Chiar dacă evidenţele sînt adesea negate de gîndirea modernă, extracţia artei din religie nu poate totuşi fi negată, căci ea este mărturisită de chiar parcursul de evoluţie istorică a popoarelor. Disciplină nouă şi care încearcă să fugă de relativism prin pretenţia de ştiinţă exactă, estetica reprezintă o oglindă a unei epoci, cu amestecul său de bune şi rele. Dar dacă arta are ca sursă genetică religia, atunci cum rămîne cu năzuinţa ei de raţionalitate şi de experimental? De asemenea, faptul că îşi clamează autonomia (“imperiul autonom al valorii”), ceea ce înseamnă şi posedarea de legi proprii, rupe în modul cel mai abrupt legătura genetică cu religia. Legătură prea puţin surprinsă şi dezbătută de tratatele de estetică, dar care stă la baza cuceririlor şi nivelurilor excepţionale atinse de artă, care s-a considerat a trebui să fie epurată de păgubitorul “misticism estetic”. Părerile diferite ale specialiştilor, ale cercetătorilor asupra esenţei artei, care nu a fost găsită şi definită, alcătuiesc o colecţie haotică, lipsită de concluzie şi inestetică, ce îndepărtează mereu conceptul şi realitatea de la concretizarea artei într-o ştiinţă a frumosului. “Ştiinţă a frumosului” sau “ştiinţă a esteticii” – aceasta rămîne mereu un ideal, aflat în continuu proces de împlinire. Charles Lalo este cel care încearcă să fiziologizeze estetica, în timp ce Claude Bernard îl inspiră pe Nicolae Paulescu la descoperirea ideilor de suflet şi de Dumnezeu în fiziologie. Pe cale experimental-fiziologică, “misticismul estetic”, pe care Charles Lalo îl respinge cu hotărîre, ar putea fi descoperit.

Problema autonomiei artei, cu toate încercările de soluţionare aferente, impune necesitatea aşezării teologiei pe o poziţie activă, şi nu neutră sau indiferentă. Religia nu vizează un sector al vieţii omeneşti, ci, prin relevarea adevărului dogmatic, ea este universală, cuprinde în mod integral omul şi societatea omenească în proiectarea viitoarei fericiri eterne. Arta, ca derivată din religie şi mijlocitoare a cultului divin, trebuie în permanenţă a fi cenzurată de către Biserică în toate devierile sale provocate de indivizi aparţinînd gîndirii moderne. Chiar şi autonomia artei, cu legile ei speciale de crearea a frumuseţii artistice, nu poate să nu fi existat şi ea în cadrul Bisericii, de vreme ce ambianţa ecleziastică a permis acele excepţionale capodopere ale artei religioase. Autoritatea artei constă în chiar libertatea de manifestare a modalităţii artistice, iar ea a existat întotdeauna în cadrul Bisericii. În acest sens, se poate vorbi despre autonomia disciplinată de Biserică şi autonomia artei înţeleasă modern, ultima fiind de o impresionantă, spectaculoasă dinamică fertilă. Dar estetismul nu îşi pierde religiozitatea şi, sub influenţa falsificării funcţiei artei, practicată de modernismul deviant şi negativist, care o transformă în instrument de uzurparea a religiei, îşi arogă o proprie religie, damnabilă.

• Despre esenţa religioasă a artei şi funcţia ei explicativă

Astfel stînd lucrurile, teologia intervine însă corector şi restabileşte adevărul. Iar teologia mai intervine într-un punct, unul capital al conceptului estetic: incapacitatea lui de a defini frumosul şi esenţa artei pe cale experimentală. Căci, chiar structural, Biserica se bazează pe estetică. Structura ecleziastică reprezintă un sistem estetic. Opera de artă îşi poate găsi relevarea şi clarificarea prin fiinţa structurală a Bisericii, ce poate exista doar datorită planului şi magnificenţei divine. Psihologia creaţiei artistice şi funcţia socială a frumosului artistic pot fi înţelese cu ajutorul analogiilor spirituale puse la îndemînă de elementele estetice cuprinse în doctrina teologică. Nichifor Crainic apreciază că toate aceste aspecte şi problematici dificile lipsesc, din păcate, din studiile teologice actuale perioadei sale de existenţă, activitate şi reflecţie – situaţie care viciază însă şi învăţămîntul teologic de astăzi în aceeaşi măsură. Învăţămîntul teologic ar fi bazat şi şi-ar extrage liniamentele fundamentale nu din tradiţia sfîntă a Bisericii, ci de la înseşi condiţile climatului apariţiei acestui învăţămînt.

