de Vasile Dan Marchiș
”Nu te-am întâmpinat
că m-am mirat
de mirarea visătorilor pe kitsh-uri,
făcături,
falsuri,
copii
ci de mirarea ta…
M-am întruchipat drept element detectabil
chiar viabil
prin însăși ce ai tu vital!
Nu înțelegi?
Da, sunt parte din tine:
poezia lichidă-sângele tău
Trăiește-mă…
Să văd cum poți petrece cu măsură
că mă ai astfel!
Cum poți prețui că mă simți astfel…?
Iar eu la rândul meu
te voi bio metaforiza pe deplin…
O, cum gândești acum poezia,
nu ca pe apă chioară
ci ca pe sânge…
Nu ca ce este afară
ci ca parte din tine…
Ai devenit prin poezie
cum melcul față de cochilie!
Nu înțelegi?
Melcul nu este precum chiriașii
sau ca proprietarii unor adăposturi.
Ci mai mult…
Cum poezia este
protecția viabilă,
inspirația la fiecare pas,
oriunde
precum adăpostul melcului (cochilia)-
prelungirea salvatoare a trupului…!”