Ne aflăm în plin proces de globalizare, proces practic ireversibil şi de nestăvilit. Unele guverne, vor să împiedice sau să dirijeze acest proces, dar succesul lor nu poate fi decât temporar. Altfel, procesul este declanşat în primul rând de tehnologia modernă, dar e profund influenţat de factori politici. În timp ce globalizarea economică este vizibilă, obiectivă şi relativ uşor de înţeles şi de acceptat, globalizarea politică, tinzând către o Noua Ordine Mondială, este puţin cunoscută, se hotărăşte în culise, şi declanşează neîncredere şi reticenţa. Altfel spus, deciziile politice sunt subiective şi de multe ori ascunse oglindind interese personale sau de clan, precum şi interese naţionale şi internaţionale. De aici rezultă o divergentă cu potenţial de confruntare militară între internaţionalism, în special cel Occidental promovat de America şi naţionalism, manifestat în prezent cu precădere de Rusia, China şi unele ţări arabe.

Prăbuşirea comunismului a dus la reafirmarea statelor naţionale în Europa de Est şi la dezmembrarea unor state multietnice. Dacă Cehoslovacia s-a divizat pe cale paşnică, dezmembrarea Iugoslaviei a fost sângeroasă şi a creat sentimente anti-occidentale şi anti-americane în rândul populaţiei sârbe. Ulterior, cooptarea ţărilor estice în Uniunea Europeană a dus la stabilitate politică şi la garanţii de libertate şi democraţie, dar şi la inechitate economico-socială, ceace a creat multe nemulţumiri. Personal, am constatat, de exemplu, că unii români regretă regimul trecut, sunt reticenţi faţă de anumite politici ale Uniunii Europene şi au început să aibă rezerve faţă de America.

Adevărul este că deseori Washingtonul are o politică insuficient de subtilă şi de nuanţata şi greşeşte atunci când promovează principiile democraţiei americane drept un  panaceu universal. Cu toate acestea, extinderea Alianţei Nord-Atlantice în estul Europei a adus cu sine garanţii de securitate… în primul rând împotriva Rusiei. Cine cunoaşte Rusia, şi romanii o cunosc foarte bine, ştie că aceasta este un stat expansionist şi agresiv care, potrivit experienţei istorice, nu-şi respecta angajamentele decât dacă sunt în favoarea ei. Se poate schimba Rusia? Ar putea fi ea integrată în Europa? Răspunsul este negativ!

Rusia nu poate adera la UE şi la NATO pentru că din punct de vedere economic ar deveni un hinterland, şi din punct de vedere politic ar risca să se dezmembreze. De aici rezultă poziţia ei duplicitara. Rusia rămâne înfeudata panslavismului balcanic şi teoriilor geopolitice din secolul al XIX-lea. Astfel, se naşte un potenţial conflict politico-cultural cu Occidentul. Conflictul a început de fapt la scurt timp după dezintegrarea URSS-ului, iar în cazul Transnistriei, a apărut chiar înaintea dizolvării uniunii. Moscova a instigat, a finanţat şi a sprijinit conflictele armate din Georgia, Armenia şi Azerbaijan şi din Republica Moldova. Şi aici intervine un element dureros pentru România. Toţi specialiştii ştiu că teritoriul dintre Prut şi Nistru este românesc. Statele Unite au negociat cu Rusia noile sfere de influenţa. în insula Malta. în 1989. De ce a lăsat America aceasta provincie în sfera Moscovei?

Adaug aici preocuparea permanentă pe care am avut-o în SUA pentru Europa de Est şi activitatea mea ca reporter la Radio Vocea Americii. Ani de zile am fost încurajat să promovez poziţia românească pentru ca treptat după 1989 să fiu întrebat ironic de ce mă preocupă acest subiect. Sunt convins ca Washingtonul are o înţelegere tacită (şi sper temporară) cu Moscova în ce priveşte Republica Moldova… Este adevărat însă că în acelaşi timp guvernanţii români au rămas practic insensibili la acest subiect fiind preocupaţi doar de interese personale…

Luna trecută de Paşte am făcut o excursie deosebit de fructuoasă într-un sat din centrul Basarabiei, apoi la Chişinău, în continuare în sudul istoric al Basarabiei… Reni, Ismail, Tatar Bunar, Cetatea Alba şi mai departe în Ucraina propriu-zisă până la Odesa. În satul Cornova, unde s-a născut colegul meu de închisoare, de America şi de drum, George, am poposit la familia Şoimaru, rudele lui George. Am fost primiţi regeşte de tânărul Ion, care şi-a făcut o gospodărie demnă de toată admiraţia, iar a doua zi am fost la părinţii săi, unde bătrânul Gheorghe ne-a ospătat, ne-a coborât în pivniţa sa cu vinuri alese şi ne-a desfătat cu poezii patriotice învăţate înainte de război. Românii din Chişinău ne-au primit şi ei cu deosebită căldura şi ospitalitate.