Apologietica, de pildă, prin natura ei sensibilă la problemele pe care le ridică spiritul veacului este, în acelaşi timp, elastică, în cadrul ei locuind şi chestiuni care ar trebui să facă obiectul altor discipline aparţinînd aceleiaşi Facultăţi. Teoria şi istoria artei creştine, de care întrecut nu era atîta nevoie, lipsea din învăţămîntul teologic superior al epocii lui Nichifor Crainic. Căci între Biserică şi artă există un anumit tip de raport, tradiţional şi istoric, care impune acest lucru. Însă, încet, încet, veacul s-a laicizat, iar influenţa lui asupra Bisericii a determinat această umbrire a sensului superior al artelor ortodoxe.

• Lupta împotriva secularizării şi racilele învăţămîntului teologic

Sub influenţa negativă a imitaţiei apusene, opusă evlaviei noastre răsăritene, pictura bisericilor în veacul al XIX-lea a însemnat o puternică alterare a artei bizantine, a artei noastre tradiţionale. Dar aceasta nu a putut avea loc decît prin acceptul laş, obnubilant de conştinţă al conducerii Bisericii de atunci. Teologia retrăgîndu-şi forţele de susţinere a sfintei tradiţii, forţe ce trebuie să fie permanent veghetoare, a putut avea loc pătrunderea spiritului laic în formele sacre ale artei. Repunerea în valoare a minunatei picturi bizantine a fost înfăptuită de o organizaţie din afara teologiei şi Bisericii, numită Comisiunea Monumentelor Istorice. Salvarea, deci, a neobizantinismului, a tradiţiei estetice răsăritene s-a datorat nu conştiinţei şi conducerii Bisericii, a celor care se ocupau de salvarea prin restaurare a sfintelor lăcaşuri. Ţinînd cont de lipsurile din învăţămîntul teologic, din conştiinţa conducătorilor Bisericii şi de secularizarea artei sacre, Nichifor Crainic a propus, la întemeierea facultăţii de Teologie din Chişinău, înfiinţarea unei catedre de Teoria şi istoria artei creştine. El a dorit generalizarea acestei catedre în întreg învăţămîntul teologic superior, pentru întărirea conştiinţei conducătoare a Bisericii şi completarea ştiinţei ortodoxe, cu continuarea tradiţiei specifice vieţii noastre religioase. Din păcate, rezultatul a fost unul invers: desfiinţarea catedrei şi excluderea din nou a învăţămîntului artistic, legat fundamental de doctrina şi practica specific ortodoxă. Astfel, estetica laică a continuat să ignore sistematic punctul de vedere creştin.

Dar necesităţile învăţămîntului teologic obligă la actualizarea lui; chiar studentul teolog simte nevoia imperioasă a acestui lucru. Este aici vorba nu numai despre orientarea strică a artei cultice, dar şi a culturii contemporane în întregul ei. Cultura contemporană manifestă tendinţe ostile sau indiferente faţă de spiritul creştin, ceea ce obligă din partea noastră la o atitudine tranşantă, de natură apologetică. Acţiunea de încreştinare a sufletelor este îngreunată constant şi substanţial de libertatea artistică a instinctelor animalice prezente în toate manifestările artistice, context în care estetica laică vine cu ansamblul ei de teorii pseudo-experimentale sau ştiinţifice să justifice această atitudine primitivă, sau bestială, compromiţătoare de spirit. În lupta dintre teologic şi laic, milenara ştiinţă teologică vine întărită de principiile imuabile care îi construiesc osatura şi care trebuie în profunzime cunoscute, pentru a ne putea oferi acele puncte de vedere clare, superioare tuturor afirmaţiilor haotice, tuturor aserţiunilor evazive ale ştiinţei esteticii laice.

