MIRELA-IOANA DORCESCU

„ROTIREA NEAMURILOR” ÎN LECTURĂ SEMIOTICĂ

Rotirea neamurilor – roman autobiografic extrem de pătrunzător, cu o admirabilă retorică și o semioză de mare impact, a fost publicat de curând, în 2023, de Veronica Balaj, la Editura Victor Babeș din Timișoara.
Așa cum sugerează ilustrația de pe copertă, arborele genealogic al familiei nucleare a scriitoarei își desfășoară ramurile precum cercurile orânduite într-o misterioasă și amplă spirală. Simbol al cunoașterii, spirala aceasta se cere explorată, fiindcă ascunde înțelesurile unui destin ce stă sub semnul unei dramatice incertitudini. Autoarea, în numele căreia acționează Cătălina, protagonista romanului, are un considerabil avans în comparație cu tânăra sa eroină, situându-se, în mod evident, după mai multe „rotiri”, după mai multe acumulări de informație și durere, pe un „cerc” superior, de unde istoria se vede complex și mai clar, mai logic, fiind lămurită în aspectele ei esențiale, dar și în detalii semnificative. Ea are echilibrul psihic și cunoștințele necesare pentru a-și manevra eroina pe căi eficiente spre răspunsuri la întrebări vitale, dar dispune și de capacitatea de interpreta evenimentele existențiale, trasferându-le abil dinspre istorie spre cultură.
Cătălina evoluează pe plan orizontal, într-un spațiu-timp limitat, în care privește totul de aproape, confruntându-se direct cu diverse manifestări ale realului. Parcurge, pas cu pas, cărări lăturalnice spre ai săi și, concomitent, către sine, în vederea descoperirii propriei identități, acțiune vizată de mult, dar rămasă un amar de ani în suspensie.
Veronica Balaj transformă acest subiect, atât de simplu, în materie de roman, expandând artistic fiecare secvență a diegezei. Creează inspirat contextele favorabile unei cunoașteri remediale, întregitoare; introduce personaje auxiliare în jurul cărora se înfiripă acte de comunicare revelatorii; compune portrete inubliabile (dintre care ies în relief cel al mamei și al bunicului protagonistei), gestionează magistral momentele hotărâtoare pentru (re)construcția identității Cătălinei; întretaie periodic firul narativ cu discursuri mai curând lirice, confesive și, adesea, axiomatice, plasate ca niște oglinzi pe coridorul lăuntric pentru a reflecta fațetele multiple ale simțămintelor unei eroine sensibile, dar ghidate de rațiune etc. Într-un cuvânt, scriitoarea Veronica Balaj concepe strategii arhitectonice variate, dirijând corect câmpurile semantice și atingând un nivel foarte înalt de expresivitate artistică.
Dar să nu pierdem din vedere subiectul. Factorul declanșator pentru traseul Cătălinei este un gol sufletesc insuportabil, ce trenează, adâncit fiind de interogațiile obsesive ale adolescenței și ale tinereții, rămase fără răspunsuri. Eroina trăiește într-o solitudine pe care numai cei abandonați, cum se consideră ea a fi, o cunosc. De aceea, nu poate ignora la infinit chemarea pe care o resimte venind dinspre țara copilăriei sale, unde și-a pierdut, la numai șase ani, mama și, odată cu ea, iubirea protectoare a familiei sale dintâi, dominată de personalitatea impunătoare și caldă a bunicului. Detaliile acestei traume răscolitoare au rămas pregnante în memoria personajului, ce a perceput, la acea vârstă fragedă, ca pe o „părăsire” a sa de către cei dragi, mutarea, forțată de tragicele împrejurări, la tatăl său: „… apărea imaginea bunicului făcându-mi din mână în timp ce eu, trasă de mână de omul străin trimis de taică-meu, mergeam învățând pașii despărțirii. Bunicul încerca să mă ajungă din urmă…”
În familia tatălui, mult mai distant și mai plat, Cătălina a ieșit de pe orbită, a supraviețuit cumva în afara spiralei neamului său, cu un acut sentiment al derivei. În contrast cu răceala și austeritatea din această a doua familie, amintirea dragostei și a dedicației ființelor ce i-au vegheat primii ani din viață îi încălzea sufletul, atrăgând-o, ca un sorb, înapoi. Pe acest fond, Cătălina intră, cu determinare și precauție în zona crepusculară, unde numai amintirea rudelor sale este încă vie, asumându-și orice risc. Cel mai evident este acela că, provenind dintr-o țară occidentală, capitalistă, are un statut repudiat de cei aflați la cârmele României pentru a construi socialismul: „Orice străin venit dintr-o țară capitalistă, precum este și cazul meu, poate fi luat drept dușman al orașului, al socialismului, al lumii oamenilor aflați acum la putere”. Prin urmare, protagonista este conștientă că se află permanent în pericol de a fi identificată, urmărită, interogată etc. – situație nedorită, căci ar zădărnici încercarea sa vitală de a-și (re)cunoaște strămoșii, obârșia, de a afla cine este ea, de fapt. Revenirea la propriul trecut, cvasidepopulat, implică vizite la cimitir, la casa veche, radical schimbată, la prietene din îndepărtata copilărie. Acest act de curaj și responsabilitate nu poate fi ratat: „Am de dus la împlinire o misiune care impune lămuriri interioare”.
