Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » MONICA M. CONDAN, „CARTEA MARIANEI” – O CONFESIUNE DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

MONICA M. CONDAN, „CARTEA MARIANEI” – O CONFESIUNE DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

MONICA M. CONDAN: „CARTEA MARIANEI” – O CONFESIUNE DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

Între cititor şi cartea în care acesta se cufundă, se stabileşte, întotdeauna sau de cele mai multe ori, o relaţie, care înlătură barierele temporale şi spaţiale. Astfel cititorul împărtăşeşte cu autorul sentimente şi idei, revelaţii şi experienţe, precum şi intuiţia că lumea şi cartea se oglindesc reciproc.
După două volume cu comentarii literare apreciate de critica de specialitate: Realismul simbolic, 2018, Drumul spre sens, 2020, Anişoara-Violeta Cîra publică romanul autobiografic MEMENTO VIVERE. Cartea Marianei, Editura Eurostampa, Timişoara, 2023, care se axează pe trei coordonate principale ale vieţii: familie, prietenie şi credinţă, dublate toate de iubire – „izvor mereu viu ce curge prin venele înnegrite de timp”(p. 12).
Cartea impresionează puternic, pagină după pagină, din ce în ce mai mult. După perdeaua de lacrimi, cititorul emoţionat constată că autenticitatea ţâşneşte nestingherită, pentru că totul este trăit, nu pentru că totul este adevărat. Cineva trebuie să fie foarte credincios la ceva din trecutul şi prezentul său, din intimitatea lui ca să fie autentic. Iar întreaga construcţie a romanului, prezentarea evenimentelor într-un anumit mod, sub forma unui jurnal aproape zilnic, conduc la această idee. Subiectul este sfâşietor, dureros, despre agonia şi moartea surorii dragi, şi îmtrepătruns cu lupta pentru propria supravieţuire.
Autoarea, ca cea mai mică membră a familiei sale, sora fiind cu 11 ani mai mare, a fost alintata familiei, poznaşă, jucăuşă, dar şi foarte firavă. Toţi o protejeau, ea ştiind că se putea baza mai ales pe sora ei. Şi declară sincer convingerea că sora sa, Mariana, i-a „dăruit tot ce se putea dărui”(p. 87). Mai mult: „Poate că ea mă iubea mai mult decât o iubeam eu. Mă ocrotea” (p.94), „Mariana a trecut prin toate de mână cu mine”(p.101). Boala grea, operaţiile suferite nu ar fi avut rezultat pozitiv fără sprijinul efectiv al Marianei, care s-a dedicat însănătoşirii surorii sale, reuşind să o salveze: „Toată lumea ştie că eu trăiesc datorită ţie. Soţul meu înţelege că eu trebuie să fiu aici, lângă tine”(p.35). Şi Mariana a continuat să o ajute, cu diferite terapii, pentru a ameliora starea de sănătate a surorii mai mici. Acum, la căpătâiul Marianei, grav bolnavă, încearcă să îi aline pe cât posibil suferinţa. Altceva nu se mai poate, decât să o ajute să treacă cu demnitate în mâinile lui Dumnezeu. Cuprinsă de frisoane, de un teribil zbucium sufletesc în apropierea despărţirii de sora dragă, caută să găsească sursa lor, pentru a le putea stăpâni. Descrie cu mare impact acest demers: „Vin din una dintre cele patru cămăruţe ale inimii mele. Cămăruţe strânse bine laolaltă. Fiecare cămăruţă e alocată unui membru al familiei mele dintâi: Mariana, Mama, Tata şi eu. Eu, care sunt singura supravieţuitoare. Cheia cămăruţei mele le deschide pe celelalte. Sunt cămăruţele cu amintiri vii” (p.97). Depănând evenimente triste sau vesele din copilărie şi adolescenţă, amintiri despre părinţi, sfârşitul tragic al mamei, Mariana a fost un sprijin mereu în toate. Acum ea este pe patul de suferinţă: „Număr zilele, nopţile, orele, clipele…Durerea Ei, a noastră nu mai pot fi descrise în cuvinte. E atât de cumplit ce se petrece, încât am senzaţia că nici nu există cuvinte pentru o asemenea încercare” (p.25). Şi natura suferă împărtăşind deznădejdea familiei, în concordanţă cu sufletul lor sfâşiat: „Rănile durerii încep să se deschidă. Sângele îngheaţă şi el de atâta durere. Lacrimile albe ale cerului au acoperit azi întreaga grădină”(p.45). Îşi aduce aminte cu nostalgie că Mariana a susţinut-o şi ajutat-o în tot ceea ce ea a întreprins, bucurându-se împreună de orice succes obţinut. În plus: „Mariana a fost şi a rămas singura persoană din familie care mi-a citit cărţile”(p.86). Acum însă totul se năruie, asistând neputincioasă la chinul surorii sale. Întrebării lăuntrice tânguitoare: „Cum ar putea fi viaţa fără Mariana, cea care a fost îngerul păzitor al tuturor?”(p.54), nu îi găseşte răspuns. „E sfâşietor, e tragic! Vorba Mirelei: se prăbuşeşte o lume sub ochii noştri”(p.29).
