Dă-mi Cuvânt
Dă-mi Cuvânt să pot a spune
Adevărul orişicând.
Să am pacea Ta în lume…
Şi să merg spre cer cântând.
Dă-mi Cuvânt să-nfrunt furtuna
Urii de pe acest pământ,
Să port în slovă Lumina,
S-apăr dragostea oricând.
Dă-mi Cuvânt să am în mine,
Dragostea ca râu de har,
Să mă risipesc în lume,
Să-Ţi fiu jertfă şi altar.
Dă-mi Cuvânt a-Ţi spune voia,
Orişiunde-n orice vreme…
Şi prin cântec şi prin slova,
Ce de oameni nu se teme.
Dă-mi Cuvânt cu Adevăr,
Şi puterea de a-L spune,
Să fiu foc şi râu şi ploaie,
Şi a harului ninsoare.
Dă-mi bucuria
Dă-mi bucuria cea sfântă,
În lumea aceasta de-amar
Strânge în mine Cuvântul
Şi transformă-L în mărgăritar.
Dă-mi Tu avânt să răzbat
Cărarea vieţii cu bucurie,
Că marea odată ai despicat,
Şi oceane Tu seci pentru mine.
Dă-mi iubire să pot lumina
În noapte când tristeţea-i mai mare,
Să cred că mereu Vei lupta
Alături de mine cu braţul Tău Tare.
Dă-mi Tu nădejdea că voi izbuti
În lupta cea mare cu ura,
Neîncetând nicicând a iubi,
Voi avea cu Tine izbânda.
Merg înainte, nu mă opresc
Deşi paşii mi-s grei şi pribegi,
Pe braţele Tale plângând mă găsesc
Când întristat şi trădat obosesc..
Dă-mi! Dă-mi bucuria deplină,
Şi luminează-mi fiinţa mereu
Să fiu un far mic înspre Tine…
Să arăt dragostea de Dumnezeu.
Candela
Lacrima-mi cade în palma Ta sfântă,
Şi Tu mi-o prefaci în izvor,
Din care curg versuri ca şi-n candelă,
Uleiul iubirii ce arde cu dor.
Lumina vibrează în inima mea,
Flacără nestinsă şi vie,
Adăpost de-ntuneric mi-e privirea Ta
Unde mă mistui avid de iubire.
Cuvântul îmi tremură grav un răvaş
Pe buze e jarul de rugă,
Mă mistui ca rugul aprins, cu nesaţ,
Pe umărul Tău simt că trăiesc…
Veşnic popas de odihnă.
Clepsidră
Sufletul meu curge-n clepsidra
Iubirii de oameni şi de Dumnezeu.
În fiecare zi moare perpetuu
Şi din rănile aspre renaşte mereu
Se unduie tandru ca râul albastru,
Topindu-se-n spume de pietre lovit,
Dar albia naşte izvoare şi-n astru
Ascunsă-i secunda de neclintit.
Înainte e drumul şi colo în zare,
Se vede o mare de sfinţi aşteptând.
Acolo e locul unde timpul nu moare
Şi este cerul de ei locuit.
Râul murmură-n tăcere o rugă,
Cântări de odihnă înalţă mereu,
Sufletu-mi curge ca-ntr-o clepsidră
Pe care Stăpân e doar Dumnezeu.
Meditaţie
Sub nimbul zilei mai copleşitor
Noian de gânduri în suflet îmi adie
Ca vântul verii printre flori de tei,
Înmiresmând întreaga mea simţire.
Se clatină încet în vântul serii,
Podoaba câmpului cel înflorit,
Şi aduce-n mine o nădejde vie,
Un zbor, un cânt, un salt spre infinit.
Mă las pe umărul destinului şi plâng,
Şi cânt şi râd cu doruri împreună,
Şi-n miezul zilei văd cum pe furiş,
Soarele şi luna se cunună.
Îmi lunecă penelul pe hârtie,
Ca apa rece din izvorul dens.
De ce-i atâta grabă în trăire?
De ce ne risipim fără de sens?
Linişte
Când valul vieţii loveşte-n obraz
Când pe pământ e greu să trăieşti
Când vântul aduce al necazului nor,
„Linişte!” Strigi de pe tron.
Când sunt de clipe lovit şi constrâns
Mă-mpresoară zgomotul lumii…
Tu vii cu Oştirea-Ţi divină, Isus,
„Linişte!” Strigi cu puterea Luminii.
Când corabia vieţii e dusă în larg,
Şi valul nedreptăţii loveşte în mine
Tu cobori, Doamne Sfânt, din cerul Înalt,
„Linişte!” strigi către lume.
Când obosit în genunchi mă aşez
În Adevăr şi în Duh să mă rog,
Te văd, Isuse, cum mă veghezi…
„Linişte!” porunceşti de pe tron.
Răsărit şi apus
Privirea mi-e unită cu cerul albastru
Şi stele cad când pleoapa zării,
Se lasă pe obrazul seninului nostru
Ca o aripă scăldată în spumele mării.
Se-nserează şi genele bat a uitare
La uşile nopţii ivite în prag,
Las oftatul pe strunele vechi de chitare,
Să înaripeze al inimi dar.
Cerul în flăcări se arde-n neştire,
În pupilele noastre de muritori,
Poate învăţăm să murim din iubire
Şi tot prin iubire să re-nviem.
Apusul azi scrie şi tace
Un cânt de iubire în mii de culori
Poate-nvăţăm să apunem în pace
Şi să răsărim mai curaţi şi mai noi.


