Mirela-Ioana Dorcescu

Amargura. Despre scrierile recente ale Floricăi Munteanu Cuc

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4).

Cel mai profund sentiment ce se citește printre rânduri în poezia și în proza Floricăi Munteanu Cuc, desprinzându-se, până la urmă, de texte, precum ceața de pe apele curgătoare la ivirea soarelui matinal, s-ar exprima prin spaniolul amargura. O amărăciune grea, dar nobilă, străpunge liniștea frazelor, a versurilor calde, o continuă, obositoare și chinuitoare piatră pe inimă se simte în chintesența tulburătoarelor cuvinte. Loviturile destinului, relevate fără rețineri, ne fac să ne imaginăm o cruce grea, purtată cu demnitate de scriitoarea timișoreană, încă de timpuriu, dar și cu un soi de biruință, recunoscută timid, de la o vreme încoace. A trăi plângând nu pare a fi pentru nimeni un ideal, nici măcar în plan artistic. Totuși, plânsul Floricăi Munteanu Cuc este cântec. Izvor de nădejde, de frumusețe, de izbânzi artistice. Plângând, ea înfruntă realitatea, pe care, mărturisind-o poetic, o… inventează. Din miezul durerii, Îl vede pe Dumnezeu. Sol Salutis… Credința într-un Dumnezeu al celor cu suflete zdrobite o vindecă, o salvează și îi orientează fiecare pas spre teritorii ale binelui și ale ordinii superioare, împăcându-i sufletul cu realitatea… ce tinde spre metafizica iubirii. Cea care s-a plimbat cu Tine (Iisus) de mână pe ape, încă de pe când era copil, deci fără de prihană, adolescenta ce a deprins, mai apoi, „mersul pe valuri în picioare”, în fine, femeia creștină de azi, în ipostaza de protagonistă a poeziei, are convingerea angajării sale într-un urcuș existențial transcendent. Ceea ce se întâmplă în ambianța pământească este o încercare în vederea eternității. Toate trec cu repeziciune și durere. Dar nimic nu justifică disperarea. Nici nu umbrește încrederea în Cel de Sus. Așa se explică înaintarea decisă a poetei, cu capul sus, prin meandrele suferinței, lupta ei de a recupera irecuperabilul, candoarea coabitării cu invizibilul, proiecția calmă a unui viitor în care se vor regăsi toți cei plecați de lângă dânsa și, implicit, toate cele pierdute prin dispariția lor din contingent, așa se motivează, într-un cuvânt, breșa de speranță într-o amărăciune definitorie și reverberantă. Nobil este, însă, gustul amarului… Florica Munteanu Cuc are puterea de a-l încerca, de a-i descoperi rostul vital și de a-l valorifica în domenii artistice îngemănate, cum sunt literatura și muzica. Amargura este o stare creatoare. Un adevăr și o expectativă. O depășește în intensitate doar iubirea. Atotînvăluitoare. De la frunza galbenă la cerul albastru, de la Mamă și Tată, la soț, de la toate cele ce sunt la Cel ce Este. Un torent de lumină, tot mai intensă și tot mai strălucitoare, de o puritate omniefabilă, este iubirea aceasta. O iubire scăldată în lacrimi. Aș spune amare, dacă n-ar fi atât de tocită expresia. O iubire – dor. Nu doar nostalgică, ci, mai ales, jinduitoare. O iubire – râvnă. De slujire și de ascensiune. De jertfă.

Florica Munteanu Cuc privește/ contemplă, după ghidul biblic, și viața, și lumea, și Cerul, pe care își proiectează firesc sinele, cu tot ce are mai trist, cu tot ce are mai bun. Combinația aceasta nu poate să nu atingă orice inimă. Să ne amintim numai de întâlnirea cu personajul său Chaplin, plânsul din prima clipă și brusca trecere de la plâns la râs, după o mecanică numai de ea știută. Dar atât de bine știută…

Observam altădată că în lexicul scriitoarei timișorene prevalează patru vocabule cheie: dorul, frunza, toamna și albastrul. Ele trasează un careu simbolic al amărăciunii, cu deschidere spre Cer și spre toate promisiunile acestuia. Trei puncte telurice răscolesc dureros „un âme sensible”, cel de-al patrulea element, nepământesc, îl întărește, îl motivează, îl înalță. Îi oferă șansa sublimului. Cântecul trist al Floricăi Munteanu Cuc este despre pierdere și destrămare, despre ceea ce înseamnă să rămâi în urma celui ce pleacă, fiind cert că nu se mai întoarce, și să privești în gol, despre ceea ce înseamnă să te recunoști în soarta frunzei galbene, aflată în bătaia vântului… Cântecul optimist este un… cântec de lebădă. Un miracol. O fonațiune ultimă, disperată și fericită. O atingere a sublimului.

