MIRELA-IOANA DORCESCU

POEZIA MARIOAREI RUS – O ÎNTREZĂRIRE A LUMINII

Așa cum o arată titlul volumului ce o consacră pe Marioara Rus ca poetă, Călători în ceață (Editura Waldpress, Timișoara, 2024), precum și corespondența semantică dintre titlurile și conținuturile poemelor (v. Dorul, Doamne, Copiii, Zborul, Taina florilor, Taine, Clipa, Dragostea, Tandrețe, Cer senin, Nădejde, Pe cărări uitate etc. etc.), autoarea este ea însăși, într-un cuplu himeric, o călătoare „în ceață” spre poezie. „Ceața” este, în cele mai multe cazuri, o metaforă simbol (la Arghezi, de pildă, pentru moarte). În volumul la care ne referim, ea dobândește valențele simbolice ale medierii (a unei misterioase lumi de mijloc) între întuneric și lumină, între trecut și viitor, între amintire și vis, între starea poetică și cutezanța de a scrie versuri. Își circumscrie un areal propriu, sub semnul intenselor vibrații, un tărâm neguros, traversat de subiectul liric cu ingenuitate, perseverență și încredere în sine („Pășesc înainte pe drumul meu” – Nu știu…, 18 aprilie 2024), în căutarea ieșirii la lumină:

„Dincolo de tot

și de toate,

Dincolo de ceață,

Se zărește o lumină

în cetate”. (Între ape, 15 iunie 2024).

Întreaga poezie a Marioarei Rus se orientează spre lumină:

„Să trecem cu bine

Marea vieții, spre lumină!” (Mulțumire, 26 decembrie 2021).

Dincolo de deziderat, de voință, de perspicacitate, drumul spre lumină implică o jertfă de timp și dragoste, o încercare a răbdării și, mai ales, a credinței:

„E nevoie de timp,

E nevoie de iubire,

să înțelegi;

Se vor limpezi

toate apele,

încet, încet,

Sub lumina Lui.” (Ibidem).

Lumina supremă este cea a Divinității, care se revarsă în felurite chipuri din Cer pe Pământ, ca semn al unei hierogamii eterne. Precum pentru psalmist, lumina este „făclie pentru picioarele” celui ce-ți asumă calea religioasă. Dar și simbol al bunei conduite, al vegherii creștine:

„E bine să avem cu noi

«ulei în candele»,

precum au avut

«Fecioarele înțelepte»,

Ca nu cumva

să ne găsească

«Întunericul,

fără lumină».” (Raze de lumină, 7 noiembrie 2023).

Limanul de lumină este o năzuință nobilă, foarte constructivă, dar… nerealistă. Prin urmare, poezia cu o asemenea finalitate nu se scrie până la sfârșit, ci se amână sine die. Ea rămâne o promisiune, o încercare. Poate scena pe care se fac pregătiri pentru un spectacol divino-uman, cu decor minimalist, cu puține personaje, gesticulând romantic în spatele unei cortine de mult timp coborâtă, adâncită în tăceri fără număr. Dar, atunci când se aude gongul,… inima îți stă în loc. Iată, poezie pură:

„În copilărie,

Îmi doream tinerețea,

Adormeam cu ea în gând,

A venit ieri

Și a plecat azi.” (Zborul, 8 decembrie 2020) (Mirela-Ioana Dorcescu, 2026)”.

Datate cu atenție, poemele Marioarei Rus, un mănunchi de confesiuni, par pagini desprinse dintr-un jurnal, în care miza n-a fost consemnarea evenimentelor ce compun un destin uman, ci glosarea lor, relevarea modului cum au fost trăite. În cea de-a treia carte de poezie a Marioarei Rus, abundă glosele pe tema iubirii. Iubirea este, pentru autoare, un ax existențial. Se sustrage timpului, are autonomie, fiind, în general, indiferentă la datele fizice ale contextului în care se manifestă – la fel de acut în absență, ca și în prezență:

„Mi-am dorit mereu iubirea ce ți-o port

Ca pe un nou-născut,

Tu nu știai

De existența ei,

Doar bănuiai…

Mă însoțea pe alei, pe văi,

în tăceri, în temeri,

în singurătate, în binecuvântări;

Până într-o zi,

când privirea mea s-a regăsit

în privirea ta.” (Dorințe, 8 aprilie 2024)

Iubirea este taina tainelor, vitală ca aerul, un dar divin, de o indubitabilă concretețe:

„De fiecare dată, primăvara

Știe să înflorească,

La noi la fereastră,

Taina iubirii…” (Taina iubirii, 28 martie 2022)

Puterea de rezistență a acestui sentiment îi augmentează valoarea. Poeta pune semnul egalității între darul vieții și cel al iubirii. Bucuria unei existențe frumoase se măsoară, în viziunea ei, prin deliciile de a fi și de a iubi. Imposibil de confundat, iubirea se resimte în însuși ritmul cardiac:

„O găsim oriunde,

Chiar și la o margine de lume,

Sub umbra copacilor,

În adierea tandră a florilor de câmp,

A ierbii proaspăt cosită,

O simți din depărtare,

când inima bate mai tare,

în singurătate…” (Viața, 7 iunie 2024).