Regiunea Basarabeană adiacentă Dunării care acum face parte din Ucraina m-a dezamăgit însă. Natura a rămas în continuare lacustră şi frumoasă, dar aspectul ei socio-economic lasă mult de dorit. Industria şi activităţile portuare la Dunăre sunt în ruină şi par abandonate, aşezările umane sunt precare, iar drumurile sunt practic…  nepracticabile. Oamenii sunt şi ei amestecaţi şi la prima vedere par rusificaţi. Alex, mare patriot român basarabean şi fost ofiţer în armata sovietică, cel care ne-a însoţit de la Chişinău pe tot traseul, s-a încăpăţânat să vorbească peste tot numai româneşte. Deşi i s-a răspuns ruseşte, am constat că persoanele în cauză au înţeles limba romană. Ba mai mult, un miliţian care ne-a oprit fără motiv la Cetatea Alba (acum numit Belgorod Dnestrovski), probabil în speranţa unei eventuale mituiri, după ce a verificat actele maşinii ne-a spus româneşte… „Drum Bun!”.

M-am convins din nou că mulţi Basarabeni se simt mai români decât numeroşi români din ţară. De exemplu, din dragoste pentru românism, prof. Dr. Vasile Şoimaru din Chişinău, a făcut o călătorie de 100 de mii de km, pe care a realizat-o în mai multe etape pentru a vizita satele româneşti din jurul României şi a Basarabiei. Mă refer la românii din Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ucraina şi Rusia până în munţii Caucaz. Pe banii săi şi cu resurse minime a publicat un splendid volum etno-istoric cu peste o mie de planşe fotografice. Albumul, splendid tipărit, reprezintă un adevărat rechizitoriu la adresa guvernului de la Bucureşti care nu numai că nu l-a ajutat cu nimic, dar nu i-a răspuns nici măcar la scrisori… Aşa îşi face guvernul român datoria faţă de români!?

Din ceace am observat personal şi din ceace am citit sau mi s-a spus, se pare că Ucraina nu se bucura de mare simpatie nici în sudul Basarabiei istorice, şi nici la Odesa unde populaţia pare să fie majoritar pro-rusă. O asemenea atitudine se va răsfrânge negativ asupra unui nou conflict ruso-ucrainian. În ce priveşte teritoriul istoric românesc de dincolo de Prut, acest teritoriu rămâne o problemă geopolitică europeană nerezolvată care ar trebui să zguduie conştiinţa liderilor români… Şi să nu-şi facă nimeni iluzii! Problema Basarabiei va reveni în actualitate în cazul unui conflict major, sau în cazul unei noi rearanjări internaţionale chiar şi fără război…

În prezent cel mai grav conflict din Europa de Est este cel din Ucraina. Şi aici situaţia este complicată pentru că:

– Ruşii şi ucrainenii sunt înrudiţi şi identitatea multor locuitori din estul Ucrainei este destul de neclară.

– Frontierele actuale ale Ucrainei au fost create artificial şi abuziv de către Stalin.

– Crimea este un exemplu ilustrativ. Ea a fost acordată în mod arbitrar Ucrainei de Nikita Hruşciov; Teritoriile foste româneşti din Ucraina sunt şi ele într-o situaţie asemănătoare.

– Estul Ucrainei este puternic industrializat şi rusificat şi e greu de imaginat că Moscova va renunţa la el.

– Actuala generaţie de ruşi este naţionalista şi xenofoba şi sprijină politica preşedintelui Putin.

