În mai multe dintre cărțile mele, de versuri sau proză, am scris despre lumea mea reală. Despe copilăria mea fabuloasă. Bunicul dinspre tată, Toma, era un sfânt, avea un chip care te ducea imediat cu gândul la V. Voiculescu, martirul poeziei românești. Toată lumea îi spunea bunicului ”Moș Toma”. M-am născut în casa acestuia, apoi, după vreo 4 ani, ne-am mutat în casa bunicii Stanca Barbu, mama mamei mele Floarea. Apoi, tata a construit, pe același teren, o casă nouă. Scurt. Bunicului Toma i-a murit soția Ioana la 32 de ani. Au avut patru copii: Vasile (cu atelier personal în București, pe vremea comunismului), Ghiță (un țăran de o hărnicie aparte, azi fiul său Ionel fiind om de afaceri), Dumitru (nenea Mitică) al lui Dumnezelea (nici azi nu știu de ce i se spunea așa) și tatăl meu Marin T. Ifrim. După moartea Ioanei, tataia s-a recăsătorit cu o femeie de undeva de prin jurul Râmnicului Sărat, Obidiți (Buda) parcă, un sat uitat de lume. O chema tot Ioana. Au conceput împreună încă 3 copii: Ionel Drăgan, Stan Ifrim și tanti Margareta. Toți frumoși și la locul lor, oameni respectați în satul/comuna cu vreo 2500 de locuitori. Tribul/clanul Ifrimilor mi-a dat sevă. Copil fiind, nu era zi în care să nu vizitez măcar una din aceste familii. Moș Toma a participat la înființarea colhozului. Venise de pe front, i se dăduse pământ, era prea deștept pentru a se opune vremurilor sovietizate. S-a angajat porcar la colhoz. Era punctual, era un exemplu de om care stă între vremuri. Mai târziu, tata a devenit zootehnist școlit la locul de muncă. Umbla în halat alb printre viței cât iepurii, le dădea lapte cu biberonul, era mulțumit pentru că, spre deosebire de cei care scormoneau pământul ”la câmp”, el avea salariu de baștan. Din când în când, se prefăcea că-și dă demisia. Seara venea președintele cohozului la noi acasă, un tovarăș Barbu Dobromir, și-l implora să revină asupra deciziei. Tata era o figură, un actor ecologic. Avea liberalismul în sânge. Uneori mă pălmuia. Meritam. Noroc cu biata mea mamă, Floarea, care știa să mă facă invizibil în fața mâniilor căpeteniei de familie. Eram o familie perfectă, toți cei enumerați mai sus fiind uniți în jurul lui Moș Toma. Nenea Vasile venea rar la noi în sat, aducea câțiva saci de încălțăminte, pentru toți, el fiind atunci, după lungi ucenicii, mandarin, șef suprem peste prăvălia sa de reparat încălțăminte. Ce meserie! I-aș face o statuie lui nenea Vasile. Alt frate al tatălui, nenea Viorel, tractorist de profesie, îmi era simpatic în limite morale. Avea în el ceva mai ciudat, mai particularizat. Nenea Ghiță era agricultor de top. Tanti Margareta, o ființă cât s-o bagi într-o traistă, suplă, vreau să zic, avea o gură de difuzor de cămin cultural. Îi plăcea să vorbească și vorbea frumos, creștinește. Nenea Ionel, frate vitreg al tatălui meu, era de o hărnicie ieșită din norme, un fel de stahanovist particular. După 1989 și-a luat un teren în care a săpat o fântână și a înființat o grădină de legume. Era tot timpul acolo, la datorie. Avea și un fel de motopompă. În fine, sunt multe de spus. Pentru moment, mă rezum la cel mai simpatic și mai optimist dintre frații tatălui meu, nenea Stan Ifrim, tractorist calificat, ca și nenea Viorel. În viziunea mea, acest om e o legendă. Încă trăiește, încă îl vizitez, îl consider singura mea rudă imediată din satul natal. E vorba despre un om care putea, la vremea aceea tristă oarecum, să-l eclipseze inclusiv pe marele actor Mircea Crișan. Noaptea, după ce închidea bufetul satului, de fapt, un bufet al tractoriștilor, pentru că numai ei avea bani cash, nenea Stan poposea la noi. O jumătate de oră de spectacol. Tata înțelegea că nenea Stan tebuie să-și facă numărul. Eu eram undeva într-un pat făcut la comadă, cum se zice, nu prea puteam fi văzut, respiram cu plapuma sub barbă și-l ascultam pe nenea Stan. Într-o jumătate de oră, deșira cu talent și gesticulații aferente câteva zeci de „bancuri”! Mereu altele. Sute! Era un fenomen. Tata se înmuia și cădea în păcatul de a asculta niște glume fabuloase. Nenea Stan nu făcea politică. Iubea viața, frumosul din fiecare suflet deschis. După vreo trei-patru bancuri, o lua pe o cale mai oficială și se adresa tatălui meu: ”Măi Marine, adu și tu un pahar de vin că răgușesc”. Și venea mama cu vinul. Și nenea Stan ținea piesa în forță până după miezul nopții. De la el am învățat tot ce știu despe comunitatea umană. Ironia sa, frumusețea sufletului cuceriseră tot satul. Se bucura de un respect aparte, diferit de cel al milițienilor, primarilor etc. Nenea Stan trăiește, încă are energii care îi binedispune pe cei din jur. Acum vreo cinci luni, împreună cu colega mea de redacție, Irina Mirică, ne-am dus să-l vedem. E ceva fabulos. Știe să se facă plăcut. Irina a rămas impresionată de anvergura sa… retorică. E nenea Stan. Lângă el, ca un duh blând, veghează tot timpul soția sa, tanti Mița. Scriu aceste rânduri fără vreo destinație morală concretă, am simțit nevoia să mă spovedesc trecutului, vieții mele frumoase înconjurate numai de oameni binecuvântați de Cel de Sus. Aceasta a fost, este și va fi țara mea: neamul meu, clanul Ifrimilor pașnici, talpa țării de odinioară. Nene Stan, la mulți ani! În viața mea ai fost mai semnificativ decât realitatea de zi cu zi.
Marin Ifrim, 08.02.2018
august 2017, Balaceanu
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..