Cătălina nu intră de-a dreptul, ci se furișează într-un labirint minat de primejdii și, pregătită pentru orice confruntare cu prezentul, caută, cu timiditate, însă cu o voință de nebiruit, să-și întâlnească trecutul în imagini și povestiri relevante, făcând abstracție de factorul politic. Are o aliată de nădejde în prietena ei din copilărie, Berta, care, la rândul său, riscă să-și înăbușe… în sânge visul de a emigra în Israel, dacă ar fi văzută în compania Cătălinei. Încrederea și simpatia reciprocă le propulsează însă pe cele două într-o aventură palpitantă, pe parcursul căreia Cătălina își reclădește, treptat și contra cronometru, fundația propriei ființe. În tot acest răstimp al edificării, ca un abur magic, dragostea mamei și a bunicului, sau o mână divină o poartă pe Cătălina, în siguranță, spre cei, puțini, însă de mare încredere, ce o pot ajuta să dobândească exact ceea ce trebuie. Pasul înapoi, coborârea în spirală, revenirea în locul tuturor începuturilor se dovedesc salutare: „Aici e partea mea de eden. Pe care am moștenit-o în adâncul sinelui și nu o voi lăsa destrămării cu niciun preț”.
Contrar expectanțelor eroinei, localitatea nu prezervă caracteristicile edenice pe care le-a creionat mintea sa. Casa bunicilor a fost transformată în sediu al unei instituții regionale, tot ambientul s-a schimonosit, fiind impregnat de tristețe, de amenințarea decăderii. „Totul se arată pe dos decât cum speram să fie”.
Un șarpe se insinuează în comunitatea sărăcită, dezorientată, venită la cimitir să petreacă pe ultimul drum un biet defunct care, de amărăciunea de-a fi fost deposedat de avere, în procesul de colectivizare, îți pierduse mințile. Și nu oriunde își face loc șarpele, ci în altarul Bisericii. Semn rău, înspăimântător! Șarpele nu se lăsa înfrânt nici de forța brațului, nici de cea a blestemului sau a apei sfințite. Detașându-se de miza celor prezenți, implicați violent în lupta cu „lighioana diavolului”, autoarea liricizează scena, printr-o eschivă foarte inspirată:
„… în atingere cu apa sfințită, solzii reptilei se ridicară, se prefăcură într-o platoșă de apărare, iar corpul încolăcit părea o floare argintie”.
Iată cum nu privim realitatea cu aceiași ochi. Cum sensibilitatea creatoare acționează impredictibil, zămislind metafore în orice circumstanțe. Șarpele – floare argintie. Oferită, poate, de către înaintași, Cătălinei. Ca semn de bun-venit. Într-o estetică a urâtului. Deloc deplasată în vremuri grotești.
Comentariul acesta poetic face parte dintr-o constantă strategie a multiplicării punctelor de vedere asupra faptelor izbitor de concrete. Ca niște aparte-uri în teatru, digresiunile lirice scot din prozaic relatările de evenimente, mai ales atunci când acestea sunt fie prea monotone, fie prea stufoase ori de-a dreptul agasante, ca în cazul isteriei cauzate de prezența șarpelui în Biserică.
Șarpele este aici un simbol adecvat. Expulzat din Paradisul căruia îi aparținea, ca și omul, el este osândit să se târască pe pământ sau să se strecoare prin crăpăturile solului sub glie. Așadar, ca simbol chtonian, supra- și subpământean, șarpele reprezintă și diverse aspecte ale existenței subterestre: este izomorf cu mirabila sămânță, participă la miturile înnoirii ciclice și, nu în ultimul rând, face legătura celor de deasupra cu strămoșii lor îngropați în cimitire.