Toată lumea vie iubește. Sunt de o duioșie ce amintește doar de Elena Farago versurile despre iubirea de oameni, ce-i face pe greieri să cânte:

„În asfințit, greierii cântau

aceeași baladă,

la aceeași vioară,

până ce adormeau,

cu mine, cu tine, în gând.” (Vis, 20 noiembrie 2023).

Și fiorii dragostei, și cei ai trecerii se adresează unui suflet universal, deschid poezia spre „marea inimă a oamenilor” (Vicente Aleixandre):

„Îmi pare rău

că toate trec,

Și tu și eu și noi,

ziua de ieri, de mâine

Și vine ziua de apoi…

Te-ai înfășurat

în frunzele ruginii

ale toamnei,

Iar eu amarnic «strig»,

căci nu m-aude nimeni.” (Mi-ai spus, 8 octombrie 2023).

Reflecțiile asupra poeziei și ale limbajului poetic sunt la fel de amprentate precum aceste glosări pe teme și motive de îndelungată tradiție artistică. Este imposibil să se găsească o definiție general-valabilă a poeziei (v. Nicolae Sârbu, Ce este poezia?, Ed. Echinox, Cluj, 2024, postfață de Mirela-Ioana Dorcescu), dar fiecare poet veritabil mărturisește ce înseamnă aceasta pentru el. Ei bine, pentru Marioara Rus, poezia este atât de „cufundată” în lăuntricitate, încât drumul până la suprafața eului devine cvasi-imposibil. Interesantă este și reprezentarea poeziei ca o foarte bine ascunsă, inatacabilă și, deci, invincibilă cetate:

„POEZIA…

Este preaplinul din

«cetatea cea mai dinăuntru».” (Poezia, 21 martie 2023).

Poezia se zidește din cuvinte-pietre, simboluri ale duratei, ale dăinuirii:

„Cuvintele sunt pietre,

Peste care trec valuri.

Cele mai mici, mai ușoare,

Se pierd în adâncuri…

Rămân departe de soare,

De zorii zilei,

Rămân acolo în mare

Cu El, cu ei…” (Cuvinte, 16 mai 2021).

În finalul acestui poem transpare ideea că la temelia oricărei creații se află El, Cel fără de care orice construcție umană s-ar prăbuși. Pe cale de consecință, și orice poem s-ar destrăma, s-ar aneantiza. Cheia salutară pentru viitorul acestuia se află în inerentul sprijin divin. Cei ce și-L atrag pe Dumnezeu intră într-un parteneriat sfânt cu Creatorul absolut. Marioara Rus este conștientă de aceasta. La dumneaei, smerenia se conjugă cu gratitudinea față de Divinitate:

„Oriunde călătorești cu noi

Pe aripile vieții,

În bucurie și suferințe,

În lumină, în adâncuri,

În lucruri mărunte…

Ce ne-am face fără Tine

În această lume…?

Îți mulțumim, Doamne!…” (Ubicuitate, 20.03.2022).

Tematica religioasă completează tabloul poeziei existențialiste pe care ne-o propune Marioara Rus. O poezie a sugestiei, ce nu epuizează resorturile creative ale autoarei, ci invită receptorul la continuarea mesajului conceput de dânsa… în variantă proprie. Identificăm cu ușurință în acest volum o artă a incitării la comunicare, la descoperire de sensuri ascunse, la colaborare cu cititorul în definitivarea mesajelor textuale. În această provocare constă originalitatea unui discurs liric concis, aerisit, în care tăcerea își face mult loc pe pagină, în prelungirea verbului accesibil. Aparenta simplitate este compensată de simbolizarea vocabulelor: v. ceață, fântână, val, mare, floare, cer, nor, pământ, copac etc.

Pentru măiestria artistică a Doamnei Marioara Rus, să urmărim cum se trece de la un nucleu metaforic la altul, cum se înlănțuie expresiile unor analogii mai mult sau mai puțin predictibile, în poemul intitulat Valurile, unde ingambamentul, inclusiv cel de la o strofă la alta, contribuie tehnic la realizarea unei exemplare demonstrații de suflu estetic:

„Viața e un tumult

De valuri,

Ce izbesc

Cu putere prin vene,

Trecând mai apoi

Ca un torent,

Cu vântul de seară,

Prin briza inimii,

Prin ale ei șoapte

Surde și nevinovate,

Prin gândurile-i

Încurcate, zbuciumate,

Ce zac ferecate

În bucle de aur,

În tâmple-argintii

Fără să știi…” (18 septembrie 2019).

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, POEZIA MARIOAREI RUS/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 mai 2026