergamente totul despre ea. Seara nu mai văd să scriu, nici dacă aprind două sfeşnice mari şi de aceea doar seara am ceva timp de povestit copiilor, că mai vin şi alţii. Intră, Iudito! Haide vino înăuntru! Hai, că fetiţa ta e cu mine şi amândoi suntem cu bunul Dumnezeu.
Cum păşi în casă, Iudita, mama Tabitei, cu care semăna destul de mult, se plecă şi îi sărută mâna bătrânului patriarh care o binecuvântă cu ambele braţe. Dânsa părea foarte agitată. Harif profită şi el de uşa deschisă şi se strecură cu agilitate gudurându-se vesel pe lângă bătrâna gazdă care l-a mângâiat pe spinare atunci când câinele i s-a proptit cu labele pe piept.
– Moş Iochanane, rabi! A dat un mare necaz peste noi. Tu să nu te sperii, Tabita.
– Dar ce s-a întâmplat, mamă? Ce-i acasă?
– Ce s-a întâmplat, Iudita, ce-ai păţit? Întrebă şi bătrânul îngrijorat.
– Eu n-am păţit nimic, rabi. Dar pescarii greci mi l-au adus pe soţul meu acasă pe braţe. Asta chiar acum, spre seară. Tremură tot, s-a învineţit la faţă şi nu ştiu ce are, că nu mai deschide ochii şi nu mai poate vorbi. N-a mai fost aşa niciodată.
– O fi de la inimă, o fi tras prea mult de năvoade sau o fi cărat ceva greu, presupuse bătrânul.
– O fi, că a căzut cu toate plasele de peşte în braţe. Aşa au spus cei care mi l-au cărat acasă. Acuma el e-n pat. L-am lăsat cu mama soacră şi cu tovarăşii lui care l-au adus. Dar încă nu şi-a revenit. Ce-o fi avănd, Doamne? Şi de aceea te rugăm să ne ajuţi cumva cu niscai leacuri, dacă poţi; sau dacă ştii vreun doctor.
– Ştiu. Şi o să-L chem…
– Te rugăm, rabi! Te rugăm, ajută-ne! Ajută-ne, că dacă moare Kalistene, suntem nenorociţi cu toţii şi rămân cu copiii pe drumuri…
– Atunci haide să mergem repede la voi, să vedem ce se poate face.
– Fără doctor? Parcă ai zis ceva de un doctor…
– El o să fie acolo cu mine… Vedem noi. Să ne grăbim, rosti bătrânul şi apucă grabnic de după uşă un toiag înalt cu mîner lustruit de vechime şi de strânsoarea mâinilor.
Porniră imediat toţi trei pe drumeagul cu pietriş mărunt. Iudita, mama Tabitei, care nu înţelesese mai nimic din promisiunea cu doctorul, plină de speranţe vagi, mergea cea mai grăbită în faţa lor, fiind gata să alerge. Ea se tot uita, când în urmă, când în dreapta, când în stânga, apoi din nou înainte şi în urmă sau jur-împrejur, să vadă dacă nu cumva apare odată, din vreo direcţie sau alta, medicul acela promis.
Se înnoptase de-a binelea şi, din tufişurile apropiate, se auzeau trilurile dulci ale privighetorilor. Cântau o mulţime. Noroc că era lună plină şi că, astfel, drumul se distingea destul de binişor. După dânsa venea Tabita scâncind în surdină şi înghiţindu-şi lacrimile amare. Ea îl ţinea de mână pe bătrânul care încerca tot timpul să o liniştească. În mâna cealaltă, copila ţinea strachina cu smochine uscate, pe care n-o uitase. Moş Iochanan făcea paşii cei mai mici. Păşea cu mers târşâit, aproape împleticindu-se. Se ajuta mult de toiagul acela înalt pe care îl păstrase cu sfinţenie din tinereţe, ajutându-se de el încă de pe timpul apostolatului când şi Iisus Însuşi îl folosise odată, pe când urcau cu toţii un munte. La urmă de tot venea şi Harif, legănându-şi bucuros şi fără griji omeneşti coada-i stufoasă.
Acasă, Kalistene, tatăl Tabitei, zăcea palid şi cu gura căscată, arătând şi mai palid la lumina tremurătoare a feştilelor. Părea mort sau poate chiar şi murise, dacă este să ne luăm după părerile pescarilor, colegii lui de trudă care vorbeau între ei în şoapte. Înfiorată de acest gând şi bănuind ceva rău, Iudita, soţia lui, îl zgudui cu putere şi se pornisă ţipe cu disperare:
– Kalistene, să nu mori, Kalistene! Să nu mori, dragul nostru, că fără tine toţi ne prăpădim! Ea se aplecă şi puse repede urechea pe pieptul lui, ascultând cu atenţie. Aoleu! strigă ea odată. Cred c-a murit, că nu i se mai aude inima… O fi mort? Că parcă nici nu mai respiră. Rabi, ce facem? Unde-i doctorul de care vorbeai? De ce nu-i aicea? Ce facem dacă a murit? Cheamă doctorul, rabi, că nu i-am mai auzit inima! Ajutoor! Kalistenee, nu ne lăsaa! Kalistenee…
Auzind-o cum se jeleşte, atunci îşi intensifică plânsul, cu glas din ce în ce mai tare, şi mama soacră, alături de Tabita. Copiii mai mici, văzând scena sfâşietoare din jurul lor, se speriară şi au început să urle şi ei cu ţipete lungi, care au făcut să se adune şi vecinii. Era cu adevărat o nenorocire picată din senin, care i-a determinat pe cei patru pescari greci, tovarăşi de muncă cu Kalistene, să iasă unul câte unul afară din casă. Numai ei, care văzuseră pe marea deseori furioasă, nenorociri şi mai mari, nu plângeau. De fapt, nici moş Iochanan nu plângea, deși avea ochii ușor umeziți.
