Ți-am întins o lacrimă a unui mac scuturat demult pe câmpia unei vieți bătută de vânturi, iar tu ai cuprins-o cu palmele sufletului tău și mi-ai spus mulțumesc. Mulțumesc! Ai privit acea pată roșie de rușine și timiditate, ai acoperit-o cu foc lăuntric și un mulțumesc a brăzdat orice urmă de incertitudine, iar sufletu-mi a început să cânte. Parcă au trecut veacuri de când nu am mai auzit acest cuvânt spus cu atâta sinceritate de parcă acolo, în sunetele lui, s-a ascuns toată încrederea pământului, iar acesta s-a unit cu veșnicia și a devenit un tot.
Era o vreme când soarele lumina atât de puternic, omul alerga, alerga și uita să se mai oprească, ca să privească în stânga și în dreapta. Trecea pe lângă flori, iar ele tresăreau sfioase și spuneau mulțumesc. Alerga printre pomi și păsări, iar pomii își plecau fruntea cu un sărut părintesc spunând mulțumesc în timp ce păsările fredonau a liniște, a libertate, a mulțumesc. Înota prin valuri, iar ele ridicau capul și spuneau mulțumesc. Era o adevărată simfonie a unui mulțumesc divin. Pianul cânta, iar omul alerga. Unde? Nici el nu știa unde, dar alerga, alerga și aduna în spate atâtea poveri și construia palate, dar era cineva care îi zâmbea, îi încuraja truda și îi mulțumea că în goana lui îi permitea să îi fie aproape, acolo, într-un colț, de unde îl admira cum se împodobea cu tot mai multe bobițe de rouă și nectar, era acolo ca Micul Prinț ce avea grijă de floarea lui.
Dar într-o zi s-a întâmplat ceva apocaliptic. Văzduhul s-a întunecat, câteva lacrimi înghețate s-au transformat în fulgi de zăpadă, Micul Prinț a încercat să șteargă o lacrimă, a fost prins în magia ei și a dispărut, iar floarea lui a rămas singură.
A trecut o vreme, iar floarea a privit în jur, era o lume atât de vitregă. Lumea aceasta nu cunoștea cuvântul mulțumesc, era ca atunci când încă nu îl cunoscuse pe Micul Prinț. Lumea nu știe să spună mulțumesc. Lumea e atât de vitregă, nu spune niciodată mulțumesc, chiar dacă pare uneori că o face, o face doar așa, ca să mai fure puțină strălucire din alte petale.
Când Micul Prinț o purta pe brațe pe floarea lui, printre soare și ploi, ea uita să mai observe primăveri și toamne înflăcărate și totuși, în goana ei, fără teamă spre infinit, auzea acea șoaptă ce-i spunea mulțumesc. Mulțumesc că exiști, mulțumesc că zâmbești, mulțumesc chiar și atunci când ești stângace, mulțumesc că ești lângă mine, cu mine, mulțumesc!
Sunt puțini care cunosc acest cuvânt. Omul așteaptă, primește și uită să spună mulțumesc. Cerul oferă, dar omul e orb și nepăsător.
Totuși, acolo, undeva, există și câte un om ce simte să spună mulțumesc, dar nu oricui și oricum, ci florii lui, acea floare care-i pătrunde sufletul cu gingășia privirii ei, acea floare care-i citește în suflet ca într-o carte, acea floare ce se contopește cu el pentru o eternitate. Doar acelei flori poate să-i spună mulțumesc, doar acelei flori poate să-i mulțumească, iar floarea îi simte sufletul, frumusețea, căldura, sinceritatea, printr-un simplu mulțumesc.
Fiecare e responsabil de floarea lui ca Micul Prinț din poveste, iar floarea simțindu-i protecția se îmbujorează și e fericită.
Cândva și eu am fost o floare, iar Micul Prinț mă admira și îmi mulțumea. Pentru ce? Pentru toate. Iar eu râdeam. Râdeam și mă jucam de-a viața printre maci și margarete până într-o zi când soarele s-a întunecat și Micul Prinț a plecat într-o altă lume, într-un alt timp, pe o altă stea de unde continuă să admire floarea lui, s-o ocrotească, să-i mulțumească, să-i zâmbească, chiar dacă e într-o altă dimensiune ce nu mai are chip ca să-și poată întinde brațele și să strălucească.
Floarea a rămas pierdută, chiar de-i simțea câteodată, în nopțile reci, privirea săgetându-i visul din lumi de gheață.
A trecut mult timp de atunci, iar floarea și-a scuturat lacrimile însângerate pe câmpie până într-o zi când un trecător a zărit petalele ei printre marea de maci risipiți și a prins o petală în căușul palmelor, a dus-o în dreptul sufletului, a mângâiat-o cu blândețe și a spus mulțumesc.
O tresărire, un mulțumesc pierdut demult părea să renască atât de viu, cu atâta încredere speranță și dor. Nu îi venea să creadă că mai există un Mic Prinț, un mulțumesc, o aripă caldă și a lăsat sufletu-i să cânte iarăși, iar acesta a cântat o clipă, iar mulțumesc s-a pierdut pentru totdeauna ca o șoaptă, iar floarea a adormit printre petalele îmbujorate sărutând pământul pentru eternitate.
E atât de frumos cuvântul mulțumesc. Ascunde atâta taină în el, atâta viața, atâta emoție. Să nu vă sfiiți niciodată să-i lăsați muzica să curgă. Muzica lui aduce atâta pace. Mulțumesc e cântecul creației în căutarea divinului ce i-a sărutat fruntea, mulțumesc e cântecul mamei ce-și leagănă pruncul, mulțumesc e cântecul pruncului ce-și respectă și iubește mama, mulțumesc e cântecul iubitului ce-și dezmiardă floarea, mulțumesc e cântecul florii ce se pierde în ochii prințului. Mulțumesc e în toate. Trebuie să știm doar cum să spunem mulțumesc cu sufletul deschis și să lăsăm sufletul să se împodobească cu părticica lui de cer și eternitate. Mulțumesc!
Ana-Cristina Popescu / Mulțumesc / din volumul în lucru „Emoții
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..