Roata, spirala și șarpele sunt simboluri asociate la temelia semiotică a acestui roman, axat pe comunicarea cu strămoșii, prin toate mijloacele posibile. Acestei triade semiotice, subsumabilă, în primul rând geometric, simbolismului cercului, i se adaugă alte elemente simbolice, a căror polisemie ambiguizează sau, dimpotrivă, clarifică mesajele profunde care susțin construcția romanescă. De pildă, salcâmul, care este un simbol axial, al purității și al duratei, chiar și un simbol al iubirii (v. M. Eminescu, Sara pe deal; E. Dorcescu, Salcâmii sacri etc.). Cum, în romanul la care ne referim, prim-planul este ocupat de iubirea storghe, iar cel secund de philia, salcâmului îi lipsește retorta erotică. Îl găsim, în schimb, în alte ipostaze: drept copac magic, protector, devotat, fidel, iubit, însingurat, martor mut al plecărilor… Ca și șarpele, salcâmul este un mesager dintr-o lume în alta. Dacă șarpele face legătura cu strămoșii de sub pietre, salcâmul întreține relația cu cei din ceruri. Florile sale albe, fin parfumate, sunt, de regulă, asemuite unor candele aprinse pentru sufletele acestora. Veronica Balaj are o reprezentare diferită, prin care îmbogățește pletora semnificativă a florilor de salcâm cu măsura eternității:
„Cupele florilor împodobind crengile încovoiate sub aerul gălbui sunt pregătite, poate, pentru o dimineață a îngerilor. Un nou moment terestru din veșnicia lor”.
Prin verticalitate, rezistență și puritate, salcâmul este, adeseori, un sprijin psihologic pentru o comunitate mai largă sau mai restrânsă. Străjer incapabil de uitare, el devine garant al secretelor familiei pe care o reprezintă „la vechea poartă”: „Într-un anume fel, copacul cunoaște întreaga poveste de dincolo de poartă. Și-mi place să cred că parțial mă privește și pe mine. Măcar o parte din poveste îmi aparține. De ce nu? Dacă a fost legată de înaintașii mei…”
Neatinsă de rotirea vremurilor este, în curtea bunicilor, doar fântâna de formă rotundă, mărginită de un colac de ciment. În oglinda apei se răsfrânge soarele în zenit. Prin urmare, și fântâna este liant între lumi, Precum salcâmul, fântâna este un simbol dominant în arealul familial, cu deschideri spirituale notabile. Trimite, prin caracteristicile-i fizice și morale, la fântâna din centrul Paradisului, de lângă pomul vieții. Bunicul Cătălinei povestea cum a apărut în viața lor această fântână. Un izvor a țâșnit în ogradă din senin. Fântâna a fost zidită în jurul acestuia și supusă, imediat, unor practici magice, pentru a nu i se împrăștia apa, pentru a nu se face lac. „Ca și când apa ar fi fost o fată zburdalnică, nebunatică, rebelă, învârtindu-se prin lume fără să știe unde va ajunge”, comentează autoarea, subliniind feminitatea simbolului acvatic. În Scripturi, fântâna, ca și izvorul, este locul unor întâlniri esențiale. Cătălina, sorbind din „apa vie” a fântânii se regăsește pe ea însăși, își recunoaște firea ei adevărată, netrunchiată. Cu sentimentul plenitudinii, își amintește aici de Dumnezeu. Scena epifaniei, rafinată, fără prea multe amănunte, este un ecou al celebrei întâlniri a lui Iisus Hristos cu femeia din Samaria:
„Beau din lichidul cu gust de văzduh. Deși vine din adânc. Mă amețește și mă înfioară. Apa e dulce, magnetizantă, cu aromă de fruct care-ți strepezește dinții.
– E apă vie, spun sorbind încet, încet.
Simt că de aici izvorăsc stele, galaxii, harul de-a crede în Dumnezeu. Nu mă poate contrazice nimeni”. O adevărată revelație! Cu atâta entuziasm mărturisită! Cu atâta artă!
Cătălina stabilește, prin fântână, o trainică punte cu iubita sa familie. Dintr-odată, simte că s-a întors acasă. Recunoaște privilegii din existența ei în casa bunicilor. Este mândră că a fost nepoata Domnului Primar Filimon, un bărbat impozant, înțelept și plin de omenie. Este mândră că a avut o mamă frumoasă, delicată și tandră ca Adela. Sufletul ei, atât de însetat, s-a umplut de apa vie. De-acum încolo va păși cu un alt curaj pe întortocheatele căi ale vieții. Iubirea și veghea lor le va simți mereu. Sunt legați prin apa de fântână cu gust de văzduh și prin salcâmul a cărui sevă hrănește mereu alte și alte flori.