În plus, Moscova are o lungă experienta politică şi militară şi ştie cum să manipuleze interesele unor ţări vest-europene pe care încearcă să le îndepărteze de America. Deasemenea, Uniunea Europeană pare în derivă şi a nemulţumit pe plan economic, politic, şi moral multe ţări membre. Ea promovează o politică antipatriotică şi chiar nihilista, lucru vizibil şi în România. Asemenea exemple de nemulţumire sunt evidente în prezent în Grecia, Ungaria, Cehia… Rusia ştie cum să exploateze aceste nemulţumiri şi încearcă să fisureze unitatea europeno-americană. Pe plan internaţional Moscova tocmai a aprobat o contribuţie majoră la fondul de o sută de miliarde de dolari al ţărilor din organizaţia BRICS pentru a contraataca influenţa Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. Ambele organizaţii financiare au sediul la Washington şi sunt evident influenţate de Satele Unite.

Aşa cum afirma fostul secretar de sat Henry Kissinger, Rusia nu mai poate confrunta America şi Alianţa Nord-Atlantică pe plan militar, dar le poate face mari greutăţi. Este exact ceace face în prezent în Siria, în Iran, şi în ultimul an în Ucraina. Conform ultimelor informaţii, Rusia se pregăteşte pentru o nouă agresiune în estul Ucrainei. Se ştie că Moscova se opune categoric aderării acestei ţări la NATO. În acest scop, ea este probabil dispusă să declanşeze orice conflict. Este deasemenea posibil că Moscova să încerce să ocupe Odesa, să elimine Ucraina de la Marea Neagră şi chiar să ajungă la gurile Dunării. Este însă foarte puţin probabil însă deoarece Rusia se afla la capătul resurselor ei.

În orice caz, în eventualitatea unei agresiuni muscovite în estul Europei, cele mai expuse ţări sunt România, Polonia, şi satele baltice. O agresiune împotriva oricăruia dintre aceste ţări ar declanşa însă intervenţia forţelor NATO şi implicit a Statelor Unite. America nu-şi poate permite să rămână indiferentă la o asemenea provocare deoarece acest lucru ar însemna dizolvarea Alianţei Nord Atlantice. Şi America fără NATO ar fi redusă la o simplă putere regională. Moscova la rândul ei nu doreşte o confruntare cu ţările NATO, preferând în schimb intimidări, şantaje, ameninţări şi acţiuni subversive. În realitate, nimeni nu vrea un război major care ar putea escalada până la ameninţări nucleare, dar uneori evenimentele pot scăpa de sub control. Deocamdată, conflictul est-vest e latent, dar se duce deja pe mai multe fronturi între care psihologic şi subversiv, unde ruşii sunt mari maeştri. Peste Prut, de exemplu, agenţii ruşi investesc sume imense pentru a ţine populaţia în derută şi pentru a menţine această zonă în sfera ei de influenţă.

Ce au făcut însă Occidentul şi America pentru atragerea Republicii Moldova? Din acest punct de vedere, personal sunt nemulţumit pentru că Washingtonul a adoptat o atitudine rigidă şi incapabilă să înţeleagă şi să accepte realitatea. Şi realitatea este că marea majoritate a moldovenilor sunt români şi locul lor este împreună cu România. Patriotismul este singura forţă capabilă să se opună agresiunii ruseşti. Şi tocmai acest patriotism este atacat vehement în prezent în Occident. Ar putea oare Rusia să atragă patriotismul est-european de partea ei? Este puţin probabil, dar Moscova poate atrage diverse ţări prin jocul de interese. Şi să nu uităm că în mod tradiţional Bulgaria este pro-rusă, iar Serbia nu poate uita bombardamentele NATO la care a fost supusă.

În opinia mea, America are nevoie de o politică foarte inteligentă ca să menţină Europa de partea ei. Aceasta înseamnă nu atragerea „internaţionaliştilor” care îşi precupeţesc sentimentele pe interese, ci atragerea patrioţilor cu dragoste de ţară. În calitate de român-american încerc de ani de zile să conving autorităţile americane că singura soluţie cu adevărat viabilă în cazul Republicii Moldova, atât pentru populaţia majoritară locală, cât şi pentru România şi Occident, este reunirea cu România. O Românie mărită şi întărită ar fi un element de stabilitate într-o zonă de mare interes geopolitic şi ecopolitic European, American şi internaţional…

În ce priveşte conflictul ucrainean, sursele pe care le-am consultat recent la Chişinău sunt de părere că criza dintre Rusia şi Ucraina este inevitabilă, se va agrava, şi, în opinia lor, ar putea duce la dezmembrarea ambelor ţări. Cum va răspunde Moscova? Indiferent cum ar răspunde, Rusia nu sta deloc pe roze. S-a spus că ea nu reprezintă altceva decât o ţară din lume a treia înarmată cu arme nucleare. Este totuşi pentru prima oară în istoria omenirii când ne putem autodistruge. Şi de aici actualul joc internaţional complicat şi prudent. Din punct de vedere economic, Rusia ar putea rezista presiunilor occidentale pentru că deţine mari resurse interne şi pentru că Moscova nu ţine seama de starea mizeră a populaţiei. Rusia nu mai poate progresa însă tehnologic fără ajutorul vestului. Practic, fiecare lună care trece, fiecare an fără importuri din occident, îi slăbeşte nu numai economia, dar şi forţele militare.

