Moto: „S-au prăbuşit cometele pe stâni

şi Mioriţa a căzut în stele,

noi ce păzim aici, poeţi români,

când ţări tresar şi vremile sunt grele?

Adrian PĂUNESCU

Încă din anul 1991, de când Republica MOLDOVA şi-a proclamat independenţa şi până azi, evenimentele petrecute acolo ne-au provocat multe nedumeriri. De fapt, nu numai nouă, românilor din dreapta Prutului, ci şi lor, românilor din stânga lui. Aşa a ajuns Prutul, un râu care curge plângând, că desparte fără voia lui fraţi ce nu se vor în aceeaşi casă.  Şi plânge râul, apă românească, pentru că nu se vrea hotar despărţitor de fraţi, aşa cum l-au desenat pe hartă ruşii, încă din anul 1812. Că de-atunci şi până acum a trăit drama fraţilor, când uniţi, când despărţiţi de vitregiile vremilor. Dar în anul de răscruce 1990, Prutul a văzut ocazia Reunirii şi de-atunci curge trist şi nedumerit că nu ştie ce s-a întâmplat cu fraţii săi rămaşi tot separaţi. Ar întreba şi n-are cine să-i spună, de ce fiica independentă, eliberată din lanţurile ruseşti, nu a alergat la sânul Patriei-Mame şi cine a oprit-o pe „Mamă” să-şi îmbrăţişeze „fiica”? Bietul Prut i-a văzut pe fraţi cum îl fac „POD de FLORI”, când undele sale sclipeau vesele, copleşite de atâtea petale parfumate şi multicolore. A fost doar un vis?.. Unde sunt acele ape ce cântau şi jucau ameţite de razele speranţei? De-atunci a rămas Prutul într-o hăbăucă mirare, din care nimeni nu-l poate trezi. Nu înţelege de ce „Podul de Flori” s-a transformat în „Podul de Dor”? Al cui DOR? O fi auzit şi el că politicienii români, atât de la Bucureşti, cât şi de la Chişinău, o ţin tot într-o bâlbâială de iubire făţarnică. Toţi sunt cuprinşi de un melanj istoric, un fel de păsat de nepăsare, care clocoteşte de atâta nepricepere, laşitate, egoism şi ură mascată, toate condimentate cu trădare şi învinuiri reciproce. Iar poporul?..Ah, poporul!.. Manipulat, minţit şi în final nedumerit…

Durerea cea mare este că în anii 91-92, cei mai viteji fii ai Basarabiei, adevăraţii patrioţi ai neamului românesc, au fost lăsaţi să moară, să fie răniţi sau mutilaţi fizic şi moral, într-un război stupid cu hoardele plătite, în slujba unui stat-fantomă numit Transnistria.

După război, aceşti eroi au fost batjocoriţi de către autorităţile Republicii Moldova. Mai întâi decoraţi, apoi „răsplătiţi” cu îndemnizaţii mizere, micşorate treptat, pe măsura trecerii timpului. S-a urmărit marginalizarea lor prin trecerea în şomaj, dispersare şi uitare. Au fost folosiţi doar cu prilejul comemorărilor, la depunerea coroanelor de flori. Asta le-a fost soarta, că au participat la un război pierdut, inegal şi absurd, duşi în faţa unui inamic instruit şi înarmat cu tehnică de luptă, net superioară miliţiilor şi voluntarilor patrioţi, slab înarmaţi şi insuficient pregătiţi pentru evenimente de război. Numai dragostea de Patrie şi dorinţa de  apărare a independenţei firavei lor republici i-a îndemnat să rămână neclintiţi pe poziţii până la sacrificiul suprem, în faţa unor barbari plătiţi şi dotaţi cu tehnică de luptă superioară.

Despre toate aceste mizerii ale istoriei s-a hotărât să spună adevărul ŞTEFAN JURJA, căpitanul-erou din războiul contra nistrenilor lui Smirnov, care a rupt Transnistria din trupul Moldovei. Erou decorat pentru vitejia sa cu Ordinul „Ştefan cel Mare” şi din trupul căruia au fost scoase 19 schije (două sau trei, încă le mai poartă-n plămâni).