– Aş vrea să mă lăsaţi puţin singur cu Kalistene, zise bătrânul de vreo trei ori, până îl înţeleseră toţi bine; şi abia atunci atunci femeile ieşiră supuse afară cu copiii, cu excepţia Iuditei care, înainte de a fi scoasă mai mult cu forţa din odaie de cei patru pescari, s-a uitat încruntată în ochii bătrânului strigându-i în faţă printre lacrimi cu o voce răguşită care exprima în acelaşi timp o ură şi o disperare abia reţinute:
– Moş Iochanane, de ce m-ai minţit? Unde-i doctorul de care vorbeai ? N-o să mai cred niciodată în promisiunile tale şi-n religia pe care ne-ai predicat-o cu o falsă blândeţe! Şi niciodată n-am s-o mai las pe Tabita să te mai caute! Spunând asta, fu scoasă mai mult târâş din încăpere.
Bătrânul închise uşa în urma lor fără să-i mai răspundă cu nimic şi îngenunche imediat lângă patul celui care, într-adevăr, murise. Începu să se roage cu lacrimi fierbinţi în ochi, ţinând mâinile ridicate spre cer, pe care le coborî încet, încet peste trupul lui Kalistene, acoperindu-i apoi capul cu ele.
Dinăuntru larma de afară nu se mai auzea atât de tare, dar în curte zarva se înteţise. Se auzeau în continuare strigăte şi bocete. Când, după vreun sfert de ceas, Tabita, nerăbdătoare, dar şi intrigată, deschise brusc uşa ca să vadă ce se întâmplă în casă, îl văzu pe tatăl ei în mijlocul odăii zâmbind voios ca şi când nu ar fi păţit nimic. Bâtrânul apostol îl ţinea de braţ, iar Kalistene îngenuchie în faţa lui sărutându-i mâna.
– Tata a înviat! strigă cu uimire și din răsputeri Tabita. Uitați-l, e viu !… Moş Iochanan l-a înviat!
– Nu eu vi l-am readus la viaţă, spuse bâtrănul, ci numai bunul Dumnezeu Căruia m-am rugat în Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El este marele Medic, Iudita, şi cred că din clipa aceasta supărarea pe mine ţi-a trecut.
– Rabi, iartă-mă! strigă Iudita, oarecum ruşinată, şi îngenunchie plângând alături de soţul ei la picioarele apostolului Ioan, pe care i le sărută de mai multe ori stropindu-i-le cu lacrimi. Te rog, iartă-mă, iartă-mă, rabi!
– Scumpă Iudita, noi oamenii avem datoria să ne iertăm neîncetat unii pe alţii şi să aducem glorie veşnică Creatorului nostru! îi răspunse zâmbindu-i cu blândeţe bătrânul apostol.
Imediat, toţi cei de faţă îngenunchiară în jurul bătrânului. Chiar şi câinele se lăsă la pământ lângă Tabita şi lângă fraţii ei care acum plângeau şi ei de bucurie la picioarele bătrânului că-şi revăd pe tatăl lor înviat din morţi. S-a produs zarvă mare. Ceea ce i-a minunat însă pe toţi a fost clipa când Kalistene, cu un gest brusc şi neîndemânatec, i-a cuprins deodată cu braţele lui vânjoase ambele picioare ale apostolului începând să plângă cel mai tare dintre toţi, cu sughiţuri înăbuşite. Îi strângea gleznele cu atâta putere, încât era gata, gata să-l dea jos… Văzându-i gestul, Tabita se ridică prima în picioare şi din plâns, izbucni dintr-o dată în hohote nestăpânite de râs. Râdea cu ochii înecaţi în lacrimi, căci, la drept vorbind, era pentru prima dată când îşi vedea tatăl plângând în halul acesta şi încă cum! Era o scenă neobişnuită şi comică pentru ea. Nu ştia de ce, dar atunci îi părea foarte bine că-l vede aşa, umilindu-se, căci nu-l ştia decât numai ca pe un om mândru, încrezutîn puterile lui… Când observă că şi cei patru pescari greci, care până atunci stătură cu nişte mutre împietrite, plângeau acum ca şi Kalistene, duse repede o mână la gură ca să se oprească şi să nu râdă cumva şi mai tare. Grecii se ridicară şi îi sărutară pe rând mâna bătrânului.
– Dumneata eşti un sfânt, nu-i aşa? îl întrebă unul din ei.