Între timp, Moscova este confruntată cu un fenomen demografic grav, iminent şi irezolvabil. Pe de o parte populaţia îmbătrâneşte şi mulţi tineri pleacă din ţară. Pe de altă parte se înmulţesc în mod accelerat populaţiile musulmane şi minorităţile etnice. Se anticipează că în circa 20-30 de ani Rusia se va confrunta cu fenomene sociale, economice, şi demografice asemănătoare celor care au dus la dizolvarea Uniunii Sovietice. Concomitent, Siberia Orientală este preluată economic de China şi chiar populată treptat de Chinezi. Confruntată cu un viitor incert, următorii 10-15 ani vor fi cruciali pentru Rusia. După aceasta perioadă, ea va începe să decadă din interior. Şi aici e pericolul. Moscova ar putea declanşa un război extern înainte de a se prăbuşi intern. Altfel, va avea soarta fostei Uniuni Sovietice!

Ce poate face şi ce ar trebui să facă România în viitorul mediu şi apropiat? În primul rând, să pună interesele ţării înaintea celor personale şi de clan. În al doilea rând să promoveze în posturi de răspundere oameni oneşti şi competenţi. Şi în acest sens, mă întreb retoric: Are România un bun plan strategic de dezvoltare şi de integrare globală pe următorii circa 20 de ani? Corespunde acest plan marilor aspiraţii ale naţiunii? Dacă are un asemenea plan, după ce criteriu l-a făcut şi cine urmăreşte executarea lui? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât noul preşedinte pare hotărât să reformeze ţară.

Numeroşi români din Statele Unite am fost entuziasmaţi de alegerea preşedintelui Klaus Iohannis. În numele unui grup important de români-americani, români de reală integritate morală şi realizaţi pe deplin în Statele Unite, i-am scris şi i-am cerut preşedintelui o audienţă pentru a aborda modalitatea colaborării cu nouă conducere. Am fost personal la Cotroceni să încerc să aranjez o asemenea audienţă. Am telefonat de cinci ori şi am vorbit cu secretarele administraţiei prezidenţiale care au confirmat că scrisoarea şi cărţile trimise au ajuns pe masă preşedintelui. Apoi, după ce am trimis încă trei mesaje electronice, mi s-a răspuns în sfârşit să mă înscriu la una din audienţele generale acordate publicului de către consilierii preşedintelui…

Trebuie să admit că în trecut, deşi am fost funcţionar al guvernului federal american şi am avut şi paşaport diplomatic, am fost etichetat de unele cercuri româneşti drept bigot şi extremist. Mă aşteptam însă că nouă conducere de la Bucureşti să aibă curaj să stea de vorba chiar şi cu un presupus „extremist”!!! Acum două zile am primit un telefon de la Washington şi am fost întrebat ce am reuşit să fac? M-a primit preşedintele? Am răspuns că în opinia mea nu suntem destul de importanţi pentru o asemenea onoare… Dar dacă la un moment-dat România va avea nevoie de noi, cei plecaţi din ţară? În câteva zile mă voi înapoia în SUA şi voi fi din nou întrebat: Ce putem face? De data aceasta sunt tentat să răspund că nu putem face nimic pentru că politicienii români nu au nevoie de noi. Ei ştiu, chipurile, să le facă pe toate! Între timp, conflictele externe pot exploda oricând; situaţia internă a ţării este destul de precară, iar românii plecaţi să-şi găsească un rost în alte ţări continua să fie ignoraţi…

––––––––––––––––––-

PS: A doua zi după conferinţa de mai sus am fost invitat împreună cu Dr. Liviu Mureşan la programul 6TV din Bucureşti, post de televiziune coordonat de colonelul în retragere Ion Petrescu. Apoi, în ultima zi a şederii la Bucureşti am fost primit în audienţă, împreună cu dr. Mureşan, de Constantin Ionescu, consilier în administraţia prezidenţială. Preşedintele era aplecat la Varşovia. Am avut plăcută surpriza să mă revăd cu dl. Ionescu pe care îl cunoşteam de când eram la Vocea Americii. Am avut o discuţie amicală şi am stabilit să rămânem în contact. Cu acel prilej i-am transmis preşedintelui Klaus Iohannis o sticlă de şampanie de Cricova oferită de românii basarabeni din Chişinău care în noiembrie trecut au votat pentru el.