Cartea sa „În căutarea luminii”include povestea vieţii sale, împletită în ultima sa parte cu evenimentele de război la care a participat şi unde a fost rănit. Este o poveste ce curge prin timp ca un semn de întrebare, cât istoria Basarabiei de mare. O poveste de viaţă încovoiată sub apăsarea vitregiilor existenţiale, din care picură „de ce-uri” dureros de triste.

Născut în satul Dolha, copilăria sa a fost ca un vis amar, plin de coşmaruri, marcat de sărăcie, umilinţa şi dispreţul faţă de orfanul „din flori”. Nevoit să muncească de la opt ani, pentru asigurarea subsiztenţei, se maturizează repede. Momentele copilăriei le zugrăveşte cu un talent tipic moldovenesc, redându-le în cuvinte simple şi calde. Sinceritatea descrierilor degajă o atmosferă de prospeţime şi prea-plin emoţional, valoarea naraţiunii fiind crescută şi de bogăţia mesajelor transmise de acele experienţe. O viaţă, al cărei destin se voia croit pe un drum periferic, oferit orfanului sărac şi umilit, dar care a urmat alt drum, al unui suflet mare şi caracter frumos. Peripeţiile din Ucraina şi Kazahstan sunt povestite cu un haz amar, presărat cu vorbe de duh din înţelepciunea moldovenească, tip: „taci şi-nghite, că aşa-i până la fund” sau „în maşini deschise, prin colbul din stepă, arătam, nici noi ca dracu, nici dracul ca noi”. Lipsit de îndrumarea unui om matur, împreună cu un coleg, în naivitatea lor copilărească, s-au lăsat amăgiţi de un „instructor”- escroc şi duşi să înveţe meseria de tractorist, tocmai în Kazahstan. Aşa „nimereşte benevol într-o colonie”, pomenind vorba bătrânească: :nu cauţi şi o găseşti, dar dacă o mai cauţi…”.Evident că ar fi vrut să scape dintr-un iad unde căzuse din naivitate. Dar cu cine să se sfătuiască, dacă toţi erau străini în jurul său? Şi iarăşi exclamă: „jeluim-aş şi n-am cui, jeluim-aş cucului”. Numai isteţimea şi curajul îl scapă din acest impas. Însă, viaţa este plină de obstacole şi…”aşa-i soarta omului. Nu ieşi bine dintr-o dănănaie şi treci în alta”. Or, drumul eroului nostru este presărat tot cu „dănănăi”, prin care trece şi scapă. Când a trebuit să presteze serviciul militar a înţeles că Patria sa, U.R.S.S. nu este acea Patrie-Mamă, că neamul său ajuns minoritate „conlocuitoare” este un neam subjugat. A fost „lămurit” că trebuie să-şi facă serviciul militar în Germania, că acolo îşi „apără Patria”. Este semnificativă trezirea sa: „Doamne, aşa cum în 1941 şi în 1946-49, i-au deportat pe părinţii şi bunicii noştri în Siberia, transportându-i în vagoane de vite, la fel şi pe noi, în 1972, ne-au îmbarcat în nişte vagoane ca pentru vite şi ne-au dus în Germania să ne facem datoria faţă de patrie, dar faţă de care patrie – până azi tot nu înţeleg.” Simte umilinţa şi înjosirea camarazilor ruşi, care îi considerau „ţigani români”. După eliberare şi însurătoare, împreună cu tânăra soţie ia viaţa-n piept la Chişinău unde a acceptat să lucreze în „organele de interne”. Descrie cu mult farmec şi simplitate momentele începutului de viaţă cu traiul la mai multe gazde, până obţine locuinţă. Pentru că era un om cinstit şi conştiincios, la serviciul său de miliţian pe la diferite întreprinderi, constată furturi şi sustrageri de mărfuri, nu numai de salariaţi de rând, ci şi de persoane din conducere ce urmau să fie decorate şi participante la congrese. Remarcându-se în activitatea sa în lupta cu răufăcătorii, a fost îndrumat să-şi continue studiile la Şcoala de Miliţie din Chişinău, pe care a absolvit-o în anul 1988, dar a fost promovat ofiţer doi ani mai târziu, întrucât a refuzat „rugăminţile dubioase” ale superiorilor.