• “Misticismul estetic” şi estetica ştiinţifică modernă

Dar în această dispută de principii nu au ce căuta acele puncte de vedere care sînt indiferente subiectului teologic, care nu ating raportul dintre religie şi artă. Necazul vine, în esenţa lui, din dorinţa esteticii actuale de a se constittui în ştiinţă exactă, după modelul ştiinţelor experimentale, depărtîndu-se astfel de vechile principii pe care estetica din trecut se baza şi care nu mai sînt compatibile cu experienţa ştiinţifică. Estetica nouă (modernă) o respinge pe cea veche, pe care o condamnă de apartenenţa fundamentală la metafizică, sau la psihologie, de incapacitatea de a se structura într-o ştiinţă de sine stătătoare. De la lămurirea întotdeauna insuficientă, aproximativă, nesigură pe ea a conceptului de frumos în sine şi pînă la inspiraţia artistică în calitate de fenomen cu origini sacre, “misticismul estetic”, reprobat şi eliminat de gîndirea şi atitudinea teoretică şi ştiinţifică contemporană, se referă tocmai la acea metafizică esenţială din punct de vedere filozofic, fără de care abordarea şi analiza problemelor esteticii tradiţionale nu este posibilă. Aver-siunea ştiinţei şi esteticii moderne faţă de metafizica frumosului are loc odată cu negarea capacităţii de definire a frumosului, efort puse de acestea numai sub puterea valorii imanente a artei. Pozitivismul actual şi metoda lui experimentală simplifică astfel şi coboară metafizica la nivelul fizicii, vorbind chiar de o fizică a artei. Iar cînd ne referim la actualitate, o facem atît în sensul actualului lui Nichifor Crainic, cît şi al actualului nostru, care nu este decît o prelungire neabătută, din ce în ce mai perfidă, mai lipsită de temei, fior şi articulaţii metafizice şi sacre a actualului prim.

Asemenea, sacralitatea tradiţională a inspiraţiei a trecut în domeniul searbăd, arid şi neconvingător al explicaţiei psihologice a trăirilor sufleteşti. Geniul, împreună cu copleşitoarea lui putere de creare a capodoperelor, a fost coborît de pe piedestalul său şi transformat într-un simplu fenomen indus de indeterminismul condiţiilor de mediu. Existenţa în stare latentă a unei seminţe de geniu egală în fiecare individ, dar nefertilizată din pricina influenţelor potenţatoare insuficiente sau inexistente, nu credem că ar putea fi în măsură de a produce mari măguliri, din moment ce acelaşi curent egalizator şi steril vrea să ne convingă, pe de altă parte, într-o altă versiune, şi de faptul că geniul nu este altceva decît o formă patologică de degenerare, explicabilă psihanalitic. Chiar dacă Charles Lalo este un adversar hotărît al “misticismului estetic”, metoda fiziologică, utilizată riguros şi consecvent la studiul artei, ar putea regăsi şi repune în temeiurile adecvate acest “misticism estetic”, cu întreaga sa încărcătură metafizică şi sacră tămăduitoare. Arta este cea care asigură religiei mijlocirea cultului divin, iar autonomia modernă a artei depăşeşte cu mult în putere disciplinarea ei de către Biserică. Nichifor Crainic consideră, în pro-blema incapacităţii de definire a frumosului şi a esenţei artei, că punctul de vedere teologic are un cuvînt greu de spus.

De aceea, arta bisericească – pentru a face o reducere a temei – nu se chinuie să îşi găseacă determinantele în exterior, căci estetica ei, de factură sacră, îi este însuşi determinantul structural. Spirit şi materie, transcendent şi imanent – toate împreună formează, în arta sacră, un sistem estetic născător mai întotdeauna de act artistic suprem, de capodoperă, aflată sub semnul divinităţii. Doctrina teologică oferă elemente şi analogii spirituale prin care psihologia creatorului de artă este relevată, deopotrivă cu funcţia frumosului artistic în viaţa socială.