Prof. Dr. Nicholas DIMA

Bucureşti

5 mai 2015

–––––––––––––

Nicolae (Nicholas, Nick) DIMA s-a născut la 22 iulie 1936, în comună Curcani, Judeţul  Ilfov. Absolvă liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1954). După doi ani, ca student la Institutul Politehnic, este exmaticulat pe considerente politice (1956). În acelaşi an este arestat şi condamnat la doi ani închisoare – Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla – pentru tentativa de a părăsi ţara. Obţine licenţa la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii din capitală (1967). Lucrează ca metereolog la Aeroportul Băneasa (1967-1968)

În 1969 părăseşte tara stabilindu-se în Statele Unite. Aici obţine diploma Master of Arts, iar în 1975 îşi ia doctoratul la Columbia University din New York cu teza „Consecinţele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice”. Ocupa pe rând funcţiile: Profesor la William Patterson College din New Jersey, la John F. Kennedy Special Warfare Center and School de la Fort Bragg, Noth Carolina, Scoala de Comando a Armatei Americane; redactor la Postul de radio „Vocea Americii” (1975-1985 şi 1989-1999); Visiting Professor, Jerome E. Levy Chair, Naval War College, Newport, RI (2001); Adjunct Professor and Research Associate, William R. Nelson Institute, James Madison University, Harrisonburg, VA (2002-2004); Professor of Pedagogy and Teaching Methodology and offering lectures and block of instruction on Cross-Cultural Communication aş well aş Globalization issues la St. Mary’s University College, Addis Ababa, Ethiopia (2005-2007).

Opera şi activitatea. A scris lucrări şi studii social politice de cultură internaţională, care au fost folosite ca materiale de predare şi documentare la: James Madison University, Boston College, University of Nebraska, UŞ Army’s John F. Kennedy Special Warfare Center and School, Naval War College, Newport, RI, şi în alte instituţii.
A colaborat la majoritatea publicaţiilor din exil din care amintim: “Buletinul Bibliotecii Romane” din Freiburg, “Geographical Bulletin of India”, “The Journal of Social, Political and Economic Studies”, “The Mankind Quarterly”, “Stindardul” – Germania, “Cuvântul Românesc” – Hamilton, Canada, “Lumea liberă românească” – New York, “Micromagazin” – New York.

Cărţi publicate: „Poeme din închisori”, împreună cu Vasile Posteuca şi Nicolae Novac; „Amintiri din închisoare” (1974); “Bessarabia and Bucovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1982), Ediţia a II-a „From Moldavia to Moldova. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1991); Versiunea românească cu adăugări „Basarabia şi Bucovina în jocul politic al Rusiei” (Chişinău, 1998); The Soviet Union and Eastern Europe (Fort Bragg, NC, 1987); „Breaching Barriers of Cross-Cultural Communications (Fort Bragg, NC, 1988), Ediţia a II-a „Cross-Cultural Communications” (Washington, DC, 1990); Journey to Freedom (Washington, DC, 1990); “Jurnal Etiopian” (Bucureşti, Editura Top Form, 2007)

Premii, diplome, onoruri: 2001-Meritorious Citation and Award for 25 years of US  Federal Service/1989-Meritorious Honor Award, Voice of America, Washington, DC/1988-Commanders Award for Outstanding Public Service, Fort Bragg, NC/1984-Award for Excellence în Programming, Voice of America, DC/1973,74-National Defense Foreign Language Award, Columbia University, NY/1972,73 Soviet Nationalities Program Award, Columbia University/1971,73 President’s Fellow, Columbia University.
În ultimii ani s-a stabilit în Tucson, Arizona.

by

Referinţă Bibliografică

Nicholas DIMA: RĂZBOI ŞI PACE 2015: EUROPA DE SUD-EST ŞI ROMÂNIA – Note de conferinţa organizată de Vasile Simileanu, director al asociaţiei şi revistei „Geopolitica”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 iulie 2015