Trezirea conştiinţei sale de patriot român a avut loc spre sfârşitul anilor 80, când „la Chişinău, dar şi prin sate, s-a pornit un val vijelios de deşteptare naţională”. În acea perioadă, necunoscută de românii din România, au avut loc o serie de proteste, demonstraţii de stradă şi mişcări de revoltă prin întreprinderi, organizate de liderii Frontului Popular (Mircea Druc, Leonida Lari ş.a.), din cauza cărora, lucrătorii de miliţie erau mobilizaţi să facă eforturi suplimentare pentru menţinerea ordinei, împotriva revoluţionarilor. Convins că se apropie ceasul libertăţii, ca ofiţer de miliţie, s-a străduit să-şi convingă subalternii să nu ridice bastoanele asupra demonstranţilor, „pentru că aceştia cer să fim şi noi liberi, în sfârşit…Toată viaţa am trăit în minciuni, n-am ştiut adevărata istorie, de unde venim şi cine este fratele nostru cu adevărat”. În aceste condiţii întră în rândurile demonstranţilor, unde este observat de şefii săi şi a doua zi atenţionat.

După proclamarea suveranităţii Republicii Moldova, în anul 1991, limba română a fost decretată limbă de stat, revenindu-se şi la grafia latină. Tot atunci a fost înlăturat drapelul roşu-verde-roşu, înlocuit cu tricolorul naţional, iar imnul „Deşteaptă-te române” a fost proclamat imnul de stat al republicii. Urmare acestor măsuri, în toate întreprinderile, rusofonii au reacţionat energic şi s-au organizat operativ în partidul „Edinstvo” refuzând să înveţe limba română şi să vorbească româneşte. O experienţă amară, pentru noi, românii, eliberaţi de sub jugul cuceritorilor, care întotdeauna au pretins că noi am fost înapoiaţi, iar ei au fost eliberatorii noştri din starea de incultură şi subdezvoltare.

De aceea, acţiunile rusofonilor au fost viguroase pe toate planurile. Pe plan propagandistic au umplut librăriile cu volume ruseşti şi chioşcurile cu ziare şi reviste  primite de la Moscova în limba rusă. Presa şi cartea în limba română aproape că nu exista. Nicio preocupare din partea autorităţilor române în acest scop. Apoi,rusofonii au instigat şi organizat găgăuzii în revendicarea autonomiei. De altfel, deşi Uniunea Sovietică se destrămase, în Rep. Moldova acţionau organizat emisari din Rusia, infiltraţi în structurile de stat şi în zonele cu populaţii rusofone (Găgăuzia, Transnistria), ca provocatori şi instigatori la acţiuni diversioniste, destabilizatoare a tinerii republici.

Autorul a simţit că „lucrurile nu merg spre bine”, în condiţiile când miliţienii erau „huiduiţi din toate părţile, şi la serviciu şi în stradă”, fiind acuzaţi de unii că „susţin puterea comunistă”, iar de alţii, că susţin „dezmăţul frontiştilor naţionalişti”. Apoi, circulau zvonuri că Moscova a luat decizia să intervină cu tancuri şi maşini blindate, în condiţiile când Rep. Moldova nu avea armată. Autorul cărţii a fost derutat şi dezamăgit, când preşedintele Snegur l-a demis din funcţia de şef al guvernului pe Mircea Druc, blamând acţiunile sale de apărare din sudul republicii împotriva separatiştilor găgăuzi. Or, Mircea Snegur a acceptat autonomia găgăuzilor, deşi în acea regiune erau şi sate româneşti. Această măsură a preşedintelui ţării, autorul a considerat-o ca o primă trădare a intereselor moldovenilor. Poate că a fost o măsură înţeleaptă, menită să stopeze pârjolul pregătit de Moscova împotriva independenţei tinerei republici.