Buna ei prietenă, Mirela, este alături de autoare şi vorbesc zilnic la telefon. Mirela a îndemnat-o să scrie, să se descarce: „Vede în scris o terapie pentru durerea mea şi un omagiu pentru unica mea soră”(p.20). De asemenea: „Notez câte ceva doar pentru mine. Despre Mariana. Vreau să păstrez cât mai multe clipe cu Ea”(p.23). Susţinerea Mirelei este nepreţuită: „Să ştii şi să crezi, vorba lui Eugen, că eşti acolo pentru Mariana şi pentru tine”(p.19). Elogiul adus prieteniei cu familia Mirela şi Eugen Dorcescu este binemeritat. În aceste cumplite momente eroina-autoare are nevoie de încurajare ca de aer. Îi urmează sfaturile Mirelei cu încredere, bucurându-se de o prietenie rară, adevărată: „De la Dumnezeu îţi vine puterea să treci peste orice suferinţă”, îi scrie un mesaj Mirela (p50). „Am reţinut că trebuie să-mi ţin capul sus” este concluzia ei firească, dar teoretic este uşor, de aceea Mirela îi trimite în următoarea zi un alt mesaj: „Aşa se cunoaşte un creştin. Mai ales în asemenea momente. E optimist. Nu-şi pierde nădejdea”(p. 55). Şi Anişoara le este recunoscătoare Mirelei, lui Eugen că au integrat-o în lumea lor: „Mi-au găsit un loc potrivit firii şi aspiraţiilor mele”(p.115). Şi, de la câteva însemnări zilnice, urmând sfatul Mirelei, s-a născut o carte dedicată Marianei: „Azi i-am spus Patriciei, fiica Marianei, despre proiectul meu: de a scrie o carte, la cald, pe care să i-o dedic Marianei. Ne-am strâns în braţe şi am plâns împreună”(p.29). Anişoara este continuu susţinută moral de către prietenii săi şi îndemnată să respecte tradiţiile creştine, iar dacă nu poate face aproape nimic pentru trupul surorii sale, măcar pentru sufletul ei s-a dovedit că a fost de folos. „Pentru Mariana e vital să creadă. Ea îl are pe Dumnezeu. Cei ce nu cred sunt complet singuri. Vai de ei într-un asemenea moment”, o încurajează Mirela(p.50). Şi, într-adevăr, sora Marianei constată că: „Mai presus de iubire e datoria! Datoria morală. Dar nu aş numi-o datorie. Ea e parte din sângele meu!”(p. 35).
În durerea sa, există o consolare importantă: „Sora mea s-a sfârşit demn, creştineşte, cât se putea de uşor, de frumos, în situaţia dată. În mâinle mele. Cât mă impresionează că a fost aşa, Bunule Dumnezeu!”(p.56). Şi Mirela, mereu alături de prietena sa, o consolează: „Important e ca omul să părăsească demn această lume. Aşa ca Mariana!”(p.136). Credinţa adâncă împletită cu iubirea dau sens vieţii ca şi trecerii spre o altă lume: „Ce bine că sufletele sunt veşnice, că nu se pierde totul. Dacă nu aş crede ce spun, aş înnebuni”(p.91). Anişoara ştie că dragostea ei pentru sora sa va continua prin tot ce va face pentru pomenirea şi odihna sufletului: „Sunt atât de împăcată că am fost lângă Mariana în această ultimă periodă a vieţii Ei! ..Rugăciunile, parastasele, pomenirile îi vor arăta că dragostea mea pentru Ea e infinită. Mă voi da peste cap să păstrăm legătura. Să fim tot două surori bune, chiar în două lumi…Căci moartea, numai moartea ne-a despărţit. Aşa a vrut Dumnezeu!”(p.135). Acceptând în cele din urmă tot ce s-a întâmplat, Anişoara îşi exprimă o ultimă dorinţă: „Doamne Iisuse Hristoase!…Ce bine că ne-ai dăruit speranţa! De m-aş revedea cu Mariana la Înviere! De mi-aş revedea bunii părinţi!”(p.103)
Precum „ciocârlia care continuă să cânte, chiar şi când ramul pe care stă începe să se clatine, frângându-se, fiindcă ştie că are aripi”(San Giovanni Bosco), tot aşa Anişoara -Violeta Cîra, în pofida imensei suferinţe îndurate, găseşte puterea magică, alături de puternicii şi devotaţii ei prieteni, de a se bucura în continuare de fiecare nouă dimineaţă, pentru că, după cum ea însăşi afirmă: „Rugăciunea inimii m-a însoţit şi mă însoţeşte pretutindeni şi oricând”.

Facebooktwitterby feather