VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: FLORICA PĂȚAN (ALBA IULIA)

Interviul face parte din VOLUMUL 1 al proiectului „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”, seria „Presă culturală”, un proiect Armonii Culturale Press (Revista & Editura), ISSN 2247-1545

Interviul prezintă 2 secțiuni:

S1. INTERVIU: 4 întrebări – Stroia Gheorghe, 4 răspunsuri – Participant

S2. AUTOINTERVIU: 4 întrebări – Participant, 4 răspunsuri – Participant

SECVENȚA 1: INTERVIU

***********************

ÎNTREBARE 1: Pentru a ne cunoaște mai bine, aș dori să ne spuneți, dincolo de valența dumneavoastră ca scriitor/artist, ce ne-ați putea spune despre OMUL care sunteți, lucruri pe care nu le-ați împărtășit până acum, dar care ați vrea, eventual, să se știe. Vă reamintesc, nu ne impunem limite, rețineri, însă pretindem doar sinceritate.

RĂSPUNS 1: Mai întâi vreau să vă mulțumesc pentru invitația de a participa la acest proiect care mă onorează. Apoi vreau să punctez un lucru care mie mi se pare semnificativ pentru începuturile mele în literatură. Ca profesor de limba și literatura română, încercam să ating mereu la cote înalte, obiectivele predării acestei discipline din care citez doar două: receptarea textului lirerar și exprimarea liberă a unei idei, corectă, coerentă și plastică, în limba română. Pregătindu-mi elevii, mă dezvoltam și eu. Este o realitate. Mai târziu, aveam să activez pe diferite site-uri de literatură, mai mult ca cititor. Într-o dimineață m-am trezit cu versuri pe care le pronunțam în gând, vă puteți imagina cât de multă poezie citeam eu…  Mi s-a întâmplat de mai multe ori, până când am luat o foaie și un stilou să le notez, pentru că le uitam aproape instantaneu. Așa am început și eu să scriu versuri și proză, după o pregătire de vreo patruzeci de ani… Așa a fost. Scânteia s-a aprins mai târziu. Cert este că am fost și am rămas încă un bun cititor de literatură. Mai întâi bagajul teoretic riguros, apoi spiritul critic și, finalmente, creativitatea. Important este ca fiecare să-și găsească o cale proprie spre propriul eu. Apoi lucrurile se așează.

ÎNTREBARE 2: Întrebarea mea forțează puțin nota, dar este parte a unei retorici intitulate „VIAȚA CA O SCÂNTEIE”. Ce argumente credeți că puteți aduce în sprijinul ideii generoase că viața dumneavoastră este cu adevărat o… SCÂNTEIE, care aduce lumină propriei persoane sau altora.

RĂSPUNS 2: Fără să intru în mai multe amănunte, un argument este reușita în viață a foștilor mei elevi. Ceea ce înseamnă că le-am oferit o bună pregătire și orientare, le-am fost lumină. Ca scriitor, aș putea enumera Premiile, trofeele, diplomele pe care le-am primit la diferite Concursuri, la care am participat. Numesc ultimul Premiu I, 2024, la editura CERVANTES, pentru un roman pe tema războiului de la granița noastră, BILET PENTRU FILARMONICĂ, roman parabolă, din care citez o frază finală: „Prin lentila fumurie a speranțelor sale, Ivan zărește un șir uman zvelt, imposibil de definit… lung sau scurt șirul acela?, un lanț întins în pas alergător săltat, siluete în mantale cenușii lungi, sub o ploaie de pulbere stelară înghițită de picături cristaline de apă, oameni tot mai greu observabili, ca un miriapod îndepărtându-se în spațiul incert al istoriei.

Toți aleargă. Sensul alergării este, desigur, spre credință, spre Dumnezeu, ca o energie de întemeiere interioară. Să fie calea aceea o alee celestă?”

ÎNTREBARE 3: Care credeți că ar fi, în momentul de acum al literaturii și artei contemporane, câteva condiții necesare și suficiente, nu doar pentru a supraviețui, dar și pentru a atrage recunoaștere, admiratori și, de ce nu, un loc meritat în rama unui Timp, ai cărui stăpâni nu vom fi niciodată?