Totuşi, se pare că autorul ar avea dreptate, ţinând cont de două chestiuni esenţiale în care Mircea Snegur nu a luat, în acele momente istorice, măsurile ce se cuveneau, care ar fi evitat consecinţele grave din următorii ani:

1-În toate fostele republici sovietice, autoproclamate republici suverane după destrămarea U.R.S.S., prima măsură luată de acestea a fost transferarea patrimoniului armatelor de pe teritoriul lor şi transformarea rapidă a acestora în armate naţionale. Numai în Moldova nu s-a procedat aşa, permiţând Moscovei transferul operativ în Transnistria a Armatei a XIV-a. În această situaţie suveranitatea noii republici a rămas fără suportul de apărare..

2.Deşi Smirnov fusese capturat la Kiev de un comando moldovean, adus şi predat procuraturii la Chişinău, Procurorul General al rep. Moldova de atunci, POSTOVAN şi preşedintele Mircea Snegur au semnat Protocolul de eliberarea lui, chipurile la presiunea Moscovei. Judecat, condamnat şi închis, Smirnov nu ar mai fi avut posibilitatea să creeze „Republica” Transnistria”, evitându-se,poate, şi războiul din anii 91-92.

Dar evenimentele s-au derulat după cum se ştie: odată cu transferarea Armatei a 14-a în Transnistria şi reîntoarcerea lui Smirnov, s-au creat condiţiile atacării şi destabilizării Rep. Moldova, urmărindu-se, chiar desfiinţarea ei. Astfel, populaţia românească din stânga Nistrului a început să fie terorizată de către autorităţile nistrene şi determinată să părăsească teritoriul, după metoda clasică de rusificarea Basarabiei aplicată încă din anul 1812. Atunci populaţia moldovenească era de 95% din total, iar în 1994 ajunsese la 69,6%, restul fiind ruşi, ucraineni, găgăuzi şi bulgari.

La 13dec.1991, pe podul de la Dubăsari au fost împuşcaţi patru poliţişti moldoveni, acesta fiind primul semnal al începerii războiului de către mercenarii ruşi ai lui Smirnov. Războiul efectiv a fost declanşat de către nistreni abia pe 2 martie 1992, cu ocazia primirii Rep. Moldova în Org. Naţiunilor Unite. Ce au făcut în acest răstimp autorităţile Moldovei pentru prevenirea războiului? Cum s-au pregătit ele pentru apărarea statului, intuind iminenţa atacului din partea nou createi Trasnistrii, apărată de Armata 14? Nu au luat nicio măsură concretă. Mai mult, au organizat apărarea doar cu forţele de poliţie la Chişinău, în stare de aşteptare a inamicului. Autorul descrie evenimentele de război, făcând o critică virulentă a autorităţilor, acuzându-le de incompetenţă, laşitate şi nu în ultimul rând de trădare, în sensul că au lăsat să fie seceraţi de gloanţele şi proiectilele transnistrenilor cei mai viteji patrioţi moldoveni. Mai mult, nu li se permitea să atace. Trebuia să stea numai în apărare pasivă, lăsându-se decimaţi de inamici, dotaţi cu armament greu, net superior armamentului folosit de poliţiştii şi voluntarii civili, slab instruiţi. În tot acest timp „preşedinţii de colhozuri din sate(comunişti) îşi însuşeau tehnica agricolă, alte bunuri comune ale ţăranilor…Chiar şi ajutorul umanitar sosit de peste hotare în susţinerea participanţilor la războiul de pe Nistru se fura şi se vindea”.

Cu toate aceste vădite acte de trădare, poliţiştii şi voluntarii patrioţi au luptat cu îndârjire, stopând acţiunile de lichidarea tânărului stat moldovean. Ştefan Jurja, autorul volumului, s-a dovedit un adevărat erou prin acţiunile sale şi rezistenţa sa sub atacurile furibunde ale mercenarilor nistreni, fiind ciuruit de schijele unui proiectil şi „aruncat din tranşee ca un dop de la sticla de şampanie”. Toate aceste fapte mârşave i-au întărit convingerea că „aceste pierderi demoralizatoare nu sunt întâmplătoare, ci e o trădare de neam, de patrie…”.