– Eu nu sunt sfânt, fratele meu, îi răspunse apostolul Ioan. Sunt un om ca şi voi, ca toţi ceilalţi – şi vă rog să vă ridicaţi toată lumea dn jurul meu, pentru că slava trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, nu mie. Eu am fost însă un om norocos, deoarece am avut fericirea să-L cunosc şi să-L slujesc pe Mântuitorul acestei lumi, pe Domnul Dumnezeul nostru. Iar pe Acesta, prin scris şi prin viu grai, o să vi-L propovăduiesc eu tuturor celor de aici şi din alte părţi, cât timp voi sta între voi, în frumosul Patmos, şi asta o voi face până voi închide ochii. Numai bunul Dumnezeu este sfânt, fraţii mei!
Oprindu-se, în sfârşit, din râs, Tabita abia acum putu să-şi sărute tatăl pe ambii obraji încă umeziţi de lacrimi, apoi se repzi şi îi sărută şi ea mâna bătrânului, privindu-l în sus, căci apostolul Ioan i se părea acum înalt, foarte înalt, cu câteva capete mai sus decât ea.
Bătrânul îi zâmbi cu duioşie şi îi strânse cu drag la pieptul lui căpşorul ei cu zulufi uşor cârlionţaţi.
– Căprioara mea zglobie, Tabitina! Mâine o să-ţi istorisesc toată descoperirea aceea măreaţă pe care am avut-o acum trei zile de Ziua Domnului nostru Iisus Hristos, al Cărui Nume să fie lăudat şi slăvit în veci de veci!
– Amin! îi răspunse Tabita, redevenind din nou serioasă şi zâmbindu-i grațios cu guriţa aceea frumoasă care semăna mult cu un boboc de trandafir ce înfloreşte în valea inundată de verdeaţă a Basanului.
Cam în felul acesta vorbea Tabita coborând cu mielul în braţe. În amurg, după ce a ajutat-o pe mama ei să mulgă oile şi să le dea de mâncare frăţiorilor mai mici, Tabita, însoţită de Harif, câinele curţii, plecă prin vecini şi ciocăni uşor la uşa lui moş Iochanan. Nu-i răspunse nimeni, dar ea a împins delicat uşa, cum a mai făcut şi altă dată, apoi intră tiptil-tiptil în cameră. Harif a rămas înţelegător afară şi s-a culcat în faţa uşii aşteptându-şi credincios stăpâna.
Fetiţa îl găsi pe moş Iochanan rugându-se în genunchi, stând cu capul plecat şi cu braţele întinse pe podea, sprijinit în coate şi cu degetele ambelor palme încleştate strâns între ele. Se ruga încet, din când în când ridicând capul cu ochii închişi, vorbind parcă cu cineva de sus, invizibil. Ea îl privea cu atenţie şi căuta să înţeleagă ce spune, dar abia pricepu, când şi când, doar câte-un cuvânt-două, căci se ruga mai mult în taină, deşi bătrânul vorbea ca şi ea tot în aramaică, limba comună a întregii populaţii evreieşti.
Moş Iochanan avea o barbă deasă şi albă, albă, cu părul de pe cap la fel de alb; iar ochii lui erau de culoarea mării de peste care fusese exilat aici cu forţa, din ordinul împăratului Domiţian şi al preoţilor evrei care nu fuseseră de acord cu religia şi predicile lui despre noul Mesia. Când îşi termină rugăciunea, bătrânul se sculă încet în picioare frecându-şi puţin genunchii şi când întoarse capul, părea că avea ochii umeziţi de lacrimi. Văzând-o pe fetiţă, toată faţa i se umplu de lumina unui zâmbet cald. Deschise larg braţele spre mica vizitatoare care, la rândul ei făcu câţiva paşi şi-l cuprinse pentru câteva clipe pe bătrân de mijloc.
– Tabita mea drăgălaşă, tu erai? Ce mai faci, gazelă mică?
– Eu eram, moş Iochanane. Adică noi eram, căci nu sunt singură. Mai e şi Harif cu mine; el totdeauna mă aşteaptă culcat la uşă afară… Îl ştii şi dumneata.
– Spune ce să-ţi dau, fetiţa moşului: miere din fagure ori smochine uscate?
– Miere avem şi noi acasă. Aş vrea o smochină, două, că-mi plac. Am avut şi noi smochine de la tufa din curte, dar le-au mâncat pe toate Ieronim şi Timotheon, frăţiorii mei mai mici.
– Ia strachina asta plină cu smochine, micuţo. Stai să-ţi mai pună moşu câteva şi ia loc pe laviţa asta de lângă mine.
– O, dar nu pot să mânănc eu atâtea! spuse fetiţa aşezându-se. Numai una, două. Sau poate trei…
– Hai, ia-le pe toate şi du-le la frăţiorii tăi, că eu am destule. Uite, smochinele astea îmi aduc aminte de o întâmplare deosebită… Nu ştiu dacă ţi-am spus-o vreodată…
– Nu, nu mi-ai vorbit niciodată nimic despre smochine.