RĂSPUNS 3: Acum, când formulez aceste răspunsuri, este seară. Seara este un timp sacru, liniștitor. Fără spaime, cu farmecul, puritatea și sfințenia vieții, irepetabile, ca și când am  trăi în afara timpului, deși avem percepția unei structuri iterative a lumii. Să fim optimiști și să nu uităm să fim umani, să ne păstrăm umanitatea! Într-o lume atât de versatilă și volatilă, care oferă iluzia perfectă, platforme virtuale pe care viețuim artificial și, în orice caz, incomplet, s-a încercat redefinirea omului, îmbunătățirea lui pentru a rezista oricăror condiții sociale sau climatice. Omul va fi perfecționat cu AI? Este un vis. Visul cu ochii deschiși, sau nu, face posibil miracolul: Cu un efort de voință, am văzut o apă limpede, lichidul albăstrui și transparent curgea împrejurul meu liniștit, nu prea adânc, apoi cădea parcă într-o cascadă ce apărea și dispărea, deși voiam să mă apropii; altădată visul devine înspăimântător, între beznă și lumină,  fără să poți să te îndepărtezi, rămâi acolo, neputincios. Nu, visul nu este soluția. Sufletul este soluția: romanele mele dezvăluie dorința tainică a omului de ascensiune,  în plan vertical, ideal, dar și în adâncimea orizonturilor sale, ca accedere a absolutului- iubirea, lumina, cuvântul, sinele propriu sunt epifanii ale Ființei, simboluri și reprezentări ale ordinii arhetipale din paradisul pierdut. Aflat în realitatea  unei naturi telurice în care se zbate  să-și găsească propria linie, a fericirii circumscris naturii cosmice, finită la un moment dat, omul gândește prin prisma sensibilității sale, definită de Kant o facultate cognitivă, singurul organ pe care-l are în acest sens și pe care marele filozof îl numește suflet.

ÎNTREBARE 4: Considerăm aproape întotdeauna că menirea unui scriitor/artist este cea de a crea, în primul rând pentru sufletul său și în al doilea rând pentru public, dar și de a descoperi la rândul său valoarea, acolo unde ea există. Credeți în șansă, sunt sigur. Ne puteți împărtăși, cu unul sau mai multe exemple chiar,  dacă dumneavoastră înșivă reprezentați șansa acordată spre promovarea/afirmarea unei persoane?

RĂSPUNS 4: Da! Noi, profesorii, suntem lumină pentru generații la rând și, în ceea ce mă privește, prin faptul că am fost urmată în carieră de mulți foști absolvenți, constituie un real succes. Îi reîntâlnesc în orașul în care am trăit, dar și peste tot în Europa, ca profesori de limbi străine, până în Canada sau America. Dar, creativitatea, ca scriitor, este mai rară, deci cu atât mai prețioasă. Am și pe acest tărâm satisfacția de a fi întrezărit lumina în ceilalți. Numesc doar pe ANK FLEUR, poetă. Sigur că am întins și eu o mână, tot așa cum, la rândul meu, am primit atenția și sprijinul din partea celor care au fost în măsură să-l dea. Eu am văzut scânteia și am încercat să încurajez. I-am scris PREFAȚA la prima ei plachetă de versuri, cu care a avut succes. Iată un paragraf din această prefață: „În peisajul poetic al lui Ank Fleur, ochiului tradiționalist nu-i scapă echilibrul dintre modern și tradițional, cu o proiecție între simbolurile din verdele pământului și albastrul cerului. Dimensiunea universală a lumii este determinată de prezența atât de naturală a Maicii Domnului în conștiința lirică, alături de cei apropiați, familie și prieteni. Oameni și sfinți viețuiesc laolaltă întru armonizarea existenței, sub patronajul unui albastru ce revine în versurile tinerei poete, ca esență a sacralității ascunse în lucrurile mărunte sau mărețe, cum ar fi dorul de absolut, accederea Înaltului celest, sălaș divin.”