Mai departe, constată cu amar că „suveranitatea republicii, de fapt, se reduce la obrăznicia conducătorilor de toate rangurile de a îndobitoci omul de rând cu minciuni şi făgăduieli…În rest, Moscova ne duce de funie într-un hău, cu ajutorul guvernanţilor „noştri”. Cu astfel de convingeri, deşi decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, i se reduce pensia de la 65 lei la 18 lei şi dat în şomaj. Umilinţă şi uitare, asta a fost răsplata că a luptat pentru ţară. Auzind că mulţi foşti combatanţi au plecat în România, se hotărăşte să treacă şi el în dreapta Prutului. Dar cu un mare regret: „dacă au plecat ei, dacă plec şi eu, dacă plecaţi şi voi, dacă pleacă şi alţii, cine va rămâne aici? Mafioţii, veneticii şi trădătorii?” Dureros mesaj!

În celălalt volum, „ZBUCIUM şi REGĂSIRE”, Ştefan Jurja povesteşte sub forma unui jurnal intim, cum şi-a construit o casă ACASĂ, în satul Valea Coteşti, din comuna Coteşti, judeţul Vrancea. Aparent, un raport zilnic către sine, cu detalii contabiliceşti. Descurajant de banal, dar tulburător de emoţionant prin lapidarele comentarii, care relevă visele sale împlinite la 59 de ani, dârzenia pentru realizarea acestor vise, pentru liniştirea sufletului său atât de zbuciumat. După atâta umilinţă şi nedreptate, după atâta minciună şi trădare, după scufundarea sa în sărăcie şi uitare, aruncat ca frunza-n vânt, sufletul său avea nevoie să-şi regăsească acel loc de linişte şi siguranţă la sânul Patriei-Mame adevărate.

Acolo, în Valea Coteşti, s-a simţit OM respectat de semenii săi, vecinii şi consătenii care l-au ajutat efectiv la construcţia casei, cu muncă, materiale,când a fost cazul şi cu bani, uneori cu alimente, dar cel mai mult, cu acea dragoste şi căldură sufletească, de care toţi avem nevoie.

Paginile acestui jurnal mi-au înrourat ochii de bucurie când domnul Ştefan Jurja, căpitanul-erou din războiul de pe Nistru, mi-a revelat calităţile sufleteşti ale românilor simpli, care ştiu să-şi ajute fraţii la greu, contrar denigrărilor cu care ne potopesc „fraţii” noştri europeni.   Totuşi, nu pot trece cu vederea lipsa de ajutor şi de înţelegere din partea autorităţilor comunei care „…mi-au promis ajutor şi nu s-au ţinut de cuvânt”.

Jurnalul se încheie cu o poezie intitulată chiar aşa „Bun venit!”, scrisă de Gabriela Sfârlea (probabil o vecină), cu versuri simple dar emoţionante, din care citez câteva: „noi mereu te vom iubi/Şi mereu te-om sprijini/ Cu o vorbă, cu ceva/Să te simţi ca-n ţara ta”.

Volumul este completat cu un serial de articole scrise de o seamă de jurnalişti patrioţi, cuprinzând evocări din cel de-al doilea război mondial, interviuri, convorbiri cu eroul ş.a.

În final, Şt. Jurja consemnează povestea înălţării unei troiţe în Valea Coteşti pe o groapă de gunoi, unde a fost o fântână ridicată de strămoşi, „drept recunoştinţă pentru păstrarea fiinţei naţionale a poporului român”.  Un mesaj mustrător (aş zice eu) pentru generaţiile actuale, un îndemn la trezirea conştiinţei românilor, care au transformat în ruine şi gropi de gunoi realizările strămoşilor, prin delăsare, nepricepere şi, de multe ori, trădare. De aceea vă îndemn, dragi români, citiţi aceste cărţi ale căpitanului-erou Ştefan Jurja! Citiţi şi vă cutremuraţi!

Năstase MARIN

Galaţi, 2 martie 2015

by

Referinţă Bibliografică

NĂSTASE MARIN: Între TRĂDARE şi PATRIOTISM (la ŞTEFAN JURJA: „În căutarea Luminii” şi „Zbucium şi Regăsire”)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 3 martie 2015