– Eh, oftă bătrânul dând cu tristeţe din cap. E mai mult de-o jumătate de veac de-atunci. Dar parcă a fost ieri… Eram cel mai tânăr dintre ucenicii lui Ieşua Hamaşiah, cum îi zicem noi evreii Celui căruia grecii îi spun Iisus Hristos, iar romanii Mesia Jesus Christus. Aşa… Şi într-o dimineaţă, ne întorceam noi cu toţii din Betania şi urcam spre cetatea Ierusalimului. Eram tot grupul – cei doisprezece ucenici, cu învăţătorul nostru Iisus. Nu apucaserăm niciunul să mâncăm nimic cu o seară înainte, aşa că ne-a cuprins foamea pe toţi. Deodată, lângă drum, vedem un smochin mare, falnic, frumos, cu frunze late şi umbroase. „Învăţătorule, I-am zis eu. Cred că am găsit ce să mâncăm”. Iisus S-a oprit sub pom şi a privit cu atenţie în sus la fiecare creangă, după care a clătinat cu deznădejde din cap. Parcă Îl văd şi acum cât de frumos era, la cei vreo 32 de ani ai Lui. Era înalt, mai înalt decât noi toţi. Avea ochii blânzi şi de culoarea alunelor coapte; barba dublă şi tunsă frumos, cum poartă şi acum flăcăii la ţară, în Galileea… Părul ondulat şi castaniu îi atingea umerii, iar vocea Lui… ce voce! Era dulce ca susurul izvoarelor cristaline, deşi foarte bărbătească şi foarte sfătoasă. Pe nimeni n-am mai auzit povestind atât de frumos ca El. Iar eu cred că-L iubeam cel mai mult, ca pe un tată, deşi aşa spuneam fiecare, chiar şi Iuda, de care ţi-am mai vorbit…
– Cel care L-a trădat sărutându-L?
– Da, Iuda Iscarioteanul. Chiar şi el spunea că Îl iubeşte şi noi îl credeam. Dar ai văzut că s-a dovedit un ticălos. Învăţătorul arăta foarte supărat din cauză că smochinul acela nu avea nici o fructă şi îmi amintesc că odată ne-a spus că pomul bun se cunoaşte după roade şi că cel rău, nefolositor, ajunge în foc. Numai de câteva ori L-am mai văzut aşa de supărat, pentru că, altminteri, era foarte calm şi foarte blând, chiar şi cu cei mai răi oameni. Cel mai supărat L-am văzut însă atunci când ţi-am spus că a alungat pe negustorii care făceau comerţ chiar pe treptele Templului. Aşa ceva El nu putea admite.
– A, ştiu… Mi-ai povestit… Atunci când le-a răsturnat zarafilor banii şi i-a făcut tâlhari!
– Pot să spun că de data aceasta nu era la fel de necăjit ca în momentele acelea de la Templu, când însă avea perfectă dreptate să se mânie, dar de data asta a făcut ceva care ne-a uimit şi ne-a speriat pe toţi…
– Ce-a făcut, moş Iochanane?
– A întins o mână spre smochin – mâna dreaptă – şi a grăit cu ton poruncitor. A zis aşa: „De-acum încolo, în veci să nu mai dea rod din tine!” Atât a zis. Şi, pe dată, smochinul acela s-a uscat.
– Cum? Chiar aşa, într-o clipă?
– Chiar aşa, într-o clipă…
– Mamăă, ce puteri mari avea!
– Mari de tot, fiindcă toate frunzele s-au îngălbenit dintr-o dată, apoi s-au înnegrit, s-au răsucit şi au căzut grămadă toate la pământ, rămânând copacul gol-goluţ, uscat, de parcă îl pârlise cineva cu focul; şi tot aşa l-am regăsit şi la întoarcere când, iarăşi, am mai trecut odată pe lângă el. Toţi am rămas pe loc cu gurile căscate şi am zis: Doamne, asta nu se poate! Cum de s-a uscat smochinul ăsta într-o clipă? Drept răspuns, Iisus, care ne ghicise gândurile, a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi putea face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia, ci chiar dacă aţi zice muntelui de faţă: Ridică-te de aici şi auncă-te în mare, aşa se va întâmpla. Căci tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune fierbinte, veţi primi de la Tatăl meu”. Exact în felul acesta a zis, mi-aduc aminte bine.
– Dar asta a fost o minune, moş Iochanan!
– Sigur că a fost o minune. Şi cred că, prin ea, sacrificând un copac în faţa noastră, Mântuitorul a vrut să ne dea o pildă vie tuturor despre ce putere mare are credinţa în viaţa omului, căci altminteri Iisus iubea enorm nu numai oamenii, dar şi toate plantele şi animalele, toate păsările şi gâzele, pe care le ştia pe nume, căci, de fapt, tot El le-a creat pe toate; fiecare din ele fiind o creaţie a Lui… Îmi amintesc, bunăoară, cum odată a intrat într-o curte cu doi câini foarte răi, de care se temeau toţi, dar imediat când animalele L-au zărit, au venit amândoi cuminţi la El târându-se pe burtă, dând din coadă şi, scâncind, I-au lins amândoi picioarele, deşi Îl întâlneau pentru prima oară. Altă dată L-am văzut cum mângâia şi binecuvânta nişte flori de trandafir sălbatic, privindu-i cu atenţie spinii. Şi atunci toate florile s-au mişcat cu o tresărire de-o clipă spre faţa Lui, întorcându-se fiecare floare spre El ca nişte ochii de copil iar picăturile de rouă de pe spini s-au făcut, pentru câteva momente, roşii ca sângele… Văzându-mă că eu mă crucesc şi că mă pierd cu firea, El mi-a zâmbit cu blândeţe să mă liniştească. În ziua aceea eram doar noi amândoi. Şi să ştii că nu a fost doar o părere şi uite că nici asta n-am uitat.