SECVENȚA 2: AUTOINTERVIU

*****************************

ÎNTREBAREA 1: Dat fiind faptul că, odată publicate, mi se întâmplă să-mi uit cărțile, de multe ori, când am timp, revin asupra lor. Le răsfoiesc, le apreciez critic și, dacă ar fi posibil, le-aș rescrie. Cu totul altfel. Pe de altă parte, în timpul redactării, eu „văd” și „aud” personajele mele manifestându-se în jurul meu și încerc să redau cât mai fidel acest imaginar cinematografic. Nu-mi permit să schimb nimic. Aș da peste cap povestea care se desfășoară nestingherită împrejurul meu… Știu că doar eu am percepția aceasta, de aceea nu împărtășesc cu nimeni impresii până nu public cartea. Apoi putem vorbi, dacă n-o uit. Dacă așa stau lucrurile, îmi aleg pentru dialogul meu imaginar, sinele cel mai înalt, incluzând în el pe înaintașii mei pe care nu-i mai am, dar care sunt mereu lângă mine și lor le fac cunoscuți pașii pe care eu reușesc să-i parcurg în afara casei părintești. Cu acest sine propriu vreau să vorbesc și răsfoiesc unul din ultimile mele romane, din care citez o frază, care în text are valoare de leit-motiv: „Mă uitam la tine cum răspândeai bucuria, știam că ești lumină oriunde te-ai afla, simțeam puternic câmpul tău gravitațional, voiam mereu să te revăd ca pe o zi însorită și îmi lipseai când nu veneai în preajma mea, de aceea te-am dorit izvorul meu de fericire și nu conta că Baudelaire spunea că iubirea râde și de infern și de rai…” Ai dori să păstrezi ideea aceasta?

RĂSPUNSUL 1: Da!… Aș păstra. Citatul face parte din romanul „Caligrafia clipei”, fundamentat pe teoria transcendenței iubirii, despre care a făcut vorbire gânditorul ECKHART TOLLE: Trebuie să învățăm să trăim cu defectele noastre, cu lipsurile noastre, cu incompletitudinea noastră ontologică. Transcendența iubirii este mâna invizibilă divină pe care cuplul o simte în libertatea lui de a realiza completitudinea, unitatea bărbat-femeie. Iubirea este o realitate din care ni se permite să sorbim fiecare câteva cupe  de fericire într-o viață de om.

Romanul acesta s-a bucurat de un real succes.

Este o lectură fluentă, plăcută, cu provocări la tot pasul, rezolvate sau depășite.

ÎNTREBAREA 2: Romanele tale, Florica Pățan, creează situații problematice, situații de comunicare deosebite. În ce măsură ți-ai dorit să se audă vocea autorului?

RĂSPUNSUL 2: Stilul scrierilor mele este eseistic, cu trimiteri livrești, reflexive, care dezvăluie dorința de pătrundere în adâncimea orizonturilor gândirii și simțirii umane: iubirea, speranța, pacea, sinele propriu  sunt problemele noastre de viață care încă nu sunt câtuși de puțin atinse, după cum spunea Ludwig Wittgenstein. Ele pot fi revelații, epifanii ale Ființei, sub semnul și în lumina credinței noastre, ca simboluri și reprezentări ale modelului arhetipal din paradisul ce, deocamdată, este pierdut.

Nu cred că mi-am dorit în mod expres să-mi exprim un punct de vedere în probleme care oricum nu sunt rezolvate, ci doar depășite, în sensul dat de CARL JUNG, totuși, la o relectură, mi se pare că se aude undeva, în fundal, vocea autoarei care pare să problematizeze, nicidecum nu pune punctul final. Ca prozatoare conturez identitatea personajelor mele, într-un univers polifonic bahtinian, în care o voce se multiplică în altele, ca un clocot al vieții, ceea ce conferă dinamism și fermitate stărilor, trăirilor și acțiunilor personajelor, sub semnul unui timp neprielnic omului și păcii,  cu răni deschise și încă nestinse, pentru a se cicatriza și pentru a le îngropa în spiritul încătușat.

Cred că nu e rău… „Omul, ca ființă eminamente celestă, scria editorul Gheorghe Stroia, referindu-se la unul din romanele mele, prin scânteia  divină pe care a primit-o la zămislirea sa, este în același timp  și o ființă telurică, supusă trudei zilnice, greutăților, dar și  depășirii obstacolelor și împlinirea viselor sale. Cineva  spunea că oamenii visează fiecare după mărimea sufletelor lor, așa după cum nevăzătorul visează să zărească lumina, surdul să perceapă sunete, visuri mici, dar mari în simplitatea lor. Unii oameni visează măreț, averi, bogăție, lux, în timp ce alții visează lucruri mărunte, un colț de pâine, un foc în vatră, căldura unui cămin, un umăr pe care să poată să-și plece fruntea plină de gânduri.”