Arhitectura operei Floricăi Munteanu Cuc implică în mare măsură timpul. Trăirea subiectivă, ce îi armează și colorează, deopotrivă, construcția artistică este anotimpul (primăvara, vara, toamna). Dacă sunt clare coordonatele temporale, sugestive prin simbolismul lor consacrat, cardinal, spațiul se fluidizează, pornește de-aici spre-ntr-acolo, poate spre nicăieri, poate spre casa din Cer, pierzându-se în mister. Sub accent simbolic este timpul. Pentru scriitoare, el este crucea rezultată din raportul vremelnicie-veșnicie, într-o grafică simbolică, dintr-o orizontală a destinului empiric și o verticală a celui metafizic. „În ritmul inimii bătând în ceas”, poeta parcurge, elegant, grațios, în stil propriu, drumul anevoios spre eternitate, spre Cel Etern. În întregul său, opera Floricăi Munteanu Cuc este o confesiune sinceră, o creație spirituală, ce pornește de la amarul excesiv al existenței și mizează pe melosul inefabil al non-imanenței. Cu precădere, poezia sa vorbește metaforic despre drama ființei muritoare, care își cunoaște, dar nu-și acceptă limitele, despre un vis de transcendență. Astfel, poemul „Frunză, floarea mea de galben” reia, rezumă și îngroașă, într-un discurs generat de metafora vie din titlu, emblematică pentru amargura la care ne-am referit, liniile directoare ale operei scriitoarei timișorene: împletirea artelor sonore, în speță a cântecului cu poezia, întru exprimarea amarului: „Obosită greu și tristă/Ca un cântec de amar”; îngemănarea destinelor insului și al naturii, ambele alunecând spre un capăt previzibil; anotimpul ca trăire sufletească („Doamne, cât îmi e de toamnă!”) – aici, toamna, circumscriind și sfârșitul, și litania:

„Căci e toamnă peste tine,

Ostenită frunză-n vânt,

Galbenul trăiește-n mine,

Trupu-ți cade pe pământ

Învelind, ultimă jertfă,

Mulțimi mici ca-n manuscris,

Adăpost drag și copertă

Poemului ce s-a scris.”

Incontestabil meșteșug. Admirabilă originalitate. Figuralitate ingenioasă, abundentă, pregnantă. Toate ingredientele unei poezii memorabile. În care Florica Munteanu Cuc nu se dezminte. Are ca obiectiv spiritual Cerul. Aripa – a poetei, a frunzei – simbolizează zborul spre altitudinile purității absolute: „Cerul ți-e mereu aproape,/Fată dragă-a norilor,/Cu aripi bătând departe…” În plus, rugăciunea… Îl caută pe Dumnezeu. Creștinul nu se îngrijorează. Nici în moarte, după cum nici în viață, nu este singur – el este cu Domnul: „Și te rogi, tăcută,-n vânt,/Pe unde doar gându-aleargă,/Însorite zări căutând”. Vocația sacrului și a valorilor perene merge mână-n mână cu smerenia închinării la Marele și Unicul Creator:

„Adevăr, Frumos și Bine

Spre folosul tuturor,

Spre Slava Celui ce ține

Cer, pământ, Mult-Iubitor,

El, Cel Făcător-a-Toate-

Univers și galaxii,

Anotimpuri minunate,

Stele, om și făpturi vii,

Toate spun ce-i Frumusețea

Și Sublimul, pe pământ”.

Această poezie – metaforă filată, ce duce sus de tot simbolistica galbenului, de la efemer la etern – este reprezentativă pentru Florica Munteanu Cuc, pentru universul său teocentric, pentru relația ei cu Dumnezeu, mediată de Scripturi și de Biserică. În același timp, este elocventă pentru felul în care poeta își declară, în plină lumină, condiția de scriitor creștin, îndreptându-și, cu toată căldura sa sufletească, scrierile spre cititorii ce rezonează cu mesajele fundamentale ale creștinătății. Poeta amargurei are imaginație, suflu liric, limbaj și mare înțelegere pentru toate câte se petrec în hierogamia Cer-Pământ.

„Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu strigăte de bucurie” (Psalmul 126: 5-6)

by

Referinţă Bibliografică

Mirela-Ioana Dorcescu: Amargura. Despre scrierile recente ale Floricăi Munteanu Cuc/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 octombrie 2024