– Eu cred că atunci Mântuitorul Se gândea că din nişte spini ca aceia i Se va împleti Lui coroana înainte de răstignire, căci zici că Mesia ştia totul dinainte.
– Cum să nu ştie, dacă El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, care luase chip omenesc? De la început, El era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul! Poate că nu înţelegi clar cuvintele acestea şi adevărul acesta, pentru că tu eşti copil.
– Ba înţeleg, înţeleg bine.
– El deci era Cuvântul lui Dumnezeu întruchipat într-o fiinţă omenească. El Însuşi era o minune de care nu te-ai fi săturat privind-o. Ce dor îmi este de El, Tabita! Ce dor să-L revăd şi să-L aud iarăşi vorbindu-mi, sfătuindu-mă, îmbrăţişându-mă! Ce fericiţi eram toţi lângă El! Dar trebuie să am răbdare: ştiu că o să-L revăd iarăşi curând, destul de curând…
– Când, după ce mori?
– De fapt, ţi-am spus că în faţa Lui nu există moarte. Iar atunci când murim, moare numai trupul acesta care, vezi şi tu, cere apă, cere mâncare, îmbrăcăminte, dragoste – cere multe. Poate prea multe, căci oricât i-ai da, vrea tot mai multe şi mai multe. De unele cerinţe poate nici nu avem deloc nevoie. Corpul nostru de acum nu este veşnic. În clipa morţii, însă, căpătăm imediat un altfel de trup, nepieritor, veşnic tânăr, mult mai frumos, perfect sănătos, chiar dacă în viaţă noi nu eram aşa – un trup de lumină, căruia nu îi mai trebuie atâtea şi care se poate mişca într-o clipă oriunde, poate intra prin toate zidurile şi colinda, la dorinţă, tot cerul, dacă i se permite. Cei care au fost buni se vor bucura mult de acest trup minunat care nu va mai cunoaşte niciodată moartea, foamea, setea, durerea; ei vor merge într-un loc nespus de frumos, despre care ţi-am mai vorbit de câteva ori. Pe când cei răi din lumea asta vor primi în acel nou trup o pedeapsă veşnică într-un loc de tortură destinat lui Satana şi îngerilor lui. Aceasta nu este o poveste pentru copii, cum cred unii. Căci eu aş putea să spun că am vizitat şi primul, şi cel de al doilea loc. Puţini oameni vii s-au bucurat de acestă cinste şi răsplată. Şi să mai ştii că eu nu am niciodată voie să mint pe nimeni. Raiul şi iadul există, Tabita. Nu sunt nişte născociri ale unor minţi bolnave!
– Mai spune-mi, moş Iochanane. Mai spune-mi tot ce ştii matale despre Ieşua-Iisus, că-mi povesteşti atât de frumos!
– O, sunt atât de multe lucruri de spus din câte a făcut Mântuitorul nostru în numai câţiva ani cât a stat printre noi, pe care dacă le-am scrie noi ucenicii lui cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile ce-ar vrea să le dea la iveală pe toate. Eu însă scriu numai ce socot că ar fi de grabă folositor pentru schimbarea sufletelor omeneşti.
– Dar cum de ştii atâtea? Ce faci de nu le uiţi şi cum de ţii minte o sumedenie de întâmplări atât de vechi, dintre care unele le-ai văzut chiar dumneata, iar altele nu? Şi de unde ştii cu atâta siguranţă tot ce discutase El cu alţii, multe chiar dinainte de a-L cunoaşte, amintind cam tot ce vorbise Iisus cu fiecare în parte, fără să fi fost atunci lângă El? Hai şi spune-mi şi mie cum şi de unde?
Apostolul Iochanan (sau Ioan, cum îi ziceau grecii şi romanii) zâmbi cu îngăduinţă şi o mângâie pe Tabita pe căpşor.