Scrisul este pentru mine un bun prilej de cunoaștere de sine, iar a se înțelege pe sine înseamnă a se elibera de vârtejul imaginilor, dorințelor și emoțiilor, înseamnă a nu mai resimți decât setea de absolut.

ÎNTREBAREA 3: Temele istorice sunt totdeauna ofertante. SUNETUL TĂCERII este o carte care a atras, de asemenea, atenția cititorilor Floricăi Pățan, un roman apărut în 2024 la Editura Colorama, Cluj.Cum comentezi succesul acestei cărți?

RĂSPUNSUL 3: Da. Putem percepe sunetul unei tăceri și ea poate fi chiar asurzitoare. Stilistic acesta este un oximoron, preluat în literatură de la ALBERT CAMUS, care observă absurdul existenței, când toate ieșirile sunt închise și omul are de ales între a fi fericit, dar judecat, sau a fi nefericit, dar iertat… Tăcerea are sunetele ei și în ceea ce mă privește l-am uzitat pe două planuri diferite, ce se intersectează (in)voluntar prin prezența firească a personajelor, martori ai istoriei recente și cunoscători ai celei îndepărtate din documente și, celălalt plan, cel individual, al iubirii, când întrebările nu găsesc răspuns și tăcerea vine cu sensurile ei „asurzitoare” în conștiința ființei.

Romanul este unul de atmosferă, nu de acțiune propriu-zisă, ci o scriere sensibilă despre stări de spirit contradictorii, unele senzații și percepții legate de anumite evenimente din viața personajelor, construind chiar elemente ficționale care cresc intensitatea vibrației emoționale dincolo de realitatea imediată, în viața privată a eroilor. Vorbim de trăirile personajelor în universul lor sufletesc, cu iubiri împărtășite, sau nu, cu întrebări și frământări care-i animă. Ele se reunesc de câteva ori pentru a petrece timpul împreună, prilej cu care discută pe diverse teme, în special Literatură și Istorie. Starea de lucruri în finalul romanului nu mai este aceeași ca la început, există metamorfozări care dau o șansă speranței, spre deosebire de Camus, în lumea căruia, una labirintică și absurdă, desigur, ieșirile sunt închise… Există în „Sunetul tăcerii” conflicte psihologice la un moment dat, un punct culminant al acestora și o rezolvare în final, în sensul dat de Jung, anume o depășire a acestor conflicte, neputând fi altfel niciodată esențialmente rezolvate.

„Adevărul este o flacără  atât de luminoasă încât mulți oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alții ca să nu fie arși.” GOETHE.

ÎNTREBAREA 4: Te consideri un om împlinit prin scris, Florica Pățan?

RĂSPUNSUL 4: Totdeauna este loc de mai bine. Pot spune, asemeni personajelor mele, că a trăi este un act temerar, suntem eroi în propria noastră viață. O putem face victorie sau înfrângere. Pașii cu care umblăm prin lume sunt, de fapt, pași prin noi înșine, având libertatea interioară și voința de a trăi impactul cu acea fascinație a lumii spre care tindem, fericirea.

Unele din cărțile mele respectă ideea că, dacă se schimbă ceva în datele inițiale ale unui fenomen, ordinea lucrurilor  trece în dimensiuni haotice, conform teoriei haosului, grefată pe ideea de domino existențial, superior, în esența sa labirintului nietzschean, prin verticalitatea  ipostazei statice, ascensională, dar efemeră și prin metamorfozare, transformare, devenire în varianta transfigurată în floare sau geometrii complexe, pe linie orizontală. Noi nu vedem în aceasta căderea, ci sublimarea energiilor umane și universale, stabilirea din aproape în aproape a unui ideal individual, în buchetul general al Ființei, Umanitatea. Dominoul este unul viu, uman, astfel încât fiecare generație să îl atingă. Fiecare generație își așteaptă startul în continuarea celeilalte, sub mâna destinului și patronajul timpului.

PĂȚAN FLORICA

ALBA IULIA

by

Referinţă Bibliografică

VIAȚA CA O SCÂNTEIE – VOLUMUL 1: FLORICA PĂȚAN (ALBA IULIA)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 martie 2025