NEMURIRE
PRINOS dedicat LUCEAFĂRULUI poeziei românești în zi de 15 iunie.
S-a stins o ploaie -n seceta pustiei
respiră verde întristat pământul,
tăcerea lui ce apăsa tot câmpul
se amăgea în cântul ciocârliei.
Teiul mâhnit își ostoia miresme
ultima lacrimă era mai mare,
o suferință grea apăsătoare
ucide fluturi albi și anateme.
Răsuflă glia greu aburi de viață
în zori de zi când demonul lovește,
patimi și doruri câmpul înroșește
cu macii plânși ce bântuie prin ceață.
Lumina trece albă-n pacea zării
când un LUCEAFĂR a pășit zenitul,
tăcuți ne înclinăm,este sfârșitul,
e ziua -n care-apune ASTRUL țării…
–––––––––––––
Și pleacă -n nemurire … infinitul!