– O, Tabita dragă. Tu eşti o fetiţă tare isteaţă şi curioasă… Nimeni nu mai mi-a pus asemenea întrebări până acum. Toate, toate vrei să le ştii dintr-o dată, căprioară mică. Ei bine, atunci moşul care deja ţi-a povestit multe înainte, o să-ţi mai spună şi alte nişte taine destul de mari pe care nu le-am mai spus nimănui până acum. Aşadar, mă întrebi de unde ştiu atâtea… Cum să nu le ştiu? Că doar nimic nu scornesc de la mine. Totul este bine cerccetat dinainte; totul este adevărat, foarte adevărat! Cele mai multe lucruri înfăţişate de mine, eu le-am văzut cu ochii mei. M-aş face vinovat să le ţin numai pentru mine şi aşa cum ţi le spun acum ţie, eu le-am mai povestit – ba chiar şi mai detaliate – şi altor apostoli şi prieteni, cum ar fi Simon, zis şi Petru, ori lui Saul zis şi Pavel, precum şi altora. Iar ei mi-au vorbit despre mărturii de-ale lor despre Iisus, neştiute de mine. Şi uite aşa le-am adunat eu pe toate. În plus, Măicuţa Mântuitorului nostru, Preabinecuvântata Maria, mi-a fost lăsată de Fiul ei mie, ca să am grijă de ea. „Iată mama ta”, mi-a zis Iisus mie de pe cruce, cu ultimele Sale puteri şi cu glas gemut. Şi să ştii că după aceea am avut toată grija faţă de dânsa, ca de mama mea, mai ales că atunci când a zis „iată mama ta”, eu am simţit că se referă nu numai la mine ca om, căci mama mea trăia, ci la toţi oamenii din lume, faţă de care dânsa era, într-adevăr, foarte blândă şi iubitoare ca o adevărată mamă, fiindcă aşa fusese dânsa totdeauna cu toţi. După crucificare, noi eram disperaţi. Amândoi plângeam în hohote şi am luat-o la mine acasă unde a stat mai mult timp. Şi în acele zile binecuvântata Lui mamă mi-a povestit multe, multe din viaţa Fiului ei, aşa cum îi mai povestise şi lui Matei vameşul, care se apucase să descrie şi el, înaintea mea, o parte din aceste minunate întâmplări – şi bine a făcut. Nu cred că mai am timp să descriu eu cealaltă parte, fiindcă sunt tare bătrân… Apoi să ştii că eu am mai stat de vorbă şi cu mulţi alţi martori oculari ai sfintelor fapte săvârşite de Mântuitorul nostru. Şi aceştia, la rândul lor, m-au informat destul de amănunţit. De pildă, am fost de mai multe ori acasă la Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat din morţi, despre care ţi-am mai spus. Am vorbit cu ele, apoi chiar şi cu Lazăr, apoi cu Samariteanca aceea din Sihar, care I-a dat să bea apă la fântâna lui Iacob; am mai vorbit cu toţi ceilalţi ucenici şi fiecare îmi spunea câte ceva nou. Desigur, unele lucruri le ştiu direct din gura Mântuitorului Însuşi, căci totdeaua Lui Îi plăcea să stea de vorbă cu mine. Odată, la cina de despărţire, m-a ţinut la pieptul Lui şi atunci I-am auzit inima bătând. Era inima universului! Acum notez toate, toate amintirile pe aceste suluri de pergament din faţa ta, cu gândul ca să le trimit credincioşilor din marile biserici, iar gândurile care cred că le-am uitat…
– De ce te opreşti? Hai, spune-mi totul, spune-mi…
– …pe cele pe care credeam că le-am uitat, Dumnezeu mi le reaminteşte cu claritate după fiecare rugăciune. Sfântul Duh mi le toarnă în suflet, umplăndu-l şi ungându-mi-l cu mult har şi, uite, atunci, aşa, deodată, îmi pot aduce aminte de orice. Ba mai mult decât atât: uneori le şi văd! Văd limpede în faţa mea întâmplări din trecut şi întâmplări din viitor. Sunt răpit cu duhul şi sunt răpit cu trupul. Nu ştiu cum se face asta, dar ajung în locuri îndepărtate de pe pământ sau în locuri minunate de nu ştiu unde sunt, pe care nu pot să ţi le descriu în cuvinte, de frumoase ce sunt… Cred că nu-s din lumea aceasta. Şi chiar aud bine difeite porunci; aud bine cum mi se spune: „Scrie, Iochanane, scrie! Scrie tot!”. Şi uite că scriu… Acum trei zile, bunăoară, de ziua Domnului, în timp ce mă rugam în odăiţa aceasta, deodată văd că o lumină ca de fulger care îmi inundă încăperea şi numai ce aud un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe… Ştiu sigur că era glasul lui Iisus, care a zis: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Filadelfia şi Laodiceea…”
– Tabita! Tabita mamă, eşti aici?
– O… A venit mama să mă ia acasă. Da, mămico, sunt aici, cu moş Iochanan…
– Bine. Atunci lasă, micuţo, propuse bătrânul, am să-ţi spun mâine seară despre descoperirea apocaliptică de acum trei zile. Să nu mă stinghereşti ziua, că ziua scriu, iar acum aştern pe pergamente totul despre ea. Seara nu mai văd să scriu, nici dacă aprind două sfeşnice mari şi de aceea doar seara am ceva timp de povestit copiilor, că mai vin şi alţii. Intră, Iudito! Haide vino înăuntru! Hai, că fetiţa ta e cu mine şi amândoi suntem cu bunul Dumnezeu.
Cum păşi în casă, Iudita, mama Tabitei, cu care semăna destul de mult, se plecă şi îi sărută mâna bătrânului patriarh care o binecuvântă cu ambele braţe. Dânsa părea foarte agitată. Harif profită şi el de uşa deschisă şi se strecură cu agilitate gudurându-se vesel pe lângă bătrâna gazdă care l-a mângâiat pe spinare atunci când câinele i s-a proptit cu labele pe piept.
– Moş Iochanane, rabi! A dat un mare necaz peste noi. Tu să nu te sperii, Tabita.
– Dar ce s-a întâmplat, mamă? Ce-i acasă?
– Ce s-a întâmplat, Iudita, ce-ai păţit? Întrebă şi bătrânul îngrijorat.
– Eu n-am păţit nimic, rabi. Dar pescarii greci mi l-au adus pe soţul meu acasă pe braţe. Asta chiar acum, spre seară. Tremură tot, s-a învineţit la faţă şi nu ştiu ce are, că nu mai deschide ochii şi nu mai poate vorbi. N-a mai fost aşa niciodată.
– O fi de la inimă, o fi tras prea mult de năvoade sau o fi cărat ceva greu, presupuse bătrânul.