Mai are un singur lucru de lămurit înainte de a pleca. Un amănunt dintr-un eveniment care i-a marcat toată existența: înmormântarea mamei sale Adela Filimon. Amintirea ei nu cuprinde toate episoadele conducerii tinerei sale mame, decedate la numai 27 de ani, spre locul de veci. Doamna Estera, mama Bertei, martor ocular, este dispusă să îi povestească ce-și amintește despre cum a decurs înmormântarea. Iar Cătălina are tăria să asculte, alături de Berta, și să dialogheze cu povestitoarea pe această temă. Nenorocirea care i-a speriat pe toți, grozăvia care a șters o parte din memoria Cătălinei se dovedesc a fi fost cauzate de leșinul fetiței deasupra gropii în care era coborât sicriul mămicii ei.
Pierderea cunoștinței. Sincopa. Simbolul unei morți (temporare) căreia i s-a încredințat micuța orfană. Instinctiv, voluntar? Sau nu? Ca secerată, și-a oferit ofrandă trupul mic. Un mod înduioșător de comuniune cu cea mai iubită ființă în cel mai greu de îndurat moment al ceremonialului de înmormântare. Cătălina are, în sfârșit, explicația pentru chinuitoarea uitare.
„Ei, nu pot uita trupul tău firav, înfofolit și care stătea întins pe pământul înghețat. Căzuseși din picioare brusc. Leșinul tău ne-a lăsat fără cuvinte pe toți. Asta ni-a dat bătăi de inimă. Amețisem. Toți, câțiva care eram acolo, am amuțit. Până și preotul a tăcut. Și-a întrerupt slujba și se uita năucit…”
Istoria afectivă e completă. Cătălina s-a întărit prin confirmări succesive ale presupunerilor sale. A terminat puzzle-ul, lipind în locul cuvenit toate piesele care îi lipseau. S-a eliberat de tortura întrebărilor fără răspuns. A făcut saltul de la incertitudine la certitudine. Și-a reconfirmat identitatea. Onorabilă, nobilă. A renăscut. E puternică și plină de elan. Romanul s-ar fi putut încheiat aici. Energiile și emoțiile puse în mișcare au atins punctul maxim în episodul căderii fetiței leșinate pe zăpada ce acoperea sicriul mamei sale. Se pare însă că perspectiva diaristică nu a mulțumit-o pe autoare. Cu toate divagațiile, cu toate schimbările de ritm, cu toate tehnicile de construcție, cu tot acest punct culminat din tabloul final al înmormântării, în care leșinul fetiței face ca toate inimile să sară din piept, Veronica Balaj ar fi putut încheia un roman foarte bun. Se pare că suflul epic, vibrația, atașamentul față de personaje a împiedicat-o. Prin urmare, a continuat, sporind materia epică. A multiplicat planurile narative, a adunat alte și alte povești tensionate de odinioară sau din prezent, a adăugat personaje etc. Într-o agitație tot mai aprigă, a aruncat, de peste tot, ca pentru a-și proteja eroina, perdele de fum. Istoria Cătălinei este strecurată printre felurite istorii dintr-o epocă a aberațiilor și a catastrofelor. Pe care autoarea a trăit-o până la capăt. Cătălina și prietena ei Berta, nu. Ele i s-au sustras prin actul emigrației. Prin eliberare. Rămâne, totuși, prietena lor Nadia înăuntrul granițelor. Cu povara unui copil din flori. A incertitudinilor devastatoare. A erosului eșuat. Total confuză.
Filonului narativ central îi ia locul relatarea faptului divers. Ancheta. Înălțimea semiotică scade. Se pun în discuție simboluri de anvergură redusă: bagajul nedeschis al unui circar prins pe graniță, un afiș, fragmente din ziare. O colecție de lucruri fără sens. Jurnalista Veronica Balaj le consemnează însă cu minuțiozitate. Vor fi însemnând cândva ceva. Relaționează cercul – simbolul cadru – cu circul, fascinată de dubletul etimologic. Introduce în banalitatea lumii mărunte simbolismul trapezului. Riscul și zborul. De fapt, doar mimarea acestora. Căci viața se desfășoară jos de tot. Devine o subzistență la sol.
În urmă, oameni „cari au fost”. Într-o cu totul altă lume.
Trei voci se împletesc în carte pentru a da sens, relevanță și valoare artistică unui motiv literar de mare prestigiu, și anume celui al întoarcerii la matcă, adaptat la datele unei povești feminine de viață, care, categoric, are sens: cea a prozatoarei, a poetei și a jurnalistei Veronica Balaj, redutabilă și inconfundabilă în toate aceste registre de expresie.

Timișoara, 15 august 2023.

by

Referinţă Bibliografică

MIRELA-IOANA DORCESCU, „ROTIREA NEAMURILOR” ÎN LECTURĂ SEMIOTICĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 august 2023