 Prăpastia dintre ştiinţa pozitivă şi concepţia teologică

Tocmai de aceea este atît de condamnabilă lipsa acestor fundamentale compartimente sistemice din studiile teologice practicate atît pe vremea marelui filozof creştin, cît şi astăzi. Estetica autonomă este victima prăpastiei căscate între disciplina ştiinţifică pozitivistă şi concepţia noastră teologică. Iar cu aceasta, prestigiul ideii de frumos şi de artă se situează în declin. Iată, de pildă, incapacitatea esteticii moderne de a explica fenomenul apariţiei obiectului creatorului de artă – membru al unei elite capabile a pune în fapt suprema putere omenească; şi, nefiind capabilă a da o explicaţie, coboară acest superb fenomen în derizoriul unui fenomen comun. Raţionalismul şi metoda ştiinţifică, sau obtuzitatea care de foarte multe ori le este asociată, sînt capabile de astfel de lamentabile întreprinderi. În “geniu” nu mai este vorba de divinitate, ci de analiza morfo-fiziologică, sufletul nu mai este găsit sub tăietura de bisturiu. Dar sînt utilizate explicativ şi mecanismul psihologic şi patologia psihiatrică, genialul devenind astfel un superb nebun, a cărui lucrare artistică rămîne să marcheze culturile, veacurile, conştiinţele, destinele. Estetica modernă a renunţat la frumosul în sine în accepţiunea înrudită cu frumosul transcendent (teologic), vehiculată de metafizica esteticii mei vechi, considerîndu-l gol şi lipsit de sens. În schimb, între frumosul artistic şi frumosul natural, oricare dintre estetici, veche sau nouă, vede o înrudire categorică, ce permite derivarea frumosului artistic din frumosul natural, sau imitarea lui.

Dar eliminarea frumosului natural din preocupările artistice ne apare ca o altă erezie a modernităţii, din moment ce natura este şi creaţie şi făptură a lui Dumnezeu, dar şi oglinda răsfrîngerii în obiectiv şi pamîntesc a slăbiciunii din lumea de dincolo, cea luminată de megnificenţa Creatorului. Această erezie, conceptualizată şi aplicată cu atîta firesc, acţionează mutilant la însăşi nivelul structurii şi fundamentului dogmei creştine. Zona de acţiune a esteticii moderne devine astfel un perimetru al unui spiritual sluţit, pauper, împuţinat şi deformat, supus unor mistificări reducţioniste nefolositoare şi dăunătoare atît esteticii, cît şi teologiei. Henri Bremond este cel care a inaugurat metoda analogiei contemplaţiei operei de artă cu contemplaţia mistică, metodă care, automat, a plasat frumosul artistic într-o altă lumină şi a permis evadarea frumosului din carcera esteticii moderne, practicate şi explicate de pozitivismul secularizant al ştiinţei experimentale.

• Calea sfîntă a umilinţei creştine

Şi iarăşi Nichifor Crainic se întoarce la negativism, care, neputînd subzista prin forţe proprii, nu îşi poate exhiba demonicul din el decît prin apel la gesturi, predicaţii, afirmaţii caricaturizante, la penibile simulacre. Acest spirit începe cu degradarea lui Adam din demnitatea lui paradisiacă şi ajunge la toate formele prin care creaţia lui Dumnezeu este desfigurată, înjosită şi abătută de la destinaţia fericirii, a armoniei şi frumuseţii. Negaţia filozofică este infuzată în negaţia ştiinţifică şi în cea politică. Dar, de asemenea, şi în negaţia estetică. În nici un caz, umilinţa creştină, cea care înseamnă lepădarea de tine însuţi pentru integrarea în ordinea supranaturalului harului dumnezeiesc, nu trebuie confundată cu vreo formă a negării despre care am vorbit mai sus. Această umilinţă reprezintă credinţa ridicată din mizeria terestră. Demnitatea investită haric în om depăşeşte însăşi demnitatea îngerească. Precum Fecioara Maria e mai presus de heruvimi şi serafimi, aşa şi îngerii slujesc omului fără ca omul să slujească îngerilor, ci lui Dumnezeu. Calea către recîştigarea acestei demnităţi în gînd şi în faptă, a cinstirii ei prin capacitatea stăpînirii şi exercitării ei, nu este alta decît calea umilinţei creştine.

by

Referinţă Bibliografică

NICHIFOR CRAINIC. DE LA GENETICA RELIGIOASĂ A ARTEI LA CRIZA MODERNĂ A ESTETICII/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 septembrie 2022