– O fi, că a căzut cu toate plasele de peşte în braţe. Aşa au spus cei care mi l-au cărat acasă. Acuma el e-n pat. L-am lăsat cu mama soacră şi cu tovarăşii lui care l-au adus. Dar încă nu şi-a revenit. Ce-o fi avănd, Doamne? Şi de aceea te rugăm să ne ajuţi cumva cu niscai leacuri, dacă poţi; sau dacă ştii vreun doctor.
– Ştiu. Şi o să-L chem…
– Te rugăm, rabi! Te rugăm, ajută-ne! Ajută-ne, că dacă moare Kalistene, suntem nenorociţi cu toţii şi rămân cu copiii pe drumuri…
– Atunci haide să mergem repede la voi, să vedem ce se poate face.
– Fără doctor? Parcă ai zis ceva de un doctor…
– El o să fie acolo cu mine… Vedem noi. Să ne grăbim, rosti bătrânul şi apucă grabnic de după uşă un toiag înalt cu mîner lustruit de vechime şi de strânsoarea mâinilor.
Porniră imediat toţi trei pe drumeagul cu pietriş mărunt. Iudita, mama Tabitei, care nu înţelesese mai nimic din promisiunea cu doctorul, plină de speranţe vagi, mergea cea mai grăbită în faţa lor, fiind gata să alerge. Ea se tot uita, când în urmă, când în dreapta, când în stânga, apoi din nou înainte şi în urmă sau jur-împrejur, să vadă dacă nu cumva apare odată, din vreo direcţie sau alta, medicul acela promis.
Se înnoptase de-a binelea şi, din tufişurile apropiate, se auzeau trilurile dulci ale privighetorilor. Cântau o mulţime. Noroc că era lună plină şi că, astfel, drumul se distingea destul de binişor. După dânsa venea Tabita scâncind în surdină şi înghiţindu-şi lacrimile amare. Ea îl ţinea de mână pe bătrânul care încerca tot timpul să o liniştească. În mâna cealaltă, copila ţinea strachina cu smochine uscate, pe care n-o uitase. Moş Iochanan făcea paşii cei mai mici. Păşea cu mers târşâit, aproape împleticindu-se. Se ajuta mult de toiagul acela înalt pe care îl păstrase cu sfinţenie din tinereţe, ajutându-se de el încă de pe timpul apostolatului când şi Iisus Însuşi îl folosise odată, pe când urcau cu toţii un munte. La urmă de tot venea şi Harif, legănându-şi bucuros şi fără griji omeneşti coada-i stufoasă.
Acasă, Kalistene, tatăl Tabitei, zăcea palid şi cu gura căscată, arătând şi mai palid la lumina tremurătoare a feştilelor. Părea mort sau poate chiar şi murise, dacă este să ne luăm după părerile pescarilor, colegii lui de trudă care vorbeau între ei în şoapte. Înfiorată de acest gând şi bănuind ceva rău, Iudita, soţia lui, îl zgudui cu putere şi se pornisă ţipe cu disperare:
– Kalistene, să nu mori, Kalistene! Să nu mori, dragul nostru, că fără tine toţi ne prăpădim! Ea se aplecă şi puse repede urechea pe pieptul lui, ascultând cu atenţie. Aoleu! strigă ea odată. Cred c-a murit, că nu i se mai aude inima… O fi mort? Că parcă nici nu mai respiră. Rabi, ce facem? Unde-i doctorul de care vorbeai? De ce nu-i aicea? Ce facem dacă a murit? Cheamă doctorul, rabi, că nu i-am mai auzit inima! Ajutoor! Kalistenee, nu ne lăsaa! Kalistenee…
Auzind-o cum se jeleşte, atunci îşi intensifică plânsul, cu glas din ce în ce mai tare, şi mama soacră, alături de Tabita. Copiii mai mici, văzând scena sfâşietoare din jurul lor, se speriară şi au început să urle şi ei cu ţipete lungi, care au făcut să se adune şi vecinii. Era cu adevărat o nenorocire picată din senin, care i-a determinat pe cei patru pescari greci, tovarăşi de muncă cu Kalistene, să iasă unul câte unul afară din casă. Numai ei, care văzuseră pe marea deseori furioasă, nenorociri şi mai mari, nu plângeau. De fapt, nici moş Iochanan nu plângea, deși avea ochii ușor umeziți.
– Aş vrea să mă lăsaţi puţin singur cu Kalistene, zise bătrânul de vreo trei ori, până îl înţeleseră toţi bine; şi abia atunci atunci femeile ieşiră supuse afară cu copiii, cu excepţia Iuditei care, înainte de a fi scoasă mai mult cu forţa din odaie de cei patru pescari, s-a uitat încruntată în ochii bătrânului strigându-i în faţă printre lacrimi cu o voce răguşită care exprima în acelaşi timp o ură şi o disperare abia reţinute:
– Moş Iochanane, de ce m-ai minţit? Unde-i doctorul de care vorbeai ? N-o să mai cred niciodată în promisiunile tale şi-n religia pe care ne-ai predicat-o cu o falsă blândeţe! Şi niciodată n-am s-o mai las pe Tabita să te mai caute! Spunând asta, fu scoasă mai mult târâş din încăpere.
Bătrânul închise uşa în urma lor fără să-i mai răspundă cu nimic şi îngenunche imediat lângă patul celui care, într-adevăr, murise. Începu să se roage cu lacrimi fierbinţi în ochi, ţinând mâinile ridicate spre cer, pe care le coborî încet, încet peste trupul lui Kalistene, acoperindu-i apoi capul cu ele.
Dinăuntru larma de afară nu se mai auzea atât de tare, dar în curte zarva se înteţise. Se auzeau în continuare strigăte şi bocete. Când, după vreun sfert de ceas, Tabita, nerăbdătoare, dar şi intrigată, deschise brusc uşa ca să vadă ce se întâmplă în casă, îl văzu pe tatăl ei în mijlocul odăii zâmbind voios ca şi când nu ar fi păţit nimic. Bâtrânul apostol îl ţinea de braţ, iar Kalistene îngenuchie în faţa lui sărutându-i mâna.
– Tata a înviat! strigă cu uimire și din răsputeri Tabita. Uitați-l, e viu !… Moş Iochanan l-a înviat!
– Nu eu vi l-am readus la viaţă, spuse bâtrănul, ci numai bunul Dumnezeu Căruia m-am rugat în Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El este marele Medic, Iudita, şi cred că din clipa aceasta supărarea pe mine ţi-a trecut.
– Rabi, iartă-mă! strigă Iudita, oarecum ruşinată, şi îngenunchie plângând alături de soţul ei la picioarele apostolului Ioan, pe care i le sărută de mai multe ori stropindu-i-le cu lacrimi. Te rog, iartă-mă, iartă-mă, rabi!
– Scumpă Iudita, noi oamenii avem datoria să ne iertăm neîncetat unii pe alţii şi să aducem glorie veşnică Creatorului nostru! îi răspunse zâmbindu-i cu blândeţe bătrânul apostol.
Imediat, toţi cei de faţă îngenunchiară în jurul bătrânului. Chiar şi câinele se lăsă la pământ lângă Tabita şi lângă fraţii ei care acum plângeau şi ei de bucurie la picioarele bătrânului că-şi revăd pe tatăl lor înviat din morţi. S-a produs zarvă mare. Ceea ce i-a minunat însă pe toţi a fost clipa când Kalistene, cu un gest brusc şi neîndemânatec, i-a cuprins deodată cu braţele lui vânjoase ambele picioare ale apostolului începând să plângă cel mai tare dintre toţi, cu sughiţuri înăbuşite. Îi strângea gleznele cu atâta putere, încât era gata, gata să-l dea jos… Văzându-i gestul, Tabita se ridică prima în picioare şi din plâns, izbucni dintr-o dată în hohote nestăpânite de râs. Râdea cu ochii înecaţi în lacrimi, căci, la drept vorbind, era pentru prima dată când îşi vedea tatăl plângând în halul acesta şi încă cum! Era o scenă neobişnuită şi comică pentru ea. Nu ştia de ce, dar atunci îi părea foarte bine că-l vede aşa, umilindu-se, căci nu-l ştia decât numai ca pe un om mândru, încrezutîn puterile lui… Când observă că şi cei patru pescari greci, care până atunci stătură cu nişte mutre împietrite, plângeau acum ca şi Kalistene, duse repede o mână la gură ca să se oprească şi să nu râdă cumva şi mai tare. Grecii se ridicară şi îi sărutară pe rând mâna bătrânului.
– Dumneata eşti un sfânt, nu-i aşa? îl întrebă unul din ei.
– Eu nu sunt sfânt, fratele meu, îi răspunse apostolul Ioan. Sunt un om ca şi voi, ca toţi ceilalţi – şi vă rog să vă ridicaţi toată lumea dn jurul meu, pentru că slava trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, nu mie. Eu am fost însă un om norocos, deoarece am avut fericirea să-L cunosc şi să-L slujesc pe Mântuitorul acestei lumi, pe Domnul Dumnezeul nostru. Iar pe Acesta, prin scris şi prin viu grai, o să vi-L propovăduiesc eu tuturor celor de aici şi din alte părţi, cât timp voi sta între voi, în frumosul Patmos, şi asta o voi face până voi închide ochii. Numai bunul Dumnezeu este sfânt, fraţii mei!
Oprindu-se, în sfârşit, din râs, Tabita abia acum putu să-şi sărute tatăl pe ambii obraji încă umeziţi de lacrimi, apoi se repzi şi îi sărută şi ea mâna bătrânului, privindu-l în sus, căci apostolul Ioan i se părea acum înalt, foarte înalt, cu câteva capete mai sus decât ea.
Bătrânul îi zâmbi cu duioşie şi îi strânse cu drag la pieptul lui căpşorul ei cu zulufi uşor cârlionţaţi.
– Căprioara mea zglobie, Tabitina! Mâine o să-ţi istorisesc toată descoperirea aceea măreaţă pe care am avut-o acum trei zile de Ziua Domnului nostru Iisus Hristos, al Cărui Nume să fie lăudat şi slăvit în veci de veci!
– Amin! îi răspunse Tabita, redevenind din nou serioasă şi zâmbindu-i grațios cu guriţa aceea frumoasă care semăna mult cu un boboc de trandafir ce înfloreşte în valea inundată de verdeaţă a